Decizia nr. 29 din 24 aprilie 2017

Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 26 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 219/119/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate. „1) Dacă dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptăţite a beneficia de facilităţile şi drepturile prevăzute de acest act normativ face parte şi cel care nu a avut voie să părăsească locuinţa decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar în situaţii speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliţie pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit; 2) Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ pot fi interpretate în sensul că dovada calităţii de persoană care a avut stabilit domiciliu obligatoriu poate fi făcută exclusiv prin declaraţii de martori; 3) Dacă dezlegarea dată problemei enunţate la pct. 2 este în sens afirmativ, care sunt condiţiile pentru ca dovada exclusiv prin declaraţii de martori să fie admisibilă?” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Covasna – Secţia civilă, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, anularea deciziilor nr. 51 din 21.07.2015 şi nr. 62 din 14.08.2015 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că cererea sa de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 a fost respinsă, deşi are calitatea de persoană îndreptăţită, având în vedere că tatăl său a fost considerat, în perioada 1.01.1948-31.12.1954, duşmanul regimului, motiv pentru care a fost încadrat pe lista chiaburilor, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea I. Reclamantul a mai arătat că din acest motiv întreaga familie a avut de suferit din cauza statutului de chiabur, deplasările membrilor familiei putându-se efectua în acea perioadă de timp numai cu aprobarea prealabilă a autorităţilor, li s-a restricţionat dreptul de a vizita locuri publice, cum ar fi întrunirile locuitorilor satului, restaurante, precum şi participarea în viaţa satului.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei, învederând că nu există dovezi cu privire la persecuţia domiciliului obligatoriu instituită asupra familiei reclamantului, iar din documentele depuse la dosar rezultă că numitul B., tatăl reclamantului, nu figurează pe lista chiaburilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 648 din 24.06.2016, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din data de 16 august 2016, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamant şi, în consecinţă: a anulat deciziile nr. 51 din 21.07.2015 şi nr. 62 din 14.08.2015 emise de pârâtă cu privire la reclamant, a stabilit că, începând cu data de 1 iulie 2015, acesta este beneficiar al drepturilor prevăzute de prevederile art. 4 alin. (2), art. 8 şi art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1.01.1948-31.12.1954, ca urmare a persecuţiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna I., judeţul C., în acest interval de timp, constând în indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu şi în celelalte drepturi prevăzute de lege.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că martorii audiaţi de instanţă au confirmat faptul că reclamantul şi întreaga familie au avut nu numai interdicţia de a părăsi localitatea, ci şi interdicţia de a părăsi casa şi curtea casei fără a avea încuviinţarea autorităţilor, aspect ce se circumscrie măsurii domiciliului obligatoriu, fiind de esenţa acestei măsuri, iar ca urmare a persecuţiilor politice, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu pentru părinţii reclamantului, aceste măsuri au avut repercusiuni şi asupra copiilor (reclamantul din cauză), care au fost supuşi aceleiaşi restricţii de a nu părăsi casa fără încuviinţarea autorităţilor locale, nu li s-a permis să îşi schimbe domiciliul, temporar sau permanent, neavând posibilitatea de a se muta din sat, iar pentru executarea şi menţinerea efectivă a acestei măsuri au fost supuşi unei supravegheri continue din partea autorităţilor, fiind periodic verificaţi la locuinţa ce reprezenta domiciliul acestora.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora una dintre modalităţile de persecuţie politică (pentru care acest act normativ recunoaşte anumite drepturi) este aceea a domiciliului obligatoriu într-o anumită localitate, această noţiune fiind definită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 27 noiembrie 2014), în sensul că noţiunea de domiciliu obligatoriu se referă la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere liberă a domiciliului.

Instanţa de fond a concluzionat în sensul că, pentru a beneficia de drepturile acordate de legiuitor potrivit Decretului- lege nr. 118/1990, art. 1 alin. (1) lit. d), este necesar ca reclamantul să dovedească împrejurarea că a fost supus, el sau soţul/soţia ori părinţii cu care locuia, măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, condiţie a cărei îndeplinire poate fi dovedită atât cu înscrisuri, cât şi cu martori sau alte mijloace de probă, conform art. 10 din acelaşi act normativ. În acest sens, tribunalul a arătat că are în vedere că, sub aspect probatoriu, art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 stipulează expres că dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, adică inclusiv prin declaraţii de martori, ipoteză ce se regăseşte în cauză, raţiunea textului fiind tocmai aceea a de a da posibilitatea probării unor atare situaţii în condiţiile în care, în cele mai multe cazuri, măsurile represive la care au fost supuşi chiaburii nu erau reflectate în înscrisuri, în acte oficiale.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâta, criticând-o, în esenţă, sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, prin ignorarea aspectului că simplul fapt al catalogării unei persoane drept chiabur nu atrage, de la sine, concluzia că aceasta şi familia sa au fost persecutaţi pe motive politice prin stabilirea domiciliului obligatoriu. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Decretul-lege nr. 118/1990: „Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: (…) d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; (…) Art. 10. – (1) Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept care fac obiectul sesizării. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiţia noutăţii, instanţa de trimitere a făcut mai multe precizări.

Astfel, a arătat că întrebările ce fac obiectul sesizării sunt urmare a interpretării diferite pe care instanţele de contencios administrativ au dat-o Deciziei nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu consecinţa apariţiei unor soluţii divergente în ce priveşte: – interpretarea noţiunii de „domiciliu obligatoriu”, în sensul că unele instanţe apreciază că această situaţie include şi împrejurările când persoana în cauză nu a avut voie să părăsească locuinţa decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar în situaţii speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliţie pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit (Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), în timp ce alte instanţe apreciază că, în această situaţie, nu se poate reţine că a fost instituită măsura domiciliului obligatoriu (Decizia nr. 819/R din 17.11.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Sentinţa nr. 484 din 1.07.2016 a Tribunalului Mureş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 301/R din 7.04.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal); – mijloacele de probă ce pot fi folosite în dovedirea faptului că persoanei în cauză i-a fost aplicată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, unele instanţe apreciind că proba cu martori poate fi folosită chiar dacă la dosar sunt depuse acte oficiale din care nu rezultă că reclamantului sau familiei sale i-ar fi fost impusă măsura domiciliului obligatoriu (Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), în timp ce alte instanţe consideră că actele oficiale au prioritate, martorii neputând aprecia ei înşişi caracterul de domiciliu obligatoriu, în contra actelor depuse (Sentinţa nr. 484 din 1.07.2016 a Tribunalului Mureş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 819/R din 17.11.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal). B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Conform dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, există două opinii jurisprudenţiale: a) potrivit primei opinii este îndeplinită condiţia ca reclamantul să fi avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada de referinţă, dacă acesta a avut interdicţia de a părăsi casa şi curtea casei fără a avea încuviinţarea autorităţilor, neavând posibilitatea de a se muta din localitate, iar pentru executarea şi menţinerea efectivă a acestei măsuri a fost supus unei supravegheri continue din partea autorităţilor, fiind periodic verificat la locuinţa ce reprezenta domiciliul acestora. De asemenea, potrivit acestei opinii, se poate dovedi, chiar şi numai prin proba cu martori, existenţa de facto a măsurii domiciliului obligatoriu. (Sentinţa nr. 887 din 13.11.2015 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă, menţinută prin Decizia nr. 249 din 23.03.2016 a Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 402/R din 12.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 106 din 13.02.2015 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă, menţinută prin Decizia nr. 571/R din 12.05.2016 a Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal); b) în cea de-a doua opinie, la care aderă şi completul care a formulat sesizarea, se reţine că persoanele catalogate în perioada de referinţă drept „chiabur” nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile şi că nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei, prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor, întrucât stabilirea forţată a domiciliului presupune fixarea în spaţiu a unei persoane, impunerea unei locaţii, cu limitarea subsecventă a libertăţii de mişcare a acesteia. În sensul acestei opinii, declaraţiile martorilor pot fi avute în vedere doar dacă se coroborează cu înscrisurile, când acestea există, sau doar dacă sunt probe directe, nu indirecte (în sensul că prezintă doar supoziţii ale martorilor în legătură cu un eventual refuz al autorităţilor de a aproba mutarea domiciliului reclamantului sau familiei sale, dacă aceştia ar fi formulat o solicitare cu acest obiect), când proba cu înscrisuri (acte oficiale) nu este posibilă. (deciziile nr. 615/R din 13.09.2016, nr. 301/R din 7.04.2016, nr. 39/R din 17.01.2017, nr. 470/R din 17.04.2015, nr. 259/R din 26.02.2015, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.) VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a stabilit că: „1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor, în măsura în care fac dovada că se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de lit. a)-e) ale aceluiaşi alineat şi îndeplinesc şi celelalte condiţii impuse de lege. 2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: a) noţiunea de «domiciliu obligatoriu» se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie; b) pot beneficia de drepturile prevăzute de decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat, de asemenea, asupra aspectului referitor la sfera mijloacelor de probă admisibile în materia supusă dezbaterii, prin mai multe decizii de speţă, dintre care menţionăm deciziile nr. 1.368 din 9 aprilie 2002 şi nr. 4.591 din 23 octombrie 2009.

Astfel, instanţa supremă a reţinut că „Din certificatul emis de Arhivele Naţionale (…) rezultă că numitul A. (socrul reclamantei) a fost declarat chiabur. Împreună cu toată familia sa a fost alungat din locuinţa sa din comună, aşa cum susţin martorii audiaţi nemijlocit de instanţă, fiind nevoiţi să locuiască în comuna C., judeţul H., în perioada aprilie 1951-august 1969. Astfel fiind, în mod corect, instanţa fondului a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele art. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, mutarea în altă localitate decât cea de domiciliu fiind impusă de fapt de autorităţile acelor vremuri.” (Decizia nr. 1.368 din 9 aprilie 2002).

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există deja o jurisprudenţă bogată referitoare la aceste probleme de drept, majoritatea instanţelor care au judecat în această materie raportându-se – în pronunţarea soluţiilor sau în exprimarea opiniilor formulate – la Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Concluzia care se desprinde din analiza hotărârilor judecătoreşti şi a opiniilor transmise de instanţele de judecată este că, referitor la chestiunile invocate la pct. 2 şi 3 din sesizare, nu există divergenţe, orientarea unanimă fiind în sensul admisibilităţii probei cu martori în dovedirea calităţii de persoană care a avut stabilit domiciliul obligatoriu, în lipsa înscrisurilor oficiale eliberate de organele competente.

În ce priveşte chestiunea invocată la pct. 1 din sesizare, jurisprudenţa şi punctele de vedere conturează, însă, două orientări: A. o orientare majoritară, întemeiată pe Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 se aplică în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege, ce nu poate fi interpretat extensiv; în acord cu această interpretare nu poate beneficia de facilităţile şi drepturile prevăzute de actul normativ în discuţie şi cel care nu a avut voie să părăsească locuinţa decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar în situaţii speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliţie pentru a fi verificat, în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit (Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal; Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă; Tribunalul Prahova – Secţia I civilă); B. o orientare minoritară, potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, din categoria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de facilităţile şi drepturile prevăzute de acest act normativ face parte şi persoana care nu a avut voie să părăsească locuinţa decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar în situaţii speciale, fiind obligată să se prezinte la miliţie pentru a fi verificată (Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Covasna – Secţia civilă). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privinţa chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 568/C/859/III-5/2017 din 10 martie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. X. Înalta Curte

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza textului legal citat rezultă cu evidenţă că legiuitorul a instituit, pentru declanşarea acestei proceduri, o serie de condiţii de admisibilitate care se impun a fi întrunite în mod cumulativ. În doctrină, ca şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deja cristalizată în această materie, aceste condiţii au fost identificate şi examinate ca fiind următoarele: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care a formulat sesizarea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa supremă constată că primele trei cerinţe de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât instanţa de trimitere este Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, legal învestită cu soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri în materia contenciosului administrativ, cauza aflându-se în ultimă instanţă.

Din analiza actelor aflate la dosar se constată însă că celelalte condiţii nu sunt îndeplinite, după cum se va arăta în continuare.

Referitor la condiţia ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare se poate constata că atât instanţa de trimitere, cât şi celelalte instanţe ce au transmis puncte de vedere consideră că răspunsul la prima întrebare rezultă din dezlegarea dată prin Decizia nr. 9 din 13 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei probleme de drept.

Astfel, în considerentele acestei decizii, instanţa supremă a arătat că „(…) simpla apartenenţă, oficială sau de facto, la categoria socială a chiaburilor nu presupune de plano acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, ci numai în măsura în care persoanele care solicită beneficiul măsurilor reparatorii fac dovada că se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-e) din decretul-lege. În acelaşi sens este oportun a se menţiona că nu a fost identificată în cuprinsul legislaţiei ulterioare anului 1990 nicio dispoziţie care să instituie măsuri cu caracter reparatoriu acordate, în mod automat, «chiaburilor», în înţelesul asociat acestei categorii sociale în timpul orânduirii instaurate în România după 6 martie 1945” şi că „persoanele catalogate în perioada respectivă drept «chiabur» nu au beneficiat în mod automat de măsurile cu caracter reparatoriu pentru simplul fapt al apartenenţei la această categorie socială, ci numai în măsura în care au îndeplinit condiţiile impuse de reglementările aplicabile.”

Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a reţinut, de asemenea, că: „(…) chestiunea de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea acordării drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru ipoteza reglementată de art. 1 alin. (1) lit. d) din acest act normativ, şi persoanelor cărora le-a fost limitată libertatea de circulaţie. Sub acest aspect se observă că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (…), în contextul analizării comparative cu ipoteza strămutării într-o altă localitate, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu presupunea îngrădirea dreptului de alegere în mod liber a domiciliului. Or, cele două noţiuni – măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, respectiv limitarea libertăţii de circulaţie – nu pot fi considerate echivalente, deoarece sunt corelative unor drepturi subiective cu conţinut diferit, respectiv dreptul de alegere în mod liber a domiciliului şi dreptul la liberă circulaţie. În consecinţă, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul- lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu. Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept «interpretatio cessant in claris», nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.”

Instanţa supremă, în dezlegarea problemelor de drept cu care a fost învestită, a stabilit, totodată, că: „Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990 atrage concluzia potrivit cu care beneficiul prevederilor respective poate fi acordat numai persoanelor care fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională. Subsecvent acestei interpretări se reţine, de principiu, că familia persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu a avut de suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii de ordin material şi moral ca şi persoana principal vizată de respectiva măsură administrativă. Totodată, în sfera membrilor familiei asupra cărora se răsfrâng implicit consecinţele măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pot fi incluşi, în mod rezonabil, soţul/soţia şi copiii. În privinţa copiilor, în mod rezonabil se poate prezuma că au suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile atât copiii născuţi în perioada de referinţă, copiii minori, precum şi cei care au devenit majori în perioada de referinţă, în considerarea faptului că aceştia nu aveau în mod real şi efectiv posibilitatea de exercitare liberă a dreptului de alegere a domiciliului. Cu alte cuvinte, nu este necesar să fie dovedit în mod distinct şi că membrii familiei (soţul/soţia şi copiii) persoanei vizate au suportat personal şi direct consecinţele morale şi/sau materiale ale stabilirii domiciliului obligatoriu” şi că „pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă, însă sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi persoana principal vizată de măsura administrativă.”

În sesizarea supusă analizei, instanţa de trimitere solicită ca, tot în interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, să se indice dacă acestea „pot fi interpretate în sensul că din categoria persoanelor îndreptăţite a beneficia de facilităţile şi drepturile prevăzute de acest act normativ face parte şi cel care nu a avut voie să părăsească locuinţa decât cu acordul expres al organelor de stat şi doar în situaţii speciale, fiind nevoit să se prezinte la miliţie pentru a fi verificat în virtutea stabilirii statutului de chiabur ce i-a fost atribuit.”

Or, în condiţiile în care instanţa supremă a interpretat aceste prevederi printr-o decizie dată conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, iar potrivit art. 521 alin. (3) din acelaşi cod „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”, nu se mai poate pronunţa o altă decizie de interpretare a aceloraşi prevederi, chiar dacă, aşa cum susţine Curtea de Apel Braşov, în practica judiciară ar exista soluţii divergente şi după pronunţarea Deciziei nr. 9/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Dat fiind caracterul obligatoriu al dezlegărilor date prin această decizie, instanţele trebuie să aibă în vedere considerentele acesteia, mai ales când s-a precizat că „dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile reparatorii pot fi acordate numai persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, respectiv fac dovada faptului că faţă de ele a fost dispusă măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu. Astfel fiind, în condiţiile în care textul de lege este lipsit de echivoc, în aplicarea principiului de drept «interpretatio cessant in claris», nu se impune o interpretare de natură a conduce la extinderea sferei beneficiarilor normei prin includerea categoriei persoanelor cărora le-a fost limitată, sub diverse forme, libertatea de circulaţie, categorie ce nu a fost avută în vedere de legiuitor.”

Prin urmare, întrebarea de la primul punct al sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov va fi respinsă, ca inadmisibilă, deoarece textul a cărui interpretare se solicită a făcut obiectul unei alte decizii date în dezlegarea unei probleme de drept.

În privinţa celorlalte două probleme, a căror dezlegare o solicită instanţa de trimitere, referitoare la interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, sesizarea va fi respinsă tot ca inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.”

Deşi textul legal este clar, instanţa de trimitere nu a precizat care este problema legată de interpretarea acestui text, ci s-a limitat să invoce soluţiile din practica judiciară, soluţii ce vizează aplicarea acestor prevederi.

Instanţa supremă s-a pronunţat asupra rolului pe care mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă îl are, statuând că, pentru ca acesta,,să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015)

Or, în condiţiile în care textul art. 10 alin. (1) din Decretul- lege nr. 118/1990 prevede că dovada se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, nu se poate stabili, aşa cum solicită instanţa de trimitere, ca în interpretarea acestui text să poată fi declarată admisibilă o probă care este, oricum, prevăzută de lege (proba cu martori).

Revine fiecărei instanţe învestite cu soluţionarea unui litigiu, cum este şi cel aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov, obligaţia să analizeze şi să încuviinţeze probele ce îi sunt solicitate, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Decretul- lege nr. 118/1990, şi să le administreze conform Codului de procedură civilă.

Pentru că textul legal a cărui interpretare se solicită foloseşte noţiunea de „act oficial”, iar, în caz de imposibilitate de prezentare, pe cea de „orice mijloc de probă”, nu se poate considera că textul ar fi lipsit de claritate şi ar putea conduce la interpretări diferite.

Chestiunile invocate de instanţa de trimitere ţin mai mult de aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă decât de interpretarea textului din Decretul-lege nr. 118/1990.

Aspectele privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probei cu martori sunt unele ce vizează aplicarea Codului de procedură civilă (art. 249-265 şi art. 309-326) şi nu ţin de modul în care ar putea fi interpretat art. 10 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Practic, prin chestiunile invocate la pct. 2 şi 3 din sesizare, instanţa de trimitere doreşte soluţionarea litigiului cu care a fost învestită; or, aşa cum s-a arătat mai sus şi cum instanţa supremă a reţinut deja, în jurisprudenţa sa, scopul şi rolul acestui mecanism al dezlegării unor chestiuni de drept este altul.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,