Decizia nr. 49 din 26 iunie 2017

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 23 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 385/262/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: „- dacă încălcarea dispoziţiei legale prevăzute de art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002) – prin neconsemnarea în procesul- verbal (I) a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, (II) a intervalului de timp (conţinutul concret al sancţiunii complementare) în care este suspendat dreptul de conducere şi (III) a temeiului juridic – este sancţionată cu nulitatea parţială a procesului-verbal şi atrage anularea inclusiv a menţiunilor privind măsura reţinerii permisului de conducere, nulitate ce nu poate fi înlăturată sau este suficientă numai consemnarea măsurii tehnico-administrative a reţinerii permisului de conducere pentru valabilitatea procesului-verbal, inclusiv cu privire la măsura complementară de suspendare, durată şi temei juridic; – dacă încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la interesul ocrotit, poate fi invocată de instanţă, este sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă şi este o nulitate procedurală, ce poate sau nu poate fi înlăturată sau este o nulitate materială.” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin Sentinţa civilă nr. 385 din 7 iunie 2016, Judecătoria Moreni a respins, ca neîntemeiată, plângerea contravenţională formulată de petent împotriva procesului-verbal de contravenţie din 20 ianuarie 2016.

Instanţa de fond a reţinut că, prin actul contestat, încheiat de un agent constatator din cadrul Inspectoratului Poliţiei Judeţene Dâmboviţa, petentul a fost sancţionat contravenţional în temeiul art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportat la art. 121 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de aplicare), cu amendă contravenţională în valoare de 945 lei şi reţinerea permisului de conducere, ca sancţiune complementară, reţinându-se că a condus autovehiculul pe un drum naţional, fiind înregistrat cu viteza de 147 km/h cu cinemometrul tip „Autovision” seria ROM 152, montat pe autovehiculul MAI 34546. Prin acelaşi proces-verbal de contravenţie, în temeiul art. 101 alin. (1) pct. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 147 alin. (1) din Regulamentul de aplicare, petentul a fost sancţionat cu avertisment, reţinându-se că nu a avut asupra sa permisul de conducere.

Prima instanţă a reţinut că din înregistrare şi planşele fotografice rezultă săvârşirea faptei de conducere peste limita de viteză, că există buletin de verificare metrologică pentru aparatul radar, iar fapta de neprezentare a permisului de conducere a fost suficient descrisă şi nu se impune aplicarea art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001).

Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a formulat apel, solicitând schimbarea sentinţei atacate, admiterea plângerii contravenţionale şi anularea procesului-verbal contestat.

Apelantul a arătat că autovehiculul din imaginile captate are un alt număr de înmatriculare decât cel pe care l-a condus, iar sarcina probei săvârşirii contravenţiei revine intimatului. În drept a invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul a arătat că agentul constatator a menţionat corect numărul de înmatriculare, iar înregistrarea dovedeşte că apelantul a circulat cu viteza de 147 km/h.

Ulterior, intimatul a solicitat sesizarea instanţei supreme cu privire la interpretarea art. 96 şi 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, iar instanţa a supus dezbaterii şi aspectul privind nulitatea absolută parţială a procesului-verbal de contravenţie, rezultată din consemnarea numai a măsurii reţinerii permisului de conducere, fără a se aplica şi sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi alte dispoziţii legale şi normative relevante

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „Art. 96. – (1) Sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului. (2) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt următoarele: a) aplicarea punctelor de penalizare; b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat; c) confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă ori folosite în acest scop; d) imobilizarea vehiculului; e) radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la art. 17 alin. (4); f) *** abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/2007. (…) Art. 97. – (1) În cazurile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă, poliţistul rutier dispune şi una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: a) reţinerea permisului de conducere şi/sau a certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau, după caz, a dovezii înlocuitoare a acestora; b) retragerea permisului de conducere, a certificatului de înmatriculare sau înregistrare ori a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare; c) anularea permisului de conducere; d) ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar. (2) Reţinerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către poliţistul rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie. (3) Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. (4) Retragerea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră dacă titularul acestuia a fost declarat inapt pentru a conduce vehicule pe drumurile publice de către o unitate de asistenţă medicală autorizată. (5) Anularea permisului de conducere se dispune de către poliţia rutieră pe a cărei rază de competenţă s-a produs una dintre faptele prevăzute la art. 114. (6) Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabileşte prin regulament. Art. 98. – (1) Amenzile contravenţionale se stabilesc în cuantumul determinat de valoarea numărului punctelor-amendă aplicate. (2) Un punct-amendă reprezintă valoric 10% din salariul minim brut pe economie, stabilit prin hotărâre a Guvernului. (3) Contravenţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă li se stabilesc clase de sancţiuni cărora le corespunde un număr de puncte-amendă, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pericolul social pe care acestea îl prezintă. (4) Clasele de sancţiuni sunt următoarele: a) clasa I – 2 sau 3 puncte-amendă; b) clasa a II-a – 4 sau 5 puncte-amendă; c) clasa a III-a – de la 6 la 8 puncte-amendă; d) clasa a IV-a – de la 9 la 20 puncte-amendă; e) clasa a V-a – de la 21 la 100 puncte-amendă. (5) Contravenţiile prevăzute la clasa a V-a de sancţiuni se aplică persoanelor juridice. (…) Art. 102. – (…) (3) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: a) conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune; b) conducerea vehiculului cu defecţiuni grave la sistemul de frânare sau la mecanismul de direcţie, constatate de poliţia rutieră împreună cu specialiştii Registrului Auto Român; c) neoprirea la trecerea la nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune; d) «abrogată» e) depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic. (…) Art. 111. – (1) Permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reţine în următoarele cazuri: (…) c) la săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi în situaţia prevăzută la art. 115 alin. (1); (…) Art. 118. – (1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta. (2) Plângerea suspendă executarea amenzilor şi a sancţiunilor contravenţionale complementare de la data înregistrării acesteia până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. (3) Dovada înregistrării plângerii depuse la judecătorie în termenul prevăzut la alin. (1) se prezintă de contravenient la unitatea de poliţie din care face parte agentul constatator, care va efectua menţiunile în evidenţe şi îi va restitui permisul de conducere. (3 1 ) * Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă. * Dispoziţiile art. 118 alin. (3 1 ) au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. (4) În termen de 15 zile de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care instanţa a respins plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul este obligat să se prezinte la serviciul poliţiei rutiere care îl are în evidenţă pentru a preda permisul de conducere. (5) Neprezentarea contravenientului în termenul prevăzut la alin. (4), în mod nejustificat, atrage majorarea cu 30 de zile a duratei de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. (…) Art. 121. – (1) *** Abrogat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/2007 (2) Executarea sancţiunii contravenţionale complementare se prescrie în acelaşi termen în care se prescrie sancţiunea contravenţională principală.”

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Art. 5. – (1) Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare. (2) Sancţiunile contravenţionale principale sunt: a) avertismentul; b) amenda contravenţională; c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. d) *** abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 (3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c) închiderea unităţii; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activităţii agentului economic; f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. (4) Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare. (5) Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. (6) Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei. (7) Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare. (…) Art. 15. – (1) Contravenţia se constată printr-un proces- verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori. (2) Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale. (3) Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului. Art. 16. – (1) Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea. (1 1 ) În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele date: seria şi numărul paşaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia şi statul emitent. (2) *** Abrogat de Legea nr. 357/2003 (3) *** Abrogat de Legea nr. 357/2003 (4) *** Abrogat de Legea nr. 357/2003 (5) În cazul în care contravenientul este minor procesul- verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia. (6) În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă. (7) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul- verbal la rubrica «Alte menţiuni», sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal. Art. 17. – Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu. (…) Art. 20. – (1) Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces-verbal. (2) *** Abrogat de Legea nr. 180/2002 CAPITOLUL III Aplicarea sancţiunilor contravenţionale Art. 21. – (1) În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea. (2) Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul- verbal. (3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal. (…) Art. 31. – (1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. (2) Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.”

Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007 1 , pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite: 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 5 decembrie 2007. „Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, stabileşte: Nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.”

Regulamentul de aplicare (a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002): „Art. 2. – În sensul prezentului regulament, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (…) 5. reţinerea permisului de conducere, a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare ori a dovezii înlocuitoare a acestora – măsură tehnico-administrativă dispusă de poliţia rutieră constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea acestei măsuri; (…)” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Din încheierea de sesizare rezultă că părţile au fost de acord cu sesizarea, fără să fi formulat, însă, un punct de vedere propriu-zis cu privire la dezlegarea chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei altei sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ce priveşte condiţia legală privind raportul de dependenţă între lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere a apreciat că „Soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei, luând în considerare că prin procesul-verbal analizat s-a dispus şi sancţiunea complementară «PC suspendat pe o perioadă de 90 de zile», nu depinde, în mod direct, de chestiunea de drept invocată, însă are influenţă asupra proceselor-verbale care nu au această menţiune şi care conţin numai menţiunea «permis reţinut», fără aplicarea şi a sancţiunii complementare de suspendare”. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că reţinerea permisului, prevăzută de art. 111 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, este o măsură care se ia de către autoritate numai în baza unei sancţiuni efectiv aplicate. Definiţia este dată şi de pct. 5 al art. 2 din Regulamentul de aplicare (a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), prin comparaţie inclusiv cu definiţia măsurii de la pct. 6, „reţinerea permisului de conducere – măsură tehnico-administrativă dispusă de poliţia rutieră constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea acestei măsuri”.

Aşadar, măsura reţinerii permisului de conducere este activitatea care se întreprinde/efectuează dacă există deja o dispoziţie de suspendare a dreptului pe care înscrisul „permis de conducere” îl atestă în favoarea unei persoane, precum suspendarea dreptului de a conduce, dispusă în timpul urmăririi penale sau ca măsură complementară, în urma săvârşirii unei contravenţii, ori altă măsură prin care se ridică temporar sau permanent dreptul de a conduce (pe care îl atestă permisul de conducere).

Pentru a se reţine permisul de conducere este necesar ca, anterior acestei măsuri, să fie ridicat temporar sau permanent dreptul de a conduce. Această activitate se desfăşoară tocmai pentru ca deţinătorul permisului de conducere să nu utilizeze actul în contra ordinii juridice, respectiv, deşi nu are dreptul să conducă, acesta foloseşte permisul de conducere pentru a arăta că nu i-a fost ridicat însuşi dreptul de conducere. Permisul de conducere conferă, până la ridicarea sa, dreptul de conducere în persoana celui care îl posedă şi, tocmai de aceea, suspendarea dreptului de conducere, în cazurile limitate şi concrete, începe să curgă de la data la care permisul a fost predat sau reţinut de autorităţile competente. Astfel, dacă persoana nu deţine permisul asupra sa, la momentul constatării faptei contravenţionale, se ia măsura suspendării, ca măsură complementară, care însă va opera de la data predării sau reţinerii efective a permisului de conducere.

Ca atare, măsura reţinerii înscrisului denumit „permis de conducere”, simplă, fără nicio sancţiune ori măsură efectivă suplimentară, nu poate fi luată faţă de petent, deoarece, pe de o parte, aceasta este o activitate administrativă, fiind definită ca atare, şi, pe de altă parte, după cum se va arăta, dreptul pe care îl atestă permisul de conducere nu a fost suspendat prin vreun act administrativ sau de altă natură.

În altă ordine de idei, măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce putea fi aplicată, în baza mai multor dispoziţii legale şi într-un conţinut efectiv (concret) diferit, pe o perioadă de 30 de zile pentru contravenţiile stabilite prin art. 100 alin. (3), pe o perioadă de 60 de zile pentru contravenţiile stabilite prin art. 101 alin. (3) şi pe o perioadă de 90 de zile pentru contravenţiile stabilite prin art. 102 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. De asemenea, sancţiunea suspendării dreptului de a conduce s-ar mai fi putut aplica conform art. 96 alin. (4) din acelaşi act normativ, precum şi în alte situaţii prevăzute de legislaţie.

Potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin procesul-verbal de contravenţie agentul constatator aplică şi sancţiunile. Numai în cazul în care nu are dreptul să aplice sancţiunea, procesul-verbal de constatare se transmite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.

În ceea ce priveşte contravenţiile rutiere, agentul constatator aplică şi sancţiunea, nefiind incidente dispoziţiile alin. (2) al art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. În special, chiar textul art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prevede expres că „sancţiunile contravenţionale complementare (…) se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului”. Aşadar, nu există posibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce, cu precizarea temeiului şi a intervalului de timp pentru care se dispune, cazul special, limitativ şi expres prevăzut de art. 96 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, referindu-se la măsura suspendării dreptului de a conduce pentru cumularea unui număr de puncte şi numai această măsură se ia printr-un act administrativ separat (datorită mecanismului juridic de sancţionare suplimentară, consecinţă a unor puncte acumulate din mai multe fapte).

Neaplicarea faţă de contravenient şi a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce prin procesul- verbal înlătură şi posibilitatea de a cunoaşte temeiul juridic în baza căruia s-a aplicat sancţiunea contravenţională şi perioada de suspendare – 30, 60 sau 90 de zile – pentru a-şi putea formula apărările necesare şi utile cu privire şi la aceste intervale de timp.

Aplicarea unui alt interval de timp afectează atât sancţiunea complementară, cât şi posibilitatea petentului de a invoca limita legală până la care se poate dispune sancţiunea complementară a suspendării, intervalul de timp fiind limitat, în cazul săvârşirii mai multor fapte.

De asemenea nu există posibilitatea pentru contravenient de a invoca art. 113 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, deoarece nu cunoaşte perioada suspendării. Nu poate invoca nici art. 121 din acelaşi act normativ, pentru că nu se emite şi nu se comunică niciun nou act administrativ în care să se precizeze sancţiunea complementară şi conţinutul concret, raportat la art. 96 alin. (1) din actul normativ în discuţie. Pe de altă parte, nu se poate invoca nici prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale.

În concluzie, chiar dacă contravenientul a săvârşit contravenţia care a fost reţinută, se impune înlăturarea măsurii tehnico-administrative a reţinerii permisului de conducere consemnate în procesul-verbal.

Instanţa de trimitere a considerat, de asemenea, că poate invoca, din oficiu, nulitatea absolută parţială a procesului-verbal, rezultată din consemnarea numai a măsurii reţinerii permisului de conducere, fără consemnarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, a perioadei de aplicare a sancţiunii şi a temeiului legal al sancţiunii, şi nu se impune raportarea la Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite cu privire la consecinţele nerespectării cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Mai mult, există şi alte recursuri în interesul legii prin care instanţa supremă a constatat că poate fi anulat procesul-verbal, inclusiv pentru acte depuse ulterior, prin care se face dovada achiziţionării bunurilor; rezultă că Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nu a făcut decât o interpretare strict cu privire la dreptul la obiecţiuni.

Pe de o parte, decizia respectivă nu soluţionează problema nulităţilor absolute, de plano, şi cu privire la toate cauzele de nulitate, ci tratează numai problema nerespectării dreptului de a formula obiecţiuni, conform art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în susţinerea raţionamentului juridic, a fost utilizat numai pentru relevarea diferenţei dintre norma juridică cuprinsă în art. 16 alin. (7) şi cea cuprinsă în art. 17 din acelaşi act normativ. De altfel, este dificil să se stabilească toate nulităţile, fie ele relative sau absolute, printr-un singur demers judiciar, cunoscut fiind faptul că există şi norme juridice speciale care conţin nulităţi absolute, există şi în cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 nulităţi absolute, altele decât cele prevăzute la art. 17, precum ar fi cele rezultând din nerespectarea art. 4, 5, 10, 11 şi 21 din ordonanţă, analiza urmând a fi făcută din perspectiva interesului public sau privat ocrotit de legiuitor la momentul edictării normei.

Pe de altă parte, instanţa de trimitere apreciază că nu pot fi înlăturate printr-o normă generală, precum este recursul în interesul legii, dispoziţiile legale care reglementează, în mod special, validitatea unui act juridic, pe care recursul în interesul legii nu le-a avut în vedere.

Interesul ce a stat la baza edictării normei juridice prevăzute de art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 este unul public, respectiv împiedicarea abuzurilor pe care le-ar putea manifesta în exerciţiul puterii autoritatea învestită, respectiv neaplicarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce ar putea duce, în anumite cazuri, fie din lipsa bazelor de date, fie din alt tip de neglijenţă, la suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă mai mare sau mai mică.

De asemenea, a susţinut instanţa de apel, este afectat şi dreptul la apărare al contravenientului, acesta necunoscând dacă şi pe ce perioadă s-a aplicat măsura complementară sau dacă există un alt temei pentru care s-a impus reţinerea permisului [cum ar fi existenţa unui dosar penal cu interzicerea dreptului de a conduce sau dreptul a fost suspendat pentru cumularea punctelor, conform art. 96 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 ori pentru alt motiv]. În continuare, petentul este afectat în dreptul său la apărare şi pentru motivul că, procedural, avea dreptul să atace numai măsura suspendării dreptului de a conduce (pentru motivul, spre exemplu, că fapta sa nu este din categoria celor care impun suspendarea dreptului de a conduce sau că s-a depăşit limita legală a perioadei de suspendare), dreptul la plângere acordat oricărui petent de art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi de art. 118 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 fiind însă înlăturat prin inacţiunea autorităţii, cu încălcarea art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

În atare ipoteză, petentului nu i se aduce la cunoştinţă actul separat, iar şansele de a ataca actul separat, prin care i se aplică sancţiunea complementară, sunt reduse, în aşa măsură încât generează o negare a dreptului de acces la justiţie.

Din perspectiva menţionată, apreciind că interesul protejat de normă este unul public, instanţa de trimitere consideră că nerespectarea art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 poate fi invocată şi de către instanţă, din oficiu. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Prin Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a statuat că „Nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 – n.r.) atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei”.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a statuat următoarele: „Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instituie cadrul general de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Prin dispoziţiile specifice pe care le cuprinde, acest act normativ reglementează modul de întocmire a procesului- verbal de constatare a contravenţiilor, cu precizarea menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, persoanele ce pot avea calitatea de agent constatator, ca reprezentanţi ai autorităţilor publice abilitate prin lege să constate şi să sancţioneze contravenţiile, condiţiile în care poate fi contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, ca şi regimul general al sancţiunilor contravenţionale, al aplicării şi executării acestora. (…) Or, situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă. Astfel, prin acest text de lege se prevede că «lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal», specificându-se că numai în astfel de situaţii «nulitatea se constată şi din oficiu». În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecţiunilor contravenientului la conţinutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei să nu poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.”

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există deja o bogată şi diversificată jurisprudenţă cu privire la acestea.

Astfel, structurând chestiunile de drept care fac obiectul trimiterii în: – prima chestiune – prevederile art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conform cărora sancţiunea complementară, în materia contravenţiilor rutiere, se aplică prin procesul-verbal prin care se aplică sancţiunea principală, stabilesc o condiţie de validitate pentru încheierea procesului-verbal?; astfel, lipsa din procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a menţiunii aplicării sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce, pe timp limitat, este cauză de nulitate parţială a procesului-verbal de contravenţie (mai exact, cauză de nulitate a măsurii tehnico-administrative a reţinerii permisului de conducere)? şi – a doua chestiune – în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, raportat la natura interesului ocrotit prin reglementarea din art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, cu consecinţa că poate fi invocată numai de partea vătămată, sau este nulitatea absolută, care poate fi invocată şi de instanţă, din oficiu ? se constată următoarele orientări jurisprudenţiale: A. Într-o orientare s-a considerat că neconsemnarea în procesul-verbal de constatare a contravenţiei a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, a intervalului de timp pentru care este suspendat dreptul de conducere şi a temeiului juridic nu atrage nulitatea procesului- verbal, sancţiunile complementare fiind reglementate prin actul normativ sancţionator şi putând fi verificate în cadrul controlului judiciar, conform art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fiind suficientă pentru valabilitatea procesului-verbal, în privinţa sancţiunii complementare, consemnarea măsurii tehnico- administrative a reţinerii permisului de conducere.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe: Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale (deciziile nr. 480 din 9 martie 2016 şi nr. 1.308 din 21 iunie 2016), Tribunalul Sălaj, Tribunal Dolj, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 897 din 12.06.2015), Tribunalul Suceava – Secţia contencios administrativ şi fiscal (opinia majoritară reflectată în Decizia nr. 442 din 16 martie 2016), Tribunalul Harghita, Judecătoria Braşov, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Târgu Mureş, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Huedin (sentinţele nr. 543 din 23.06.2011 şi nr. 991 din 25.10.2008), Judecătoria Cluj-Napoca (Sentinţa nr. 9.938 din 27.10.2015, definitivă prin Decizia nr. 480 din 9 martie 2016 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Sentinţa nr. 3.485 din 9.04.2015, definitivă prin Decizia nr. 1.308 din 21 iunie 2016 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale), Judecătoria Târgovişte, precum şi instanţele din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti. B. Într-o altă orientare s-a apreciat că: – neconsemnarea în cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenţiei a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, a intervalului de timp pentru care este suspendat dreptul de conducere (conţinutul concret al sancţiunii complementare) şi a temeiului juridic se sancţionează cu nulitatea relativă parţială a procesului-verbal, respectiv a măsurii reţinerii permisului de conducere, care este doar o măsură tehnico-administrativă; – încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, atrăgând nulitatea relativă, trebuie invocată de partea interesată; această încălcare nu atrage nulitatea absolută, în acest sens fiind Decizia nr. XXII din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care s-a statuat că situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă, reţinându-se că numai în astfel de situaţii nulitatea se constată şi din oficiu.

În acest sens s-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia, următoarele instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Alba – Secţia de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă (Decizia nr. 396/A/2015 din 21 mai 2015), Tribunalul Argeş – Secţia civilă (Decizia nr. 2.999 din 14 octombrie 2015), Tribunalul Sibiu, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Bacău, Tribunalul Dolj, Tribunalul Gorj (deciziile nr. 2.232/9.11.2016, nr. 1.694/20.09.2016 şi nr. 533/22.03.2016), Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Buzău (deciziile nr. 1.231 din 4.10.2016, nr. 1.359 din 25.10.2016, nr. 1.638 din 22.11.2016 şi nr. 137 din 31.01.2017), Tribunalul Dâmboviţa (opinia majoritară), Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 312 din 27.03.2017), Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Moineşti (Sentinţa nr. 328 din 28.02.2017), Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Bacău (sentinţele nr. 6.270 din 4.11.2015 şi nr. 6.957 din 25.11.2015), Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Târgovişte, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Babadag, precum şi instanţele judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti. C. Într-o a treia orientare, diferit de cea de-a doua orientare, s-a considerat că încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin raportare la interesul ocrotit, poate fi invocată şi de instanţă din oficiu, fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

În acest sens au exprimat opinii următoarele instanţe: tribunalele Galaţi, Dâmboviţa, Suceava şi judecătoriile Galaţi, Tecuci, Gura Humorului, Suceava, Tulcea şi Babadag.

Cu titlu de practică judiciară au fost identificate Decizia nr. 1.063 din 12.10.2016 a Tribunalului Dâmboviţa şi Decizia nr. 1.306 din 28.09.2016 a Tribunalului Suceava. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, stabilind că acestea sunt conforme cu prevederile Legii fundamentale, prin mai multe decizii, dintre care menţionăm, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 84 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 14 martie 2012, nr. 796 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iulie 2008, nr. 210 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 20 aprilie 2007, şi nr. 44 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 23 februarie 2005.

S-a statuat de către instanţa de contencios constituţional că „(…) susţinerile autorului excepţiei nu sunt întemeiate, dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), precum şi ale art. 97 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu restrâng drepturi constituţionale, ci prevăd, în deplin acord cu principiile care fundamentează statul de drept, sancţionarea unor fapte de încălcare a legii care pun în pericol siguranţa circulaţiei rutiere, în scopul prevăzut încă din primul articol al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, respectiv «asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului». Aşa fiind, reglementarea unor sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea acestor reguli este deplin justificată din perspectiva interesului general ocrotit.” VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.001/C/1.643/III-5/2017 din 3.05.2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei supreme, precum şi din doctrină, sintagma „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, având în veder