Decizia nr. 17 din 13 martie 2017

Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.190/109/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată.

La data de 23 septembrie 2015, reclamanta-societate comercială a chemat în judecată pe pârâtul O.N.J.N., solicitând anularea Deciziei din 30 iulie 2015, emisă de autoritatea pârâtă, şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea în parte a Deciziei din 24 iunie 2015, emisă de aceeaşi autoritate, şi exonerarea de la plata sumei de 64.680 lei, reprezentând taxă de viciu pentru perioada februarie 2015 – iunie 2015.

S-a arătat de către reclamantă că stabilirea taxei de viciu pentru perioada menţionată în actele contestate este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 124/2015 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014), dispoziţiile art. II din acelaşi act normativ şi principiul neretroactivităţii legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

A susţinut reclamanta că aplicabilitatea acestei taxe pe perioada 15.02.2015-12.06.2015 i-ar crea un prejudiciu ce ar echivala cu anularea dreptului obţinut prin licenţiere şi prin emiterea autorizaţiei de exploatare, arătând că taxa de licenţă pentru anul 2015 era deja plătită la data de 15.02.2015, când intrase în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014.

Reclamanta a arătat că nelegalitatea Deciziei din 24 iunie 2015 rezultă şi din aceea că, raportat la dispoziţiile art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, la momentul intrării în vigoare a legii (12.06.2015), taxa pentru autorizaţia de exploatare aferentă trimestrului II, aprilie-mai 2015, era plătită din martie 2015, iar taxa pentru autorizaţia de exploatare aferentă perioadei 1.01.2015-31.03.2015 fusese achitată din decembrie 2014; s-a susţinut că decizia este nelegală şi prin prisma faptului că este nemotivată, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 298/2013 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, cu modificările şi completările ulterioare, Comitetul de supraveghere nu are în atribuţii emiterea deciziilor privind taxa de viciu.

Prin Sentinţa nr. 136 din 19 februarie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale contestate, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligaţii fiscale în sumă de 64.680 lei, reprezentând taxă de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, în vigoare începând cu data de 13.02.2015 şi până la data de 12.06.2015, taxa de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine se achită de operator odată cu taxa de licenţă, iar conform art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, de la data intrării în vigoare a respectivei legi, operatorii jocurilor de tip slot-machine au obligaţia de a achita taxa de viciu în tranşe trimestriale odată cu plata autorizaţiei.

Instanţa de fond a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferenţă fiind perioada de achitare, însă această obligaţie există în ambele variante normative.

Potrivit pct. 3 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009, taxa de viciu este datorată de toţi organizatorii de jocuri de noroc care au fost licenţiaţi sau urmau să vină la licenţiere, pentru perioada cuprinsă între 13.02.2015-12.06.2015. Pentru perioada de după 12.06.2015, taxa de viciu se datorează pentru organizatorii de jocuri de noroc licenţiaţi, odată cu plata taxelor de autorizare.

În cauză a reţinut prima instanţă, deciziile contestate cuprind numai perioada de când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, respectiv data de 13.02.2015, astfel încât nu se poate reţine că taxa ar fi fost calculată retroactiv, întrucât singura modificare o reprezintă modalitatea de achitare a taxei de viciu, odată cu plata licenţei sau odată cu plata taxelor de autorizare, în ambele cazuri obligaţia existând, astfel încât nu se poate reţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

Scadenţa obligaţiei de plată a acestei taxe coincidea cu cea a taxei de licenţă, respectiv cu 10 zile înainte de sfârşitul anului anterior, potrivit art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009).

Potrivit dispoziţiilor finale ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, aceasta a intrat în vigoare la data de 13.02.2015, astfel încât scadenţa obligaţiei de plată a taxei pentru anul 2015 era deja depăşită.

În Legea nr. 124/2015, la art. II alin. (4), s-a prevăzut o altă modalitate de plată a taxei de viciu, respectiv odată cu plata autorizaţiei, potrivit scadenţelor reglementate de art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009; plata taxei aferente pentru anul 2015 urma să se facă în rate trimestriale, iar prima rată urma să fie plătită la data de 25.03.2015, moment care era depăşit la intrarea în vigoare a noului act normativ, proxima scadenţă urmând a fi la data de 25.06.2015.

Cum, prin deciziile atacate, pârâtul a avut în vedere această ultimă scadenţă, nu se poate reţine nelegalitatea şi netemeinicia actelor, existenţa taxei de viciu începând cu data de 13.02.2015 neputând fi pusă la îndoială.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi susţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. I pct. 47 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, în forma în vigoare în perioada 15.02.2014-12.06.2015, dispoziţiile art. II din acelaşi act normativ şi principiul neretroactivităţii legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, susţinând, în esenţă, că taxa de viciu face parte din categoria taxelor speciale, fiind prevăzută la art. I pct. 47 în reglementarea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014 (în vigoare începând cu data de 13.02.2015 şi până la data de 12.06.2015) şi la art. II alin. (4) în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 124/2015; a susţinut că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc în ambele variante ale legii, singura diferenţă fiind perioada de achitare: odată cu plata taxei de licenţă (potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014), respectiv odată cu plata taxelor de autorizare (potrivit Legii nr. 124/2015).

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014:

La anexă, punctul 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Legea nr. 124/2015:

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Piteşti, nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării, rezumându-se la citarea prevederilor legale supuse interpretării şi la aprecierea că „în absenţa unui text de lege insuficient de clar exprimat şi având în vedere amploarea activităţilor de acest gen, generatoare de taxe şi impozite la bugetul de stat, a devenit necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menţionate pentru a se evita apariţia practicii judiciare neunitare prin pronunţarea unor soluţii diametral opuse în cauze întemeiate pe aceleaşi premise esenţiale”; instanţa de trimitere precizează, de asemenea, că în jurisprudenţa sa „nu a fost identificată altă cauză, care să reclame interpretarea aceloraşi norme de drept”.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea problemei de drept supuse dezlegării.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă discuţiei, din examinarea cărora se desprinde concluzia că jurisprudenţa în această materie este cvasiunitară.

În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 1.279 din 13.10.2016, nr. 1.331 din 20.10.2016 şi nr. 963 din 21.06.2016); Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 4.365 din 28.09.2016 şi sentinţele nr. 1.792 din 27.05.2016 şi nr. 1.631 din 17.05.2016); Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 3.535 din 8.12.2016, nr. 3.228 din 14.11.2016 şi nr. 2.643 din 19.09.2016); Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.244 din 24.10.2016); Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.668 din 9.09.2016); Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.367 din 19.10.2016); Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal (sentinţele nr. 318 din 4.03.2016 şi nr. 450 din 7.04.2016); Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa nr. 621 din 15.03.2016) şi Tribunalul Vaslui – Secţia civilă (Sentinţa nr. 427/C4 din 3.12.2015).

S-a reţinut, în sprijinul acestei orientări, că reglementarea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 124/2015, instituie obligativitatea plăţii unei taxe de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine, de 400 euro/post autorizat pe an, începând cu data de 13.02.2015, cât timp operatorul jocului nu şi-a manifestat opţiunea de încetare a activităţii comerciale în condiţiile art. 27 din acelaşi act normativ, în cazul în care nu era de acord cu noile condiţii de autorizare şi licenţiere; nu este vorba de o aplicare în mod retroactiv a unei legi noi, deoarece nu se pretinde noua taxă anterior intrării în vigoare a legii, ci numai începând cu data de 13.02.2015, pentru viitor, fiind vorba, în fapt, de o aplicare a legii noi la situaţiile în curs.

Legea nouă este de imediată aplicare, regulă de drept tradusă prin aceea că legea nouă se va aplica, de îndată, tuturor situaţiilor ivite după acest moment, excluzând aplicarea legii vechi. Dar legea nouă nu se va aplica numai situaţiilor viitoare, care se vor naşte ulterior adoptării, ci şi situaţiilor care au început anterior şi ale căror efecte nu s-au finalizat, fiind în curs – fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia). În ceea ce priveşte momentul de la care noua reglementare începe să îşi producă efectele sub aspectul noului cuantum al taxei datorate, acesta este data de 13.02.2015, modificarea adusă de legea de aprobare, în vigoare de la data de 12.06.2015, vizând modalitatea achitării taxei de viciu, respectiv în tranşe trimestriale.

S-a argumentat că prin art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, în vigoare începând cu data de 12.06.2015, s-a intervenit legislativ asupra scadenţei obligaţiei de plată a taxei de viciu, menţionându-se că aceasta este datorată „în tranşe trimestriale, odată cu plata autorizaţiei”, termene de plată care se aplică de la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, pentru perioada 13.02.2015-12.06.2015, scadenţa taxei de viciu a fost fixată în raport cu scadenţa taxei de licenţă, iar după data de 12.06.2015, scadenţa a fost modificată prin raportare la scadenţa obligaţiei de plată a autorizaţiei. În condiţiile în care operatorii nu aveau obligaţia să achite taxa de licenţă în perioada 13.02.2015-12.06.2015, aceştia nu aveau obligaţia să achite nici taxa de viciu, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014.

Prin urmare, reţine Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, operatorul economic datorează taxa majorată de licenţă, astfel cum este prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, numai în ipoteza în care scadenţa obligaţiei de plată este în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a legii şi data expirării licenţelor. Pentru identitate de raţiune se impune ca şi taxa de viciu să fie datorată în aceleaşi condiţii; or, reclamanta deţinea taxa de licenţă pentru organizarea jocurilor de noroc emisă la data de 1.10.2014 şi valabilă până Ia data de 30.09.2015, fără ca în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a actului normativ nou şi data expirării licenţei să datoreze taxele noi, impuse de acest act normativ, respectiv taxa de licenţă majorată şi taxa de viciu.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevate în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Adresa nr. 2.386/C/4433/III-5/2016 din 22 decembrie 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile; s-a apreciat de către judecătorul-raportor că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Legiuitorul a instituit aşadar, pentru declanşarea acestei proceduri, o serie de condiţii de admisibilitate care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, condiţii care, în doctrină, au fost identificate după cum urmează:

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât instanţa de trimitere este o curte de apel, legal învestită cu soluţionarea unui recurs împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri în materia contenciosului administrativ, cauza aflându-se în ultimă instanţă; de asemenea, de lămurirea chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În ceea ce priveşte ultima dintre condiţii se apreciază că aceasta prezintă două aspecte distincte, cel al „noutăţii” chestiunii de drept, pe de o parte, şi cel potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, pe de altă parte, concluzie care se desprinde din interpretarea gramaticală a textului de lege citat.

Dacă această din urmă ipoteză este îndeplinită, în ceea ce priveşte cerinţa „noutăţii” chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impune următoarea analiză.

Astfel, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, care să fie prevăzute în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanţe, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una mai veche, cu condiţia, însă, ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Or, aşa cum rezultă din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel, prezentată în sinteză mai sus, majoritatea instanţelor au pronunţat în această materie hotărâri definitive. Potrivit orientării majorităţii covârşitoare a instanţelor de judecată şi conform aceloraşi raţionamente juridice s-a considerat că dispoziţiile legale supuse interpretării prevăd, în ambele variante, obligativitatea plăţii taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferenţă între cele două reglementări fiind perioada de achitare – odată cu plata taxei de licenţă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2014, respectiv odată cu plata taxelor de autorizare, potrivit Legii nr. 124/2015.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în mod cvasiunanim şi pentru aceleaşi considerente (excepţie făcând Curtea de Apel Braşov), aceeaşi interpretare.

Existenţa unei bogate jurisprudenţe a instanţelor şi orientarea majoritară, cvasiunanimă, a acestora spre o anumită interpretare a normelor de drept supuse analizei fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă şi, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu uşurinţă, aşa cum de altfel au procedat majoritatea instanţelor naţionale, interpretarea normelor de drept ce fac obiectul sesizării analizate, astfel încât scopul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile – acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept – nu este atins în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, constatându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi act normativ,