Decizia nr. 25/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3970/1/2016 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: „Cum se interpretează dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările…

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 38.427/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Cum se interpretează dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 448/2006), în ceea ce priveşte sfera cheltuielilor finanţate pentru învăţământul special şi special integrat, respectiv posibilitatea de decontare a acestora între autorităţile administraţiei publice locale?” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin acţiunea înregistrată, prin declinare de competenţă, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta D.G.A.S.P.C. Sector 2 Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.G.A.S.P.C. Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, obligarea acestora la plata sumei de 22.254 lei, pentru perioada ianuarie-aprilie 2012, reprezentând prestaţii sociale pentru copiii proveniţi de pe raza sectorului 1 Bucureşti şi aflaţi în îngrijire în centrele din subordinea reclamantei.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în centrele aflate în subordinea sa, beneficiază de îngrijire copiii proveniţi de pe raza sectorului 1, unitate care a refuzat preluarea lor, invocând depăşirea capacităţilor sale.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.745 din 7 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că actul normativ în temeiul căruia autoritatea locală reclamantă a calculat şi a demarat procedura de realizare a creanţei împotriva pârâtelor este Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 2 nr. 93/2011, însă prevederile art. 3 din acest act administrativ cu caracter normativ au fost anulate pe calea unei acţiuni directe, prin Decizia civilă nr. 10.770/2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, nici Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004), nu prevede în mod expres faptul că se suportă cheltuielile de întreţinere a acestor persoane de autoritatea de la domiciliul beneficiarului. Tocmai de aceea a fost necesară menţionarea posibilităţii de a încheia protocoale cu autoritatea de la domiciliul minorului, adică pentru a exista un temei ca aceasta din urmă să achite sumele convenite. În acest sens sunt prevederile art. 2 lit. c) pct. 7 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul-cadru).

Mai mult, a arătat instanţa de fond, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, finanţarea centrelor publice în care sunt îngrijite persoane cu handicap se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea. Totodată, dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ, la fel ca şi cele ale art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de învăţământ special şi special integrat (Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005), prevăd că finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale.

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, susţinând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale aplicabile în speţă. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 448/2006: „Art. 54. – (1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa. (2) Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea. (3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială. (4) Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată. (5) Modalitatea de decontare va fi stabilită prin normele metodologice*) de aplicare a prevederilor prezentei legi.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Recurenta-reclamantă a arătat că pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti are calitate procesuală pasivă, care izvorăşte din calitatea sa de ordonator principal de credite pentru D.G.A.S.P.C. Sector 1, având în vedere prevederile art. 33 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006), care precizează explicit faptul că: „Obligaţia de decontare a cheltuielilor prevăzute la alin. (1) revine consiliului judeţean sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a cărui/căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.”

Hotărârile „privind stabilirea costului mediu anual/copil (…)” sunt emise cu aprobarea consiliului judeţean/local, în conformitate cu prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001). În calitate de autoritate publică locală, Consiliul Local al Sectorului 1 gestionează fonduri ale D.G.A.S.P.C. Sector 1, astfel că în cauza dedusă judecăţii are calitate procesuală pasivă, fiind titular al obligaţiei de a suporta cheltuielile serviciilor sociale prestate de către beneficiarii aflaţi în centrele de asistenţă socială şi protecţia copilului, alături de D.G.A.S.P.C. Sector 1, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap.

Majoritatea debitorilor ce au obligaţia de a suporta cheltuielile născute din prestaţiile sociale acordate copiilor/tinerilor înţeleg să se prevaleze în apărarea lor de existenţa sau nu a unor protocoale, deşi acordarea directă a acestor servicii este dovedită şi nu poate fi tăgăduită, iar creanţa născută din acordarea serviciilor este certă, lichidă şi exigibilă. B) Intimata-pârâtă D.G.A.S.P.C. Sector 1 Bucureşti a arătat că, faţă de prevederile legale incidente (Legea nr. 272/2004, Legea nr. 448/2006, Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare), intenţia legiuitorului a fost clară în ceea ce priveşte suportarea costurilor serviciilor sociale prestate către beneficiarii – persoane cu handicap – aflaţi în îngrijire în centrele de asistenţă socială şi protecţie socială. În concret, finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale, motiv pentru care nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispoziţiilor legale, respectiv pentru stabilirea titularului obligaţiei de a suporta costurile serviciilor sociale prestate către beneficiarii încadraţi în grad de handicap aflaţi în îngrijire în centrele de asistenţă socială şi protecţia copilului. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Obiectul sesizării îl constituie o problemă de drept veritabilă, adică aceea a stabilirii titularului obligaţiei de a suporta costurile serviciilor sociale prestate către beneficiarii încadraţi în grad de handicap, aflaţi în îngrijire în centrele de asistenţă socială şi protecţia copilului; caracterul problematic al chestiunii de drept rezultă din modalităţile diferite de interpretare a dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006, faţă de care s-a constatat că există divergenţe în practica judiciară în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare, iar aceste neclarităţi împiedică interpretarea şi aplicarea lor în mod unitar.

O lămurire a problemei de drept ce constituie obiectul sesizării nu rezultă nici din considerentele Deciziei nr. 13 din 22 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 11 septembrie 2015). B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, a arătat că un prim aspect ce se impune a fi dezlegat priveşte sfera cheltuielilor finanţate pentru învăţământul special şi special integrat şi sunt relevante următoarele dispoziţii normative: – art. 46 din Legea nr. 272/2004; – art. 16 alin. (6) şi (7), art. 17, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006; – art. 51 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare; – art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005; – anexa nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005.

În opinia instanţei de trimitere, sfera cheltuielilor prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 include nu numai cheltuielile aferente procesului de învăţământ, ci şi pe cele ocazionate de întreţinerea copiilor cu cerinţe educative speciale, care beneficiază de servicii de îngrijire şi găzduire.

Al doilea aspect ce urmează a fi clarificat vizează posibilitatea de decontare a cheltuielilor analizate între autorităţile administraţiei publice locale.

Instanţa de trimitere a apreciat că, pe această chestiune, prezintă relevanţă următoarele dispoziţii normative: – art. 54 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 448/2006; – art. 12 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003); – art. 2 lit. c) din Regulamentul-cadru.

În concepţia instanţei de trimitere, în lipsa unui protocol sau a unei convenţii, nu există temei legal pentru a se suporta cheltuielile aferente serviciilor sociale prestate către beneficiari, în regim de internat, de către unitatea administrativ-teritorială în care aceştia îşi au domiciliul. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 13 din 22 iunie 2015, a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ”.

De asemenea, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 s-a pronunţat Secţia a II-a civilă a instanţei supreme, prin Decizia nr. 1.189 din 23 iunie 2016.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unele instanţe de judecată au transmis hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări jurisprudenţiale: A) Cele mai multe instanţe au considerat că, în situaţia copiilor cu dizabilităţi, devin incidente prevederile speciale ale art. 16 şi 17 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale şi indiferent de natura cheltuielii (cheltuială aferentă procesului de învăţământ sau ocazionată de întreţinerea copiilor cu cerinţe educative speciale, care beneficiază de servicii de îngrijire şi găzduire), în lipsa unei/unui înţelegeri/protocol între serviciile publice de asistenţă socială.

În acest sens s-au pronunţat şi au opinat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.548 din 16.03.2015, Decizia nr. 1.860 din 31.03.2016, Decizia nr. 843 din 6.04.2011); Curtea de Apel Constanţa (Decizia nr. 16 din 5.09.2016, pronunţată de Secţia I civilă, complet specializat pentru cauze minori şi familie; Decizia nr. 409 din 1.04.2014, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal); Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.186 din 6.04.2016, Decizia nr. 190 din 27.01.2016, Decizia nr. 1.145 din 6.04.2016, Decizia nr. 103 din 13.01.2014); Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Dâmboviţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (opinia judecătorilor).

În sprijinul acestei orientări s-a reţinut, în esenţă, că în cazul finanţării învăţământului special pentru copiii/tinerii cu cerinţe speciale operează o reglementare aparte, determinată de situaţia specială a copilului cu probleme speciale şi pentru care legiuitorul a prevăzut că suportarea cheltuielilor legate de găzduire, asigurarea hranei zilnice, îngrijire primară, pregătire şcolară, orientare profesională se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale; în această situaţie, legea nu a mai prevăzut obligaţia unei decontări bugetare, iar aplicarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 este exclusă, pentru că, în acest caz special, legiuitorul a prevăzut explicit sursa de finanţare în cuprinsul art. 17 din aceeaşi lege şi art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005. B) Într-o altă orientare, izolată din punct de vedere jurisprudenţial, s-a apreciat că există posibilitatea de decontare a cheltuielilor finanţate pentru învăţământul special şi special integrat între autorităţile administraţiei publice locale, faţă de faptul că raporturile juridice create între două direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului implicate în furnizarea serviciului de asistenţă socială, în modalităţile prevăzute de prevederile art. 54 din Legea nr. 448/2006, au ca obiect furnizarea de către una dintre părţi a unor servicii sociale pentru îngrijirea şi protecţia persoanelor cu handicap.

În acest sens s-au pronunţat şi au opinat următoarele instanţe: Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.939 din 25.11.2016); Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Ialomiţa (opinia judecătorilor); Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (opinia judecătorilor).

S-a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu disting între cheltuielile aferente activităţilor de educaţie desfăşurate în centrele pentru persoanele cu handicap şi cheltuielile aferente îngrijirii şi protejării persoanelor cu handicap, motiv pentru care există posibilitatea decontării acestora între autorităţile administraţiei publice locale, conform Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006.

Potrivit art. 34 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, de la data publicării normelor metodologice, admiterea persoanelor cu handicap în centrele rezidenţiale publice din alt judeţ decât cel de domiciliu se face numai la solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ- teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, cu respectarea formalităţilor prevăzute de acelaşi articol; solicitarea trebuie să cuprindă acordul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de a achita costul mediu lunar de cheltuieli stabilit pentru respectivul centru rezidenţial în care urmează să fie admisă persoana cu handicap. C) Un punct de vedere distinct au formulat judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov, în opinia cărora, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 alin. (4) şi art. 54 din Legea nr. 448/2006, precum şi a prevederilor art. 33 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2016, rezultă că art. 54 din lege nu se referă la sfera cheltuielilor finanţate pentru învăţământul special şi special integrat, neexistând posibilitatea decontării unor astfel de cheltuieli între autorităţile administraţiei publice locale; cheltuielile pentru învăţământul special şi special integrat sunt suportate din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, şi nu din bugetele autorităţilor administraţiei publice locale. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 62 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016), a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.539/C/4611/III-5/2016 din 20 ianuarie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale citate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept aflată în discuţie să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, instanţa supremă constată că primele trei condiţii mai sus enunţate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este legal învestită cu soluţionarea recursului împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, iar decizia ce urmează a fi pronunţată este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Prioritar verificării îndeplinirii condiţiei referitoare la caracterul determinant al chestiunii de drept pentru soluţionarea cauzei pe fond se impune reliefarea contextului care a generat întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin identificarea obiectului litigiului, prin prezentarea succintă a cadrului factual şi juridic al acţiunii în contencios administrativ, precum şi al soluţiei pronunţate de prima instanţă.

Reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 22.254 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor sociale acordate copiilor proveniţi de pe raza sectorului 1 Bucureşti care s-au aflat în îngrijire în centrele din subordinea reclamantei, în perioada ianuarie-aprilie 2012.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanta a arătat că a procedat la preluarea minorilor în centrele aflate în subordinea sa, întrucât pârâta a invocat depăşirea capacităţilor sale.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 272/2004.

Pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 Bucureşti a formulat întâmpinare, în care a arătat că este vorba despre 5 copii cu diferite grade de handicap şcolarizaţi în regim de internat în centre aflate pe raza teritorială a sectorului 2 Bucureşti.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că, în raport cu prevederile Legii nr. 272/2004 şi ale art. 17 din Legea nr. 448/2006, finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că de lămurirea chestiunii de drept reprezentate de interpretarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu depinde soluţionarea pe fond a litigiului.

Cu titlu prealabil se impun a fi făcute scurte consideraţii cu privire la cadrul normativ aplicabil pretenţiei deduse judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1)-(4) din Legea nr. 272/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă (ianuarie-aprilie 2012): „(1) Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. (2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale. (3) Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi fără discriminare al copiilor cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii lor. (4) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze programe şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor acestora în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.”

În conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare: „Copiii şi tinerii cu cerinţe educaţionale speciale, şcolarizaţi în unităţile de învăţământ special sau de masă, inclusiv cei şcolarizaţi în alt judeţ decât cel de domiciliu, beneficiază de asistenţă socială constând în asigurarea alocaţiei zilnice de hrană, a rechizitelor şcolare, a cazarmamentului, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei în cuantum egal cu cel pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie a copilului, precum şi de găzduire gratuită în internate sau centrele de asistare pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale din cadrul direcţiilor generale judeţene/a municipiului Bucureşti de asistenţă socială şi protecţia copilului.”

În art. 6 din Legea nr. 448/2006 sunt menţionate drepturile acordate persoanelor cu handicap, printre care: „b) educaţie şi formare profesională; (. . .) d) asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale; (…)”.

Dreptul la educaţie al persoanelor cu handicap este reglementat în cap. II secţiunea a 2-a, intitulată „Educaţie”, din Legea nr. 448/2006; prevederile legale din această secţiune, incidente cu privire la subiectul analizat, sunt următoarele: – „Art. 16. – (. . .) (2) Educaţia persoanelor cu handicap se realizează prin: a) unităţi de învăţământ special; b) integrarea individuală în unităţi de învăţământ de masă, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale; c) grupe sau clase speciale compacte, integrate în unităţi preşcolare şi şcolare de masă; d) servicii educaţionale prin cadrele didactice itinerante/de sprijin; e) şcolarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, prin grija Ministerului Educaţiei Naţionale; f) educaţia «la patul de spital», pe durata spitalizării; g) alternative educaţionale. (3) Formele de învăţământ enumerate la alin. (2) se pot desfăşura şi în limbile minorităţilor naţionale. (4) Accesul în unităţile de învăţământ al copiilor cu dizabilităţi, inclusiv al celor cu handicap, precum şi al celor cu dificultăţi de adaptare şcolară se realizează prin hotărâre a comisiei pentru protecţia copilului, care eliberează certificatul de orientare şcolară şi/sau profesională, pe baza raportului de evaluare complexă întocmit de serviciul de evaluare complexă din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti. (5) Pentru formele de educaţie prevăzute la alin. (2) lit. d)-f) sunt necesare recomandarea comisiei interne de evaluare continuă şi cererea părinţilor. (6) Unităţile de învăţământ special sunt formate din: şcoală specială, cantină şi, după caz, internat şcolar, în condiţiile legii. (7) Elevii cu handicap beneficiază gratuit de masă şi cazare în internatele şcolare.” – „Art. 17. – Finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale.”

Dispoziţii similare se regăsesc în art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005, conform cărora „Finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale, şi din bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti”.

De asemenea, în anexa nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005 se precizează următoarele: „A. Drepturi ale copiilor/elevilor/tinerilor care sunt şcolarizaţi în sistemul de învăţământ special şi special integrat a) Copiii/Elevii/Tinerii cu cerinţe educative speciale în învăţământul special şi special integrat au dreptul la rechizite şcolare, precum şi la o alocaţie zilnică de hrană pentru întreaga perioadă a programului şcolar. b) Copiii/Elevii/Tinerii cu cerinţe educative speciale din învăţământul special şi special integrat, care se află în sistemul de protecţie socială, primesc drepturile menţionate la lit. a) prin unitatea de învăţământ la care sunt înscrişi, pe toată durata cursurilor şcolare, şi prin sistemul de protecţie socială, în vacanţe, sâmbăta şi duminica. (…) B. Finanţarea drepturilor menţionate la lit. A se face pentru toţi copiii/elevii/tinerii cu cerinţe educative speciale care urmează o formă de şcolarizare, inclusiv pentru cei care, pe perioada şcolarizării, locuiesc în internatul unităţii de învăţământ sau frecventează centrul de pedagogie curativă, centrul de educaţie, centrul de zi etc. (…)”

Din interpretarea dispoziţiilor normative anterior citate rezultă că finanţarea învăţământului special şi special integrat, respectiv a internatelor şcolare – cum sunt cele de pe raza sectorului 2 Bucureşti, unde au învăţat cei 5 tineri pe perioada anului şcolar 2012 – se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale.

În altă ordine de idei se constată că serviciile şi prestaţiile sociale acordate persoanelor cu handicap sunt reglementate în cap. III al Legii nr. 448/2006, iar secţiunea a IV-a din acest capitol se referă la centrele pentru persoanele cu handicap. Art. 54 din lege vizează modalitatea de finanţare a centrelor de zi şi centrelor rezidenţiale în care poate fi îngrijită şi protejată persoana cu handicap.

Plasarea art. 54 în cadrul acestei secţiuni a Legii nr. 448/2006 vine să demonstreze faptul că acesta are un alt obiect de reglementare, respectiv că nu se referă la finanţarea dreptului la educaţie, după cum a opinat instanţa de trimitere.

Cu alte cuvinte, art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu se referă la cheltuielile finanţate pentru învăţământul special şi special integrat de care beneficiază copiii/elevii/tinerii cu cerinţe educative speciale şi, ca atare, nu se poate vorbi despre posibilitatea decontării unor astfel de cheltuieli între autorităţile administraţiei publice locale.

Aşadar, textul legal aflat în discuţie nu este incident în speţa în care s-a formulat sesizarea supusă analizei.

În ceea ce priveşte condiţia noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări.

În primul rând, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a considerat că această condiţie, referitoare la „noutate”, este diferită de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi ca aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii (Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

În al doilea rând, în lipsa din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă a unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, s-a considerat că rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Analizând problema de drept ce face obiectul prezentei proceduri, instanţa supremă apreciază că aceasta nu îndeplineşte condiţia noutăţii.

Astfel, data adoptării Legii nr. 448/2006 (6 decembrie 2006), lege pe care se întemeiază acţiunea în pretenţii, relevă că problema de drept supusă analizei nu este nouă. Fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus analizei, se poate constata că, sub acest aspect, sunt importante existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în această materie. Într- adevăr, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanţă este chemată să se pronunţe asupra acesteia pentru prima dată. Aşadar, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce problema de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar opiniile minoritare nu pot constitui temei pentru declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În acest context trebuie arătat că din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că există deja o jurisprudenţă a instanţelor asupra problemei de drept supuse dezbaterii, problemă care a primit o rezolvare ce se regăseşte în majoritatea soluţiilor pronunţate cu privire la acest aspect.

Or, finalitatea procedurii hotărârii prealabile, astfel cum aceasta rezultă din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

Pentru ca mecanismul procedural în discuţie să nu fie deturnat de la scopul evitării practicii judiciare neunitare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, cvasiunitară, instanţele naţionale pronunţând, în majoritate covârşitoare, cu excepţia Curţii de Apel Ploieşti, acelaşi tip de soluţii, prin care au stabilit că, în raport cu dispoziţiile art. 16 şi 17 din Legea nr. 448/2006, finanţarea învăţământului special şi special integrat se face din bugetele judeţelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti unde funcţionează unitatea de învăţământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale şi indiferent de natura cheltuielii.

Rezultă deci că nu este vorba de o chestiune de drept controversată, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile; ca atare, şi din această perspectivă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti nu este admisibilă, nefiind permis ca mecanismul procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă să fie transformat într-o procedură dilatorie, de natură a întârzia inutil cursul procesului.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat, atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,