Decizia nr. 63 din 25 septembrie 2017

Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 13 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 194/62/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă dispoziţiile art. 1 şi 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Decretul-lege nr. 118/1990), combinate cu dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pot fi interpretate în sensul că existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile, prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiile prevăzute de acest act normativ a unui membru al familiei reclamantului, face obligatorie recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită şi a reclamantului, fără a mai fi necesară coroborarea acestei hotărâri, sau a prezumţiei pe care o generează, cu alte probe.” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta, persoană fizică, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Braşov, recunoaşterea calităţii sale de titular al drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 15.01.1952-18.04.1960, motivat de împrejurarea că, împreună cu familia, a fost strămutată, în perioada respectivă, în lagărul de muncă, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, inclusiv din hotărârile judecătoreşti de recunoaştere a acestei calităţi şi acordare a drepturilor aferente fraţilor săi.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că nu există dovezi cu privire la faptul că reclamanta a fost strămutată, iar împrejurarea că pentru fraţii săi s-a stabilit calitatea de persecutaţi din motive politice, prin strămutare, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că şi reclamanta a suferit acelaşi tip de persecuţie, câtă vreme din înscrisurile depuse de aceasta nu rezultă aceste aspecte.

Prin Sentinţa civilă nr. 727/CA din 6.07.2016, Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi, în consecinţă, a anulat actele emise de autoritatea pârâtă şi a constatat că reclamanta se află în situaţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, obligând pârâta să îi acorde drepturile prevăzute de acest articol, aferente perioadei menţionate, începând cu data de 1.11.2015.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere două mijloace de probă: registrul agricol, din care rezultă componenţa familiei din care reclamanta făcea parte în perioada de referinţă, şi Decizia nr. 6.014/R din 17.12.2013 a Curţii de Apel Braşov, din care rezultă că membrii familiei reclamantei au fost strămutaţi, pe perioada menţionată, în altă localitate decât cea de domiciliu, unde exista un lagăr de muncă.

Instanţa de fond a reţinut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 6.014/R din 17.12.2013 a Curţii de Apel Braşov, interpretând dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 prin prisma prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi apreciind, în consecinţă, că nu sunt permise distincţii discriminatorii între membrii aceleiaşi familii.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâta, criticând-o, în esenţă, sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material şi susţinând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită. III. Dispoziţiile normative supuse interpretării

Decretul-lege nr. 118/1990: „Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate.” „Art. 10. – (1) Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Intimata-reclamantă a apreciat că este dreptul instanţei de recurs să formuleze chestiunea de drept în discuţie şi să sesizeze instanţa supremă cu dezlegarea acesteia, însă sentinţa pronunţată de instanţa de fond este temeinică, legală şi la adăpost de orice critică, respectând integral cerinţele legislaţiei naţionale şi prevederile C.E.D.O. B) Recurenta-pârâtă a arătat că lasă la aprecierea instanţei de recurs necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept invocate, din oficiu. În ce priveşte fondul acestei chestiuni de drept, recurenta a arătat că o hotărâre judecătorească anterioară, prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Decretului-lege nr. 118/1990, în beneficiul membrilor familiei reclamantei poate constitui probă în sensul art. 10 alin. (1) din acest act normativ doar prin coroborare cu toate celelalte înscrisuri pe care reclamanta avea obligaţia să le prezinte instanţei, în virtutea principiului că sarcina probei aparţine reclamantului şi nu pârâtului. De asemenea, a arătat recurenta, formularea unor cereri/acţiuni, pe cale separată, de către membrii aceleiaşi familii este binevenită, întrucât instanţa are posibilitatea să stabilească, pentru fiecare în parte, natura şi durata persecuţiei suferite, care pot fi diferite, de la caz la caz. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiţia noutăţii, instanţa de trimitere a făcut precizarea că întrebarea ce face obiectul sesizării a apărut în practică, drept urmare a interpretării diferite date de către instanţele de contencios administrativ Deciziei nr. 9 din 13 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 1 . 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 27 noiembrie 2014. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Conform dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, există două orientări jurisprudenţiale cu privire la problema de drept în discuţie: a) Potrivit unei orientări 2 , în cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, după caz, prin care deja s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a unui membru al familiei reclamantului din litigiul dedus judecăţii, nu mai este necesară decât probarea calităţii reclamantului de component al aceleiaşi familii din care face parte beneficiarul hotărârii definitive anterioare, pentru a se trage concluzia că şi reclamantul este îndreptăţit la beneficiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990; 2 Concretizată în deciziile nr. 662/R din 27.09.2016 şi nr. 986/R din 7.10.2015. b) Într-o altă orientare 3 , la care raliază şi instanţa de trimitere, dimpotrivă, s-a considerat că existenţa unei hotărâri definitive anterioare, în sensul arătat mai sus, nu este suficientă, ci trebuie ca în cazul fiecărei persoane să fie administrate toate dovezile din care să rezulte calitatea acesteia de beneficiar al prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. S-a reţinut că puterea de lucru judecat nu poate avea caracter absolut, întrucât fiecare situaţie trebuie analizată în particular, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evocată mai sus, iar după data publicării sale, această decizie este obligatorie pentru toate instanţele, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că nu pot fi pronunţate hotărâri care să contrazică această decizie. 3 Concretizată în deciziile nr. 801/R din 20.10.2016, nr. 794/R din 20.10.2016 şi nr. 270/R din 26.02.2015. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a stabilit că: „1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a) -e) ale aceluiaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege. 2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: a) noţiunea de «domiciliu obligatoriu» se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie; b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă”.

S-a statuat în considerentele deciziei sus-menţionate că „(…) pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă. (…) O atare interpretare porneşte de la premisa că, pentru considerente de aplicare unitară, dar şi echitabilă a legii, membrii familiei urmează a beneficia de acelaşi tratament juridic ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul- lege nr. 118/1990, a cărei situaţie serveşte drept temei al solicitării beneficiului actului normativ. În sensul celor expuse în sesizare şi al considerentelor anterioare, Înalta Curte reiterează faptul că, de principiu, membrii familiei – soţul/soţia şi copiii, indiferent de vârstă – au avut de suferit aceleaşi prejudicii de ordin material şi moral ca persoana faţă de care a fost luată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu şi atât timp cât au locuit împreună cu persoana vizată şi nu au avut în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. O atare premisă, însă, nu fundamentează acordarea de plano a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Decretul- lege în beneficiul membrilor de familie indiferent de vârsta acestora şi în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege”.

De asemenea, prin Decizia nr. 29 din 24 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 19 iunie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov privind interpretarea dispoziţiilor art. 1 şi 10 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a reţinut în considerentele acestei decizii că: „41. Deşi textul legal este clar, instanţa de trimitere nu a precizat care este problema legată de interpretarea acestui text, ci s-a limitat să invoce soluţiile din practica judiciară, soluţii ce vizează aplicarea acestor prevederi. (…) 43. Or, în condiţiile în care textul art. 10 alin. (1) din Decretul- lege nr. 118/1990 prevede că dovada se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, nu se poate stabili, aşa cum solicită instanţa de trimitere, ca în interpretarea acestui text, să poată fi declarată admisibilă o probă care este, oricum, prevăzută de lege (proba cu martori). 44. Revine fiecărei instanţe învestite cu soluţionarea unui litigiu, cum este şi cel aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov, obligaţia să analizeze şi să încuviinţeze probele ce îi sunt solicitate, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, şi să le administreze conform Codului de procedură civilă. (…) 46. Chestiunile invocate de instanţa de trimitere ţin mai mult de aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, decât de interpretarea textului din Decretul-lege nr. 118/1990. 47. Aspectele privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probei cu martori sunt unele ce vizează aplicarea Codului de procedură civilă (art. 249-265 şi art. 309-326) şi nu ţin de modul în care ar putea fi interpretat art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990. 48. Practic, prin chestiunile invocate la pct. 2 şi 3 din sesizare, instanţa de trimitere doreşte soluţionarea litigiului cu care a fost învestită; or, aşa cum s-a arătat mai sus şi cum instanţa supremă a reţinut deja, în jurisprudenţa sa, scopul şi rolul acestui mecanism al dezlegării unor chestiuni de drept este altul.”

Din perspectiva relevanţei asupra dezlegării chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării supuse analizei de faţă, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată Decizia nr. 4.591 din 23 octombrie 2009, nepublicată, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele: „Contrar celor susţinute de recurent, Decizia nr. 747 din 14 decembrie 2004 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, a D.M.S.S.F. Constanţa, este un mijloc de probă concludent, întrucât din preambulul său rezultă că a fost emisă în executarea Deciziei civile nr. 133/CA din 20 septembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia comercială, care are valoare de înscris autentic. Această hotărâre judecătorească irevocabilă atestă cu putere de lucru judecat că B.D.R. şi surorile sale (…) au fost privaţi de libertate în baza unor măsuri administrative, fiind strămutaţi în altă localitate, aşa încât beneficiază de dispoziţiile art. 1 lit. b) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990. Instanţa de fond a adoptat soluţia criticată pe baza unui probatoriu complex şi convingător care a inclus, pe lângă înscrisurile enunţate anterior şi alte înscrisuri relevante, ca de exemplu Procesul-verbal încheiat la data de 13 martie 1949 privind inventarierea bunurilor aparţinând familiei moşierului G.B. (bunicul intimatului), expropriat în baza Decretului-lege nr. 83/1949. De asemenea, declaraţiile martorilor (…) se coroborează cu celelalte dovezi, conturând împrejurările factuale care constituie temeiul formulării cererii intimatului-reclamant. Este lipsită de consistenţă, în contextul reţinut, afirmaţia recurentului referitoare la faptul că nu s-au identificat documente în arhiva Ministerului Apărării – Direcţia Instanţelor Militare, din care să rezulte că familia intimatului a fost supusă unor măsuri administrative, fiindcă, după cum bine a punctat judecătorul fondului, lipsa unor dovezi în arhiva unei instituţii publice nu poate conduce la concluzia că măsurile represive îndreptate împotriva familiei intimatului nu au existat.”

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă dezlegării, din analiza cărora rezultă că atât practica judiciară 4 , cât şi opiniile 5 exprimate de judecători sunt unitare cu privire la acest aspect, în sensul că hotărârea judecătorească definitivă, anterioară, prin care s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 unui membru al familiei reclamantului, nu face obligatorie recunoaşterea aceleiaşi calităţi şi pentru reclamant, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe – martori sau înscrisuri – a prezumţiei generate de hotărârea judecătorească definitivă respectivă. 4 Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2.015 din 19.02.2015; Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 905 din 17 noiembrie 2016; Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, deciziile nr. 587 din 15 mai 2015 şi nr. 413 din 17 mai 2016; Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 4.802 din 3.11.2014, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2.015 din 19.02.2015 a Curţii de Apel Cluj; Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Sentinţa nr. 847 din 14.02.2017; Tribunalul Covasna – Secţia civilă, Sentinţa nr. 851 din 29.09.2016; Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 727 din 6.07.2016. 5 Curtea de Apel Galaţi.

Opinii nuanţate, circumscrise aceleiaşi orientări jurisprudenţiale, au formulat: – Tribunalul Dâmboviţa, în sensul că recunoaşterea printr-o hotărâre judecătorească anterioară a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 în favoarea fratelui/fraţilor reclamantului nu determină, de plano, acordarea aceloraşi drepturi reclamantului, care nu a probat faptul că, în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor, nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, respectiv că îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă; excepţie de la această regulă face situaţia în care s-a reţinut că stabilirea anterioară a faptului că fraţii reclamantului au avut stabilit domiciliul obligatoriu înseamnă că această situaţie s-a răsfrânt nemijlocit şi asupra acestuia, care, fiind minor, a locuit cu familia sa, nefiind, deci, necesar a face dovada că nu a putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care avea pregătirea profesională, respectiv că îndeplinea condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare pentru a se încadra în muncă; – Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că existenţa hotărârii definitive nu este suficientă pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, fiind necesar ca, în cazul fiecărei persoane, să fie administrate toate dovezile din care să rezulte întrunirea condiţiilor legale, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Puterea de lucru judecat nu poate avea caracter absolut, întrucât, aşa cum s-a arătat în decizia instanţei supreme sus-menţionate, fiecare situaţie trebuie analizată în particular, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, iar după data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I (27 noiembrie 2014), aceasta este obligatorie pentru toate instanţele, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că nu pot fi pronunţate hotărâri care să contrazică această decizie. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.576/C/2.569/III-5/2017 din 20 iulie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

Cu privire la prima cerinţă – existenţa unei cauze în curs de judecată, din actele dosarului se constată că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului la Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ – nefiind pronunţată o hotărâre definitivă.

Litigiul principal are ca obiect acţiunea reclamantei, care, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Braşov, a solicitat recunoaşterea calităţii sale de titular al drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, cu motivarea că a fost persoană strămutată în perioada menţionată, în lagărul de muncă, conform actelor depuse la dosar, inclusiv hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a acestei calităţi şi acordare a drepturilor aferente fraţilor săi.

Cea de-a doua cerinţă de admisibilitate este, şi ea, îndeplinită deoarece Curtea de Apel Braşov, ca instanţă care a înaintat sesizarea, judecă pricina în ultimă instanţă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, în care a fost invocată, este, de asemenea, îndeplinită câtă vreme instanţa de trimitere nu a reuşit să deceleze dacă s-ar putea constata calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe a acestei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a unui membru al familiei.

Condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept nu este, însă, îndeplinită.

Astfel, analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă faptul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept.

De asemenea, în doctrină şi în jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca aceasta să prezinte un grad ridicat de dificultate, iar norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Scopul procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii, contribuind, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare în una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

S-a arătat, totodată, că orientarea majoritară a instanţelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor de drept supuse analizei conduce la concluzia că problema de drept invocată nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Or, examenul jurisprudenţial arată că practica judiciară este majoritară în sensul că hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care unui membru al familiei reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită a drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, nu face obligatorie recunoaşterea aceleiaşi calităţi şi pentru reclamant, fără a mai fi necesară coroborarea cu alte probe.

Mai mult, în această materie, aşa cum s-a arătat mai sus (pct. 12 şi următoarele), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat deciziile nr. 9 din 13 octombrie 2014 şi nr. 29 din 24 aprilie 2017, problemele de drept dezlegate fiind sensibil asemănătoare cu cele ce fac obiectul sesizării analizate în cauza de faţă.

Instanţa de trimitere nu invocă o chestiune de interpretare a textelor de lege menţionate, ci solicită o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei prin admiterea, administrarea şi, mai ales, prin aprecierea probelor. Or, acest lucru nu se poate realiza printr-o rezolvare de principiu, ci în particular de la caz la caz.

Art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 reglementează modalităţile prin care se poate face dovada încadrării în prevederile legii, iar soluţionarea în mod concret a cauzei revine instanţei solicitante, nefiind invocată nicio dificultate reală de interpretare a raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

Se constată, aşadar, că „problema” invocată priveşte modalitatea şi limitele în care se admit, administrează şi, mai ales, în care sunt evaluate şi coroborate probele administrate, atribut exclusiv al instanţei de trimitere, conform Codului de procedură civilă şi celorlalte norme juridice sau principii de drept incidente.

Chestiunile invocate de instanţa de trimitere nu vizează, deci, dificultatea interpretării textelor de lege, ci aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă, respectiv admisibilitatea şi concludenţa probelor.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,