Decizia nr. 50 din 26 iunie 2017

Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 28 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 6.158/180/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 3.1.1. lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05 «Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre) », aprobată prin Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 301 din 23 noiembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare (Norma de metrologie legală NML 021-05), trebuie interpretate în sensul că se aplică la momentul constatării contravenţiei, în urma măsurării vitezei de către operatorul radar, respectiv de către instanţa de judecată, în cursul soluţionării plângerii contravenţionale, ori se aplică doar la momentul verificării şi omologării aparatului radar de către serviciul de metrologie legală ?” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei încheiat de intimatul I.P.J. Bacău, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 1.050 lei şi s-a luat măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, în vederea suspendării dreptului de a conduce pentru 90 de zile, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 49 alin. (1), raportat la art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002).

S-a reţinut că, în ziua de 29.04.2016, ora 16,00, petentul a condus autoturismul, în localitate, cu viteza de 101 km/h, stabilită de aparatul radar Trucam-004136. S-a menţionat în procesul-verbal că, în localitate, viteza maximă este semnalizată prin indicatoare de 50 km/h.

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, petentul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare contravenţiei încheiat de intimat şi obligarea acestuia la restituirea permisului de conducere reţinut abuziv, în lipsa unei decizii de suspendare a dreptului civil de a conduce pe drumurile publice. În subsidiar, petentul a solicitat înlocuirea sancţiunilor aplicate cu sancţiunea „avertisment”.

În motivarea plângerii, petentul susţine că au fost încălcate prevederile Normei de metrologie legală NML 021-05, respectiv că fapta nu ar fi fost constatată cu mijloace tehnice certificate şi omologate metrologic, deoarece cinemometrul cu care s-a constatat fapta nu a fost pus în funcţiune de personal certificat, nu era însoţit de un certificat care atestă omologarea de Biroul Român de Metrologie Legală, nu a fost marcat şi sigilat şi nu era însoţit de buletin de verificare, nu i s-a făcut autotestarea la pornire, aparatul radar nu are un registru în care să se menţioneze marjele de eroare pe care acesta le înregistrează la momentul punerii în funcţiune, iar agentul nu este calificat să desfăşoare activităţi cu echipamentul video menţionat în procesul-verbal. Totodată, se susţine de către petent că aparatul radar cu care s-a înregistrat contravenţia are o marjă de eroare de +/-2 km/h, situaţie în care viteza de 101 km/h scade sub limita de 100 km/h şi că indicatorul de intrare în localitate nu se vedea bine, fiind mascat de un copac.

Prin Sentinţa nr. 5.203 din 16.08.2016, Judecătoria Bacău a respins plângerea formulată de petent, ca neîntemeiată, reţinând – în ce priveşte susţinerea potrivit căreia aparatul radar ar avea o eroare tolerată de „cel puţin 4%”, respectiv „+/-2 km/h” – că Norma de metrologie legală NML 021-05 prevede că aparatele pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre) stabilesc erorile maxime tolerate pentru măsurarea vitezei (…) – în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, eroarea maximă tolerată este de ± km/h, pentru viteze până la 100 km/h şi ±4 % din valoarea măsurată, pentru viteze egale sau mai mari decât 100 hm/h. Or, aceste erori sunt cerinţe minimale prevăzute pentru atestarea legalităţii determinărilor făcute cu un cinemometru. Utilizarea termenului de eroare tolerată presupune că legiuitorul a înţeles să accepte ca valide măsurătorile care se încadrează în limitele stabilite.

Astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit pct. 5.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05, atestarea legalităţii unui cinemometru se realizează numai după demonstrarea conformităţii acestuia cu cerinţele metrologice şi tehnice indicate în tabelul 1, pentru fiecare modalitate de control aplicabilă pentru introducerea pe piaţă şi punerea în funcţiune, respectiv pentru utilizare. Metrologia legală, ca activitate reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, cu modificările şi completările ulterioare, asigură exactitatea şi uniformitatea măsurărilor efectuate în domenii de interes public, conferind astfel credibilitate rezultatelor obţinute.

Prin urmare, buletinul de verificare metrologică, eliberat pentru un cinemometru, conferă măsurătorilor efectuate cu acesta prezumţia de veridicitate; astfel, legea stabileşte împrejurarea că determinările realizate cu un cinemometru verificat metrologic exprimă realitatea. Aşa fiind, eroarea maxim tolerată nu poate fi avută în vedere ulterior admiterii la verificarea metrologică. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge în situaţia incertitudinii tuturor determinărilor de interes public supuse cerinţelor de metrologie legală, deoarece toate mijloacele de măsurare ştiinţifică au o anumită eroare tolerată.

În consecinţă, nu poate fi primită susţinerea petentului că autovehiculul cu care circula ar fi avut o viteză mai mică de 101 km/h, cu înscrisurile depuse de intimat fiind dovedit că viteza autovehiculului condus de petent este cea înscrisă în procesul-verbal, atestată de aparatul radar ce are verificare metrologică valabilă, aşa cum rezultă din buletinul de verificare depus la dosar, fiind utilizat de un agent care deţine atestat în acest sens.

Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a formulat apel, solicitând schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii plângerii şi anulării procesului-verbal de constatare a contravenţiei atacat.

În expunerea motivelor de apel s-a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că marjele de eroare sunt avute în vedere doar la omologarea şi verificarea metrologică şi că toate aparatele de măsurare au o marjă de eroare tolerată pe care legiuitorul a acceptat-o; dispoziţiile Normei de metrologie legală NML 021-05 nu fac referire la luarea în considerare a marjei de toleranţă doar în cadrul omologării şi verificării metrologice a aparatelor radar, astfel că instanţa de judecată nu poate extinde sau restrânge aceste dispoziţii la situaţii neprevăzute în normă, care, de altfel, are o reglementare generală; deoarece prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, ale Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de aplicare) şi ale Normei de metrologie legală NML 021-05 nu se stabileşte autoritatea competentă care să aplice eroarea maximă admisă, apelantul apreciază că această obligaţie revine agentului constatator, în momentul constatării contravenţiei şi încheierii procesului-verbal, iar în caz contrar instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale; omologarea şi verificarea metrologică a aparatului radar, confirmată de buletinul metrologic, nu conduc la măsurarea absolută şi nici la includerea în viteza măsurată a marjei de eroare pentru a o reţine o măsurare precisă. III. Dispoziţiile normative supuse interpretării

Norma de metrologie legală NML 021-05: „3. Cerinţe metrologice şi tehnice 3.1. Cerinţe metrologice 3.1.1. Erori maxime tolerate pentru măsurarea vitezei: a) pentru măsurarea vitezei, simulată în condiţii de laborator, eroarea maximă tolerată este de: – ±1 km/h pentru viteze până la 100 km/h; – ±1% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h; b) pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care funcţionează numai în regim staţionar, eroarea maximă tolerată este de: – ±3 km/h pentru viteze până la 100 km/h; – ±3% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h; c) pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care funcţionează atât în regim staţionar, cât şi în regim de deplasare, eroarea maximă tolerată este de: – în regim staţionar, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, eroarea maximă tolerată este cea prevăzută la lit. b); – în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei proprii de deplasare a autovehiculului de patrulare, eroarea maximă tolerată este cea prevăzută la lit. b); – în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, eroarea maximă tolerată este de: – ±4 km/h pentru viteze până la 100 km/h; – ±4% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h. (…)” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul a opinat că marjele de toleranţă prevăzute de Norma de metrologie legală NML 021-05 se aplică pentru măsurarea vitezei, nu pentru etalonarea/omologarea/verificarea aparaturii, invocând ca precedent european un aviz de contravenţie emis de organul constatator din Franţa, în care, la o viteză înregistrată cu aparatul radar de 110 km/h, agentul constatator a dedus marja de eroare, luând în calcul la aplicarea sancţiunii viteza de 104 km/h.

Intimatul a susţinut că nu este competent completul de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor normative ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

În cuprinsul încheierii de sesizare s-a arătat că jurisprudenţa cu privire la chestiunea de drept în discuţie este, deja, divergentă, fiind prezentate două orientări: – într-o primă interpretare, instanţele au reţinut că, în cazul vitezei măsurate cu ajutorul unui mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic, eroarea maximă tolerată prevăzută de norma de metrologie legală se aplică de agentul constatator la momentul constatării contravenţiei şi încheierii procesului- verbal, iar în caz de neconformare de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale (Tribunalul Alba, Decizia nr. 28A/2016; Tribunalul Bihor, Decizia nr. 375/2015); – într-o a doua interpretare, instanţele au reţinut că norma se interpretează în sensul că viteza afişată de cinemometrul/aparatul radar utilizat reprezintă viteza exactă cu care a circulat autovehiculul surprins în trafic, în condiţiile în care dispozitivul a fost declarat „admis”, conform buletinului de verificare metrologică emis de Biroul Român de Metrologie Legală (Tribunalul Buzău, Decizia nr. 811/2015; Tribunalul Galaţi, Decizia nr. 288/2015).

În opinia completului sesizat cu soluţionarea apelului, cea de-a doua interpretare este corectă.

Verificarea cerinţelor cuprinse în Norma de metrologie legală NML 021-05 (printre care se numără şi erorile tolerate, conform pct. 3.1.1) se realizează numai cu ocazia evaluărilor în vederea acordării aprobărilor de model şi cu ocazia verificărilor metrologice la care sunt supuse periodic cinemometrele.

În cadrul acestor evaluări se determină erorile de măsurare ale cinemometrelor şi se verifică încadrarea lor în limitele erorilor tolerate impuse. Mai mult decât atât, cerinţele precizate anterior nu se aplică în funcţionarea propriu-zisă a cinemometrelor, astfel încât, dacă un cinemometru, în condiţii normale de utilizare, afişează o viteză de 100 km/h, aceasta înseamnă că autovehiculul are această viteză nemaifăcându-se alte „ajustări” ale valorii afişate de cinemometru, operatorul nefăcând decât să constate valoarea măsurată şi afişată de cinemometru.

Dacă cinemometrul se află în perioada de valabilitate metrologică, iar apelantul nu a invocat motive tehnice obiective, care să ridice un dubiu cu privire la caracteristicile tehnice ale aparatului, subzistă prezumţia de bună funcţionare.

Aşadar, marja de eroare este avută în vedere la validarea metrologică a aparatului, iar nu la determinarea vitezei într-un caz concret şi la încadrarea juridică a faptei, astfel că agentul constatator nu are temei juridic de a interveni în valoarea înregistrată şi nici instanţa de judecată.

Erorile tolerate, pe care apelantul le invocă, nu reprezintă valori care să fie deduse din viteza pe care aparatul o măsoară, ci reprezintă limite maxime pe care le poate avea eroarea de măsurare a unui aparat pentru ca el să poată fi omologat şi, ulterior, aprobat în vederea utilizării, erori în limitele cărora trebuie să se situeze determinările efectuate cu ocazia verificărilor, sub acţiunea unor factori de influenţă extremi (temperatură, umiditate, tensiune de alimentare, radiaţie electromagnetică, impulsuri de interferenţă, descărcări electrostatice, vibraţii sinusoidale, şocuri mecanice), menţionaţi în cap. 3.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05, unde se menţionează explicit că „după efectuarea acestor încercări, cinemometrul trebuie să îndeplinească cerinţele specificate la paragraful 3.1.1”.

Aşadar, erorile cuprinse la pct. 3.1.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05 reprezintă cerinţe metrologice pe care aparatul radar trebuie să le respecte cu ocazia verificărilor, iar dacă, în urma tuturor încercărilor la care acesta este supus, măsurătorile sunt în limitele admise, aparatul este aprobat şi poate fi utilizat, fără a se aplica vreo eroare, căci în exploatarea sa obişnuită nu este supus unor influenţe atât de puternice precum cele impuse în cadrul verificărilor metrologice.

Concluzionează instanţa de trimitere că interpretarea contrară nu poate fi acceptată, pentru că textele de lege care reglementează contravenţiile săvârşite prin depăşirea vitezei vorbesc de constatarea acestor contravenţii cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate şi verificate metrologic, care, în momentul eliberării buletinului de verificare metrologică, beneficiază de o prezumţie de bună funcţionare, pe de o parte; pe de altă parte, niciun text de lege nu permite instanţei de judecată să reîncadreze contravenţia în urma aplicării marjei de eroare într-o contravenţie mai uşoară, pentru situaţiile când rezultă săvârşirea indubitabilă a unei contravenţii. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă dezlegării, din analiza cărora rezultă că există, deja, o bogată jurisprudenţă cu privire la aceasta.

Astfel: A. Într-o orientare covârşitor majoritară, dispoziţiile art. 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05 se aplică doar la momentul verificării şi omologării aparatului radar de către Serviciul de metrologie legală; aşadar, marja de eroare este avută în vedere la validarea metrologică a aparatului, iar nu la determinarea vitezei într-un caz concret.

Această orientare a fost îmbrăţişată de către următoarele instanţe: a) prin exprimarea opiniei, ca urmare a consultării magistraţilor din cadrul instanţei: – Curţile de Apel Craiova, Galaţi şi Iaşi (cu menţiunea că această categorie de instanţe nu judecă litigii din sfera celor în care sunt aplicabile dispoziţiile normative supuse interpretării); – Tribunalele Alba, Sibiu, Dolj, Bacău, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj; – Judecătoriile Slatina şi Sfântu Gheorghe. b) prin pronunţarea de hotărâri judecătoreşti: – Tribunalele Iaşi 1 , Galaţi 2 , Vrancea 3 , Hunedoara 4 , Sibiu 5 , Alba 6 , Suceava 7 , Botoşani 8 , Prahova 9 , Dâmboviţa 10 , Buzău 11 , Gorj 12 , Mehedinţi 13 , Covasna 14 , Harghita 15 , Olt 16 , Satu Mare 17 , Argeş 18 şi Constanţa 19 ; – Judecătoriile Strehaia 20 , Drobeta Turnu-Severin 21 , Slatina 22 , Bacău 23 , Oneşti 24 , Buhuşi 25 , Braşov 26 , Făgăraş 27 , Moineşti 28 , Târgu Secuiesc 29 şi Huşi 30 . 1 Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 1.727 din 2 noiembrie 2016, nr. 8 din 11 ianuarie 2017, nr. 184 din 2 februarie 2017 şi nr. 998 din 26 mai 2016. 2 Secţia de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 415 din 1.07.2015, nr. 870 din 24 octombrie 2016, nr. 36 din 6 ianuarie 2017, nr. 493 din 3 iunie 2016, nr. 151 din 26 februarie 2016 şi nr. 322 din 12 iunie 2015. 3 Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 878 din 10 noiembrie 2015, nr. 628 din 15 septembrie 2015, nr. 421 din 19 mai 2015 şi nr. 45 din 19 ianuarie 2016. 4 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 74 din 17 ianuarie 2017 şi nr. 1.697 din 13 decembrie 2016. 5 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 555 din 15 mai 2015, nr. 802 din 25 iunie 2015 şi nr. 83 din 14 februarie 2014. 6 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă – deciziile nr. 1.339 din 10 noiembrie 2016, nr. 9 din 16 ianuarie 2014 şi nr. 178 din 12 martie 2015. 7 Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 69 din 18 ianuarie 2017. 8 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 1.993 din 24 octombrie 2016, nr. 391 din data de 11 martie 2016 şi nr. 2.169 din 16 noiembrie 2016. 9 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 940 din 13 aprilie 2016, nr. 430 din 17 februarie 2016 şi nr. 1.234 din 12 iunie 2013. 10 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 668 din 15 iunie 2016. 11 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – o orientare jurisprudenţială: deciziile nr. 402 din 7 martie 2017 şi nr. 522 din 19 aprilie 2016. 12 Secţia contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 1.374 din 27 mai 2015 şi nr. 2.440 din 29 noiembrie 2016. 13 Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 798 din 24 noiembrie 2015 şi nr. 2 din 13 ianuarie 2015. 14 Secţia civilă – Decizia nr. 768 din 29 noiembrie 2016. 15 Secţia civilă – deciziile nr. 1.006 din 2 decembrie 2015 şi nr. 576 din 21 octombrie 2014. 16 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 868 din 15 decembrie 2016 şi nr. 770 din 3 decembrie 2016. 17 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 85 din 21 martie 2014 şi nr. 763 din 19 decembrie 2016. 18 Secţia civilă – Decizia nr. 828 din 25 septembrie 2014. 19 Secţia de contencios administrativ şi fiscal – deciziile nr. 2.431 din 10 noiembrie 2016, nr. 335 din 16 februarie 2016 şi nr. 368 din 11 iunie 2014. 20 Sentinţa nr. 807 din 3 septembrie 2015. 21 Sentinţa nr. 1.722 din 25 aprilie 2013. 22 Sentinţa nr. 8.639 din 12 octombrie 2016. 23 Sentinţele nr. 3.550 din 27 mai 2016, nr. 3.551 din 27 mai 2016, nr. 1.964 din 23 martie 2017, nr. 1.419 din 3 martie 2017 şi nr. 927 din 14 februarie 2017 (orientarea majoritară). 24 Sentinţele nr. 154 din 16 ianuarie 2015, nr. 2.364 din 16 octombrie 2015 şi nr. 2.211 din 27 septembrie 2013 (orientarea majoritară). 25 Sentinţa nr. 789 din 17 octombrie 2016. 26 Sentinţa nr. 263 din 13 ianuarie 2010. 27 Sentinţele nr. 734 din 10 aprilie 2014 şi nr. 528 din 21 aprilie 2015. 28 Sentinţa nr. 3 din 10 ianuarie 2017. 29 Sentinţa nr. 669 din 8 iulie 2016. 30 Sentinţa nr. 891 din 3 decembrie 2013. B. O orientare minoritară, potrivit căreia textul normativ analizat se aplică atât la momentul efectuării verificării metrologice, cât şi la momentul constatării contravenţiei.

Această orientare a fost susţinută de către următoarele instanţe: a) prin exprimarea opiniei, ca urmare a consultării magistraţilor din cadrul instanţei: Tribunalul Bacău. b) prin pronunţarea de hotărâri judecătoreşti: – Tribunalul Buzău 31 ; 31 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – o orientare jurisprudenţială: deciziile nr. 309 din 26 februarie 2016, nr. 361 din 28 februarie 2017 şi nr. 196 din 7 februarie 2017. – Judecătoria Balş 32 . 32 Sentinţa nr. 1.256 din 5 iunie 2014. C. O orientare izolată, concretizată într-o singură hotărâre, pronunţată de Tribunalul Bihor 33 , potrivit căreia dispoziţiile normative în discuţie se aplică în cursul soluţionării plângerii contravenţionale, cu consecinţa înlăturării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce. 33 Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 2.947 din 19 decembrie 2016. D. O altă orientare izolată, potrivit căreia textul normativ în discuţie se aplică la momentul constatării contravenţiei, susţinută de Judecătoriile Rupea şi Caracal, prin exprimarea opiniei, şi de Judecătoria Corabia, prin pronunţarea unei hotărâri 34 . 34 Sentinţa nr. 161 din 16 februarie 2015, rămasă definitivă prin neapelare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Actul din care fac parte dispoziţiile normative supuse interpretării nu intră în categoria actelor supuse controlului de constituţionalitate, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.003/C/1641/III-5 din 25 aprilie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil se analizează, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) raportat la art. 102 alin. (3) lit. e), art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 4, lit. b) pct. 2, lit. c) pct. 3, lit. d) pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, în referire la aplicarea în soluţionarea plângerilor contravenţionale a prevederilor pct. 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05, anexă la Ordinul nr. 301/2005 al Biroului de Metrologie Legală, modificat şi completat”. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doctrina şi jurisprudenţa instanţei supreme au identificat următoarele condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

Cu privire la prima cerinţă – existenţa unei cauze în curs de judecată – se constată, din actele dosarului, că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a apelului, la Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Litigiul principal are ca obiect plângerea contravenţională prin care s-a solicitat anularea unui proces-verbal de constatare a unei contravenţii la regimul circulaţiei pe drumurile publice, urmând a se verifica legalitatea acestui act administrativ, în raport cu criticile formulate de titularul acţiunii, acesta făcând referire la împrejurarea că fapta nu ar fi fost constatată cu mijloace tehnice certificate şi omologate metrologic, întrucât cinemometrul cu care s-a făcut înregistrarea nu a fost pus în funcţiune de personal certificat şi nu era însoţit de un certificat care atestă omologarea la Biroul Român de Metrologie Legală, nu a fost marcat şi sigilat, nu era însoţit de buletin de verificare şi nu i s-a făcut autotestarea la pornire, că aparatul radar nu are un registru în care să se menţioneze marjele de eroare pe care acesta le înregistrează la momentul punerii în funcţiune, iar agentul constatator nu este calificat să desfăşoare activităţi cu echipamentul video menţionat în procesul-verbal. Prin urmare, tribunalul care a înaintat sesizarea judecă pricina în ultimă instanţă, astfel că se constată îndeplinită şi cea de-a doua cerinţă de admisibilitate – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, în care se ridică, este îndeplinită deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de interpretarea dispoziţiilor articolului 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală nr. 021-05, pentru a se putea stabili dacă momentul la care se aplică marja de eroare a aparatului radar determină reţinerea unei alte viteze decât cea pentru care s-a încheiat procesul-verbal contestat, ceea ce ar putea conduce la anularea acestuia.

Nu este, însă, îndeplinită cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept.

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 35 , Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014 36 , Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 37 , Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 38 , Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 39 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015 40 ), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. 35 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014. 36 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014. 37 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014. 38 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014. 39 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015. 40 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia, însă, ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Din această perspectivă, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept trebuie examinată în raport cu scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism proactiv de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul reactiv al recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată, sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în lucrările de specialitate juridică – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Examenul jurisprudenţial efectuat arată că există o practică judiciară majoritară consistentă, relevată în perioada 2010-2017, în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, în sensul interpretării că dispoziţiile art. 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05 se aplică doar la momentul verificării şi omologării aparatului radar de către Serviciul de Metrologie Legală.

Soluţiile contrare acestei practici au un caracter izolat, fiind identificate doar la anumite completuri din cadrul Tribunalului Buzău (practica fiind în continuare divergentă la această instanţă, în pofida faptului că există o soluţie de unificare a jurisprudenţei în această chestiune, afişată pe portalul instanţelor de judecată, ce datează din data de 22.01.2010 http://portal.just.ro/114/Lists/Jurisprudenta/), la Judecătoria Balş (o sentinţă rămasă definitivă prin neapelare), la Tribunalul Bihor (o decizie), precum şi la Judecătoria Corabia (o sentinţă rămasă definitivă prin neapelare), aceste instanţe judecătoreşti interpretând norma supusă dezlegării în cauză în sensul că marja de eroare a cinemometrului poate fi calculată şi la momentul constatării contravenţiei ori la momentul soluţionării plângerii.

Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a generat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.

Din această perspectivă, în cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că, din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de instanţele naţionale, rezultă că au fost pronunţate în această materie hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie.

Aceste hotărâri judecătoreşti, aflate la dosar, consacră, pentru aceleaşi raţiuni de interpretare a legii, soluţia exprimată în sensul că eroarea tolerată a aparatelor radar prezintă relevanţă doar pentru verificarea metrologică, iar după această verificare, eroarea nu se mai ia în calcul la fiecare viteză înregistrată, fiind deja inclusă în cinemometru.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,