ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 63/2017

Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 13 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 194/62/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă dispozițiile art. 1 și 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Decretul-lege nr. 118/1990), combinate cu dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot fi interpretate în sensul că existența unei hotărâri judecătorești definitive și/sau irevocabile, prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la beneficiile prevăzute de acest act normativ a unui membru al familiei reclamantului, face obligatorie recunoașterea calității de persoană îndreptățită și a reclamantului, fără a mai fi necesară coroborarea acestei hotărâri, sau a prezumției pe care o generează, cu alte probe." II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Brașov, recunoașterea calității sale de titular al drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 15.01.1952-18.04.1960, motivat de împrejurarea că, împreună cu familia, a fost strămutată, în perioada respectivă, în lagărul de muncă, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, inclusiv din hotărârile judecătorești de recunoaștere a acestei calități și acordare a drepturilor aferente fraților săi.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că nu există dovezi cu privire la faptul că reclamanta a fost strămutată, iar împrejurarea că pentru frații săi s-a stabilit calitatea de persecutați din motive politice, prin strămutare, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că și reclamanta a suferit același tip de persecuție, câtă vreme din înscrisurile depuse de aceasta nu rezultă aceste aspecte.

Prin Sentința civilă nr. 727/CA din 6.07.2016, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și, în consecință, a anulat actele emise de autoritatea pârâtă și a constatat că reclamanta se află în situația prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, obligând pârâta să îi acorde drepturile prevăzute de acest articol, aferente perioadei menționate, începând cu data de 1.11.2015.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere două mijloace de probă: registrul agricol, din care rezultă componența familiei din care reclamanta făcea parte în perioada de referință, și Decizia nr. 6.014/R din 17.12.2013 a Curții de Apel Brașov, din care rezultă că membrii familiei reclamantei au fost strămutați, pe perioada menționată, în altă localitate decât cea de domiciliu, unde exista un lagăr de muncă.

Instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 6.014/R din 17.12.2013 a Curții de Apel Brașov, interpretând dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și apreciind, în consecință, că nu sunt permise distincții discriminatorii între membrii aceleiași familii.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâta, criticând-o, în esență, sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material și susținând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită. III. Dispozițiile normative supuse interpretării

Decretul-lege nr. 118/1990: "Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate." "Art. 10. - (1) Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege." IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Intimata-reclamantă a apreciat că este dreptul instanței de recurs să formuleze chestiunea de drept în discuție și să sesizeze instanța supremă cu dezlegarea acesteia, însă sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică, legală și la adăpost de orice critică, respectând integral cerințele legislației naționale și prevederile C.E.D.O. B) Recurenta-pârâtă a arătat că lasă la aprecierea instanței de recurs necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept invocate, din oficiu. În ce privește fondul acestei chestiuni de drept, recurenta a arătat că o hotărâre judecătorească anterioară, prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Decretului-lege nr. 118/1990, în beneficiul membrilor familiei reclamantei poate constitui probă în sensul art. 10 alin. (1) din acest act normativ doar prin coroborare cu toate celelalte înscrisuri pe care reclamanta avea obligația să le prezinte instanței, în virtutea principiului că sarcina probei aparține reclamantului și nu pârâtului. De asemenea, a arătat recurenta, formularea unor cereri/acțiuni, pe cale separată, de către membrii aceleiași familii este binevenită, întrucât instanța are posibilitatea să stabilească, pentru fiecare în parte, natura și durata persecuției suferite, care pot fi diferite, de la caz la caz. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici a unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiția noutății, instanța de trimitere a făcut precizarea că întrebarea ce face obiectul sesizării a apărut în practică, drept urmare a interpretării diferite date de către instanțele de contencios administrativ Deciziei nr. 9 din 13 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 1 . 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 27 noiembrie 2014. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Conform dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în cadrul Curții de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, există două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept în discuție: a) Potrivit unei orientări 2 , în cazul existenței unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile, după caz, prin care deja s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a unui membru al familiei reclamantului din litigiul dedus judecății, nu mai este necesară decât probarea calității reclamantului de component al aceleiași familii din care face parte beneficiarul hotărârii definitive anterioare, pentru a se trage concluzia că și reclamantul este îndreptățit la beneficiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990; 2 Concretizată în deciziile nr. 662/R din 27.09.2016 și nr. 986/R din 7.10.2015. b) Într-o altă orientare 3 , la care raliază și instanța de trimitere, dimpotrivă, s-a considerat că existența unei hotărâri definitive anterioare, în sensul arătat mai sus, nu este suficientă, ci trebuie ca în cazul fiecărei persoane să fie administrate toate dovezile din care să rezulte calitatea acesteia de beneficiar al prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. S-a reținut că puterea de lucru judecat nu poate avea caracter absolut, întrucât fiecare situație trebuie analizată în particular, sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evocată mai sus, iar după data publicării sale, această decizie este obligatorie pentru toate instanțele, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că nu pot fi pronunțate hotărâri care să contrazică această decizie. 3 Concretizată în deciziile nr. 801/R din 20.10.2016, nr. 794/R din 20.10.2016 și nr. 270/R din 26.02.2015. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal și a stabilit că: "1. În interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege și persoanele care făceau parte, în perioada de referință, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a) -e) ale aceluiași alineat și îndeplinesc și celelalte condiții impuse de lege. 2. În interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare: a) noțiunea de «domiciliu obligatoriu» se referă numai la situația în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecința îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu și la cazurile în care persoana în cauză și membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulație; b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei - soțul/soția și copiii - ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu și care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, sub rezerva îndeplinirii acelorași condiții ca și persoana principal vizată de măsura administrativă".

S-a statuat în considerentele deciziei sus-menționate că "(...) pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei - soțul/soția și copiii - persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu și care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referință, însă sub rezerva îndeplinirii acelorași condiții ca și persoana principal vizată de măsura administrativă. (...) O atare interpretare pornește de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar și echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de același tratament juridic ca și persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul- lege nr. 118/1990, a cărei situație servește drept temei al solicitării beneficiului actului normativ. În sensul celor expuse în sesizare și al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei - soțul/soția și copiii, indiferent de vârstă - au avut de suferit aceleași prejudicii de ordin material și moral ca persoana față de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu și atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată și nu au avut în mod real și efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Decretul- lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora și în lipsa îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege".

De asemenea, prin Decizia nr. 29 din 24 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 19 iunie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov privind interpretarea dispozițiilor art. 1 și 10 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a reținut în considerentele acestei decizii că: "41. Deși textul legal este clar, instanța de trimitere nu a precizat care este problema legată de interpretarea acestui text, ci s-a limitat să invoce soluțiile din practica judiciară, soluții ce vizează aplicarea acestor prevederi. (...) 43. Or, în condițiile în care textul art. 10 alin. (1) din Decretul- lege nr. 118/1990 prevede că dovada se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, nu se poate stabili, așa cum solicită instanța de trimitere, ca în interpretarea acestui text, să poată fi declarată admisibilă o probă care este, oricum, prevăzută de lege (proba cu martori). 44. Revine fiecărei instanțe învestite cu soluționarea unui litigiu, cum este și cel aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, obligația să analizeze și să încuviințeze probele ce îi sunt solicitate, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, și să le administreze conform Codului de procedură civilă. (...) 46. Chestiunile invocate de instanța de trimitere țin mai mult de aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, decât de interpretarea textului din Decretul-lege nr. 118/1990. 47. Aspectele privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probei cu martori sunt unele ce vizează aplicarea Codului de procedură civilă (art. 249-265 și art. 309-326) și nu țin de modul în care ar putea fi interpretat art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990. 48. Practic, prin chestiunile invocate la pct. 2 și 3 din sesizare, instanța de trimitere dorește soluționarea litigiului cu care a fost învestită; or, așa cum s-a arătat mai sus și cum instanța supremă a reținut deja, în jurisprudența sa, scopul și rolul acestui mecanism al dezlegării unor chestiuni de drept este altul."

Din perspectiva relevanței asupra dezlegării chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării supuse analizei de față, în jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată Decizia nr. 4.591 din 23 octombrie 2009, nepublicată, în considerentele căreia s-au reținut următoarele: "Contrar celor susținute de recurent, Decizia nr. 747 din 14 decembrie 2004 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, a D.M.S.S.F. Constanța, este un mijloc de probă concludent, întrucât din preambulul său rezultă că a fost emisă în executarea Deciziei civile nr. 133/CA din 20 septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța - Secția comercială, care are valoare de înscris autentic. Această hotărâre judecătorească irevocabilă atestă cu putere de lucru judecat că B.D.R. și surorile sale (...) au fost privați de libertate în baza unor măsuri administrative, fiind strămutați în altă localitate, așa încât beneficiază de dispozițiile art. 1 lit. b) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990. Instanța de fond a adoptat soluția criticată pe baza unui probatoriu complex și convingător care a inclus, pe lângă înscrisurile enunțate anterior și alte înscrisuri relevante, ca de exemplu Procesul-verbal încheiat la data de 13 martie 1949 privind inventarierea bunurilor aparținând familiei moșierului G.B. (bunicul intimatului), expropriat în baza Decretului-lege nr. 83/1949. De asemenea, declarațiile martorilor (...) se coroborează cu celelalte dovezi, conturând împrejurările factuale care constituie temeiul formulării cererii intimatului-reclamant. Este lipsită de consistență, în contextul reținut, afirmația recurentului referitoare la faptul că nu s-au identificat documente în arhiva Ministerului Apărării - Direcția Instanțelor Militare, din care să rezulte că familia intimatului a fost supusă unor măsuri administrative, fiindcă, după cum bine a punctat judecătorul fondului, lipsa unor dovezi în arhiva unei instituții publice nu poate conduce la concluzia că măsurile represive îndreptate împotriva familiei intimatului nu au existat."

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat hotărâri judecătorești și puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă dezlegării, din analiza cărora rezultă că atât practica judiciară 4 , cât și opiniile 5 exprimate de judecători sunt unitare cu privire la acest aspect, în sensul că hotărârea judecătorească definitivă, anterioară, prin care s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la beneficiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 unui membru al familiei reclamantului, nu face obligatorie recunoașterea aceleiași calități și pentru reclamant, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe - martori sau înscrisuri - a prezumției generate de hotărârea judecătorească definitivă respectivă. 4 Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2.015 din 19.02.2015; Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 905 din 17 noiembrie 2016; Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, deciziile nr. 587 din 15 mai 2015 și nr. 413 din 17 mai 2016; Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 4.802 din 3.11.2014, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2.015 din 19.02.2015 a Curții de Apel Cluj; Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, Sentința nr. 847 din 14.02.2017; Tribunalul Covasna - Secția civilă, Sentința nr. 851 din 29.09.2016; Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 727 din 6.07.2016. 5 Curtea de Apel Galați.

Opinii nuanțate, circumscrise aceleiași orientări jurisprudențiale, au formulat: - Tribunalul Dâmbovița, în sensul că recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească anterioară a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 în favoarea fratelui/fraților reclamantului nu determină, de plano, acordarea acelorași drepturi reclamantului, care nu a probat faptul că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, nu a putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care avea pregătirea profesională, respectiv că îndeplinea condițiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă; excepție de la această regulă face situația în care s-a reținut că stabilirea anterioară a faptului că frații reclamantului au avut stabilit domiciliul obligatoriu înseamnă că această situație s-a răsfrânt nemijlocit și asupra acestuia, care, fiind minor, a locuit cu familia sa, nefiind, deci, necesar a face dovada că nu a putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care avea pregătirea profesională, respectiv că îndeplinea condițiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă; - Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul că existența hotărârii definitive nu este suficientă pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, fiind necesar ca, în cazul fiecărei persoane, să fie administrate toate dovezile din care să rezulte întrunirea condițiilor legale, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Puterea de lucru judecat nu poate avea caracter absolut, întrucât, așa cum s-a arătat în decizia instanței supreme sus-menționate, fiecare situație trebuie analizată în particular, sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, iar după data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I (27 noiembrie 2014), aceasta este obligatorie pentru toate instanțele, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că nu pot fi pronunțate hotărâri care să contrazică această decizie. VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 1.576/C/2.569/III-5/2017 din 20 iulie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept să fie nouă; - chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele (intră în această categorie hotărârile pronunțate într-un recurs în interesul legii și hotărârile preliminare).

Cu privire la prima cerință - existența unei cauze în curs de judecată, din actele dosarului se constată că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului la Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ - nefiind pronunțată o hotărâre definitivă.

Litigiul principal are ca obiect acțiunea reclamantei, care, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Brașov, a solicitat recunoașterea calității sale de titular al drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că a fost persoană strămutată în perioada menționată, în lagărul de muncă, conform actelor depuse la dosar, inclusiv hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestei calități și acordare a drepturilor aferente fraților săi.

Cea de-a doua cerință de admisibilitate este, și ea, îndeplinită deoarece Curtea de Apel Brașov, ca instanță care a înaintat sesizarea, judecă pricina în ultimă instanță.

Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte, în care a fost invocată, este, de asemenea, îndeplinită câtă vreme instanța de trimitere nu a reușit să deceleze dacă s-ar putea constata calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe a acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a unui membru al familiei.

Condiția de admisibilitate a noutății chestiunii de drept nu este, însă, îndeplinită.

Astfel, analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă faptul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept.

De asemenea, în doctrină și în jurisprudența instanței supreme s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca aceasta să prezinte un grad ridicat de dificultate, iar norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Scopul procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii, contribuind, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare în una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

S-a arătat, totodată, că orientarea majoritară a instanțelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor de drept supuse analizei conduce la concluzia că problema de drept invocată nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Or, examenul jurisprudențial arată că practica judiciară este majoritară în sensul că hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care unui membru al familiei reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită a drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, nu face obligatorie recunoașterea aceleiași calități și pentru reclamant, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe.

Mai mult, în această materie, așa cum s-a arătat mai sus (pct. 12 și următoarele), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat deciziile nr. 9 din 13 octombrie 2014 și nr. 29 din 24 aprilie 2017, problemele de drept dezlegate fiind sensibil asemănătoare cu cele ce fac obiectul sesizării analizate în cauza de față.

Instanța de trimitere nu invocă o chestiune de interpretare a textelor de lege menționate, ci solicită o îndrumare pentru a gestiona soluționarea cauzei prin admiterea, administrarea și, mai ales, prin aprecierea probelor. Or, acest lucru nu se poate realiza printr-o rezolvare de principiu, ci în particular de la caz la caz.

Art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 reglementează modalitățile prin care se poate face dovada încadrării în prevederile legii, iar soluționarea în mod concret a cauzei revine instanței solicitante, nefiind invocată nicio dificultate reală de interpretare a rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

Se constată, așadar, că "problema" invocată privește modalitatea și limitele în care se admit, administrează și, mai ales, în care sunt evaluate și coroborate probele administrate, atribut exclusiv al instanței de trimitere, conform Codului de procedură civilă și celorlalte norme juridice sau principii de drept incidente.

Chestiunile invocate de instanța de trimitere nu vizează, deci, dificultatea interpretării textelor de lege, ci aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă, respectiv admisibilitatea și concludența probelor.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,