Decizia nr. 13/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2562/1/2017 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: „1. Natura juridică a certificatului de urbanism emis în scop preoperaţional este aceea de act administrativ individual sau, dimpotrivă, aceea de operaţiune administrativă…

În ipoteza în care prima cerere ar fi considerată inadmisibilă sau în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că un astfel de certificat este operaţiune administrativă, în ce măsură certificatul de urbanism emis în scop preoperaţional poate fi cenzurat de instanţă, sub aspectul legalităţii, în lipsa unei solicitări exprese a părţii interesate, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.” Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că judecata cauzei a fost amânată, la termenul din 11 decembrie 2017, pentru acest termen, în vederea motivării Deciziei nr. 25 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii 1 , în raport cu ale cărei considerente se impune a fi analizată admisibilitatea sesizării formulate în prezentul dosar. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018. Se arată, de asemenea, că au fost depuse la dosar hotărâri şi puncte de vedere referitoare la chestiunile de drept în discuţie, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, act care, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, dintre care numai reclamanţii şi-au exprimat punctul de vedere. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 31 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.411/100/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: „1. Natura juridică a certificatului de urbanism emis în scop preoperaţional este aceea de act administrativ individual sau, dimpotrivă, aceea de operaţiune administrativă neproducătoare de efecte juridice? 2. În ipoteza în care prima cerere ar fi considerată inadmisibilă sau în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că un astfel de certificat este operaţiune administrativă, în ce măsură certificatul de urbanism emis în scop preoperaţional poate fi cenzurat de instanţă, sub aspectul legalităţii, în lipsa unei solicitări exprese a părţii interesate, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 2. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii, persoane fizice, în contradictoriu cu pârâţii primarul comunei A., comuna A. şi două persoane fizice B. şi C., au solicitat anularea autorizaţiei de construire/desfiinţare nr. 50 din 25.09.2015, emisă de Primăria Comunei A., prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire, pentru intrarea în legalitate gard de împrejmuire, şi obligarea pârâţilor primarul comunei A., comuna A. şi persoana fizică B., în solidar, la despăgubiri civile în sumă de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 2.632 din 7 decembrie 2016, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a dispus anularea autorizaţiei de construire nr. 50 din 25.09.2015, a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 1.050 lei, cheltuieli de judecată, şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, reţinând următoarele:

Reclamanţii sunt vecini limitrofi cu pârâta C. şi soţul acesteia, D., acesta din urmă procedând la ridicarea pe terenul său a unui nou gard paralel cu cel existent pe linia despărţitoare a proprietăţilor, la o distanţă de cca 40 cm unul de altul, construcţia fiind identificată şi de către agentul constatator care a întocmit Procesul-verbal de contravenţie nr. 1 din 9.07.2009 şi a dispus sistarea lucrărilor la gardul împrejmuitor, aspect reţinut şi prin Sentinţa civilă nr. 6.415 din 23.12.2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.575/100/2010 al Tribunalului Maramureş (rămasă definitivă prin respingerea recursului conform Deciziei nr. 4.015 din 14.05.2015 a Curţii de Apel Cluj), prin care a fost anulată Autorizaţia de construire nr. 40 din 24.06.2010, emisă de primarul comunei A. în favoarea soţului pârâtei C., şi prin care au fost autorizate executarea lucrărilor de construire pentru gard la faţadă şi de împrejmuire pentru imobilul pârâtei C. şi soţul acesteia.

S-a reţinut că, prin procesul-verbal de contravenţie sus- menţionat, numitul D., soţul pârâtei C., a fost sancţionat nu pentru ridicarea gardului împrejmuitor, ci pentru ridicarea fără autorizaţie de construire a unei anexe gospodăreşti, însă s-a luat măsura de sistare a lucrărilor la acest gard, iar, separat, punerea în legalitate. Rezultă, astfel, că, faţă de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991), dar şi faţă de fapta reţinută referitoare la ridicarea fără autorizaţie de construire a unei anexe, măsura de intrare în legalitate viza construcţia anexă, realizată fără autorizaţie de construire.

Autorizaţia de construire nr. 40 din 24.06.2010 a fost anulată întrucât eliberarea acesteia s-a făcut contrar dispoziţiilor legale, respectiv fără certificat de urbanism, fără documentaţie tehnică elaborată în conformitate cu conţinutul-cadru prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 50/1991, fără acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, acte prevăzute imperativ de art. 7 din aceeaşi lege, fiind incidente şi dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991), lipsind acordul vecinilor necesar în speţă.

După anularea Autorizaţiei de construire nr. 40 din 24.06.2010 s-a emis de către primarul comunei A. o nouă Autorizaţie de construire cu nr. 50 din 25.09.2015, prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire, pentru intrarea în legalitate gard de împrejmuire, autorizaţie despre care instanţa de fond reţine că este nelegală, pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 se referă la intrarea în legalitate a persoanelor care au edificat construcţii cu nerespectarea autorizaţiei de construire şi au fost sancţionate printr-un proces-verbal de contravenţie, prin care s-a dispus şi măsura complementară; aceste dispoziţii legale se aplică doar în speţele în care s-a întocmit un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, iar decizia menţinerii sau desfiinţării construcţiei se ia de către autoritatea administraţiei publice competente şi se include, ca măsură complementară, în procesul-verbal.

În speţă însă intrarea în legalitate a vizat construcţia anexă, edificată fără autorizaţie de construire, pentru care a fost sancţionat numitul D., prin Procesul-verbal de contravenţie nr. 1 din 9.07.2009, iar nu pentru gardul împrejmuitor.

De asemenea, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit necesitatea acordului vecinilor reclamanţi, raportat la incidenţa dispoziţiilor pct. 2.5.6 al anexei nr. 1 la Legea nr. 50/1991 şi art. 27 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, conform Sentinţei civile nr. 6.415 din 23.12.2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.575/100/2010 al Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă prin respingerea recursului conform Deciziei nr. 4.015 din 14.05.2015 a Curţii de Apel Cluj.

În cauză, lipseşte acordul reclamanţilor, acord necesar întrucât este vorba despre o construcţie nouă amplasată în imediata vecinătate a gardului vechi şi a anexei reclamanţilor, gardul nou construit fiind la cca 40-80 cm faţă de gardul vechi ce desparte proprietăţile părţilor şi la cca 80-107 cm faţă de clădirea anexă deţinută de reclamanţi (aspect confirmat prin raportul de expertiză, efectuat în Dosarul nr. 5.575/100/2010 al Tribunalului Maramureş şi luat în considerare la eliberarea autorizaţiei de construire din speţă), putând fi cauzate prejudicii reclamanţilor prin edificarea acestei construcţii, în condiţiile în care, prin infiltrarea apelor pluviale, se pot cauza degradări şi distrugeri la vechiul gard.

Deşi certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, potrivit legii, se observă că, în speţă, acest Certificat de urbanism nr. 60 din 25.08.2015 nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 35 alin. (3) lit. c) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Aceasta, în condiţiile în care, potrivit art. 32 din Regulamentul general de urbanism, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 525/1996, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabil în cauză conform art. 36 alin. (2) din acest act normativ, „autorizarea executării construcţiilor care, prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii, este interzisă”, iar, potrivit art. 24 din acelaşi regulament, distanţa minimă obligatorie, faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, este de minimum 0,60 m, conform Codului civil (art. 612).

De asemenea, în speţă lipseşte referatul de expertiză tehnică pentru cerinţa esenţială de calitate „rezistenţă mecanică şi stabilitate” privind starea structurii de rezistenţă în stadiul fizic în care se află construcţia, cerut de dispoziţiile art. 59 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, dar şi de certificatul de urbanism.

Astfel, reţine instanţa de fond, autoritatea competentă să emită autorizaţia de construire nu a analizat modul în care construcţia corespunde reglementărilor din documentaţiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta C., solicitând casarea în parte a acesteia, iar după rejudecare respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că au fost încălcate/s-au aplicat greşit normele de drept material; dintre argumentele invocate de recurentă redăm în continuare pe cele referitoare la certificatul de urbanism, ce interesează sesizarea formulată în cauză, în raport cu obiectul acesteia.

Susţine recurenta că lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 50/1991, se impune în mod imperativ, formând documentaţia tehnică necesară în vederea atingerii scopului urmărit prin însuşi certificatul de urbanism; în atare sens, Certificatul de urbanism nr. 60 din 25.08.2015 a fost emis în scopul intrării în legalitate a gardului de împrejmuire.

Din cuprinsul acestui certificat se observă că prin intermediul acestui act nu a fost solicitat acordul vecinului; or, având în vedere că stabilirea acordurilor şi avizelor necesare este atributul exclusiv al autorităţii publice, în speţă aceasta a considerat a nu fi necesar acest acord al vecinului.

Instanţa de fond analizează legalitatea Certificatului de urbanism nr. 60 din 25.08.2015, stabilind că acesta nu cuprinde elemente obligatorii cu privire la retrageri şi distanţă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. c) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Or, apreciază recurenta, o atare analiză excedează cadrului procesual, având în vedere că instanţa nu a fost învestită de părţi să se pronunţe asupra legalităţii acestui act; în jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj certificatul de urbanism emis în scopul intrării în legalitate este calificat drept un veritabil act administrativ, iar cenzurarea legalităţii acestui act nu a fost solicitată de părţile adverse în prezentul litigiu.

În concret, în cererea introductivă de instanţă, reclamanţii solicită doar anularea Autorizaţiei de construire nr. 50 din 25.09.2015 şi plata unor daune morale, fără a face referire la analiza legalităţii Certificatului de urbanism nr. 60 din 25.08.2015; cenzura acestui act administrativ nu a fost solicitată nici pe calea cererii de chemare în judecată, nici pe calea excepţiei de nelegalitate.

Reclamanţii-intimaţi au formulat întâmpinare, prin care au susţinut, în principal, următoarele:

Autorizaţia de construire anterioară a fost anulată nu numai pentru inexistenţa certificatului de urbanism, ci şi pentru faptul că documentaţia tehnică a fost incompletă cu referire la gard, nefiind respectate caracteristicile geometrice din proiect, înălţimea gardului în raport cu cea prevăzută (2,60 m faţă de 2 m), context în care susţinerea recurentei că ea şi soţul său au fost de bună-credinţă este neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 50/1991 definesc certificatul de urbanism ca un act de informare a solicitantului privind avizele şi acordurile necesare, în vederea autorizării. Pentru emiterea autorizaţiei de construire, documentaţia trebuie să cuprindă şi certificatul de urbanism (art. 7 din Legea nr. 50/1991).

Acest document nu este privit de lege ca un act administrativ de sine stătător, care să poată fi atacat în instanţă pe calea contenciosului administrativ, fiind definit ca un act de informare a solicitantului şi făcând parte din documentaţia necesară autorizării.

Art. 12 din Legea nr. 50/1991 statuează posibilitatea anulării autorizaţiei de construire de către instanţele de contencios administrativ, în condiţiile în care au fost emise cu încălcarea prevederilor legale. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere posibilitatea de atacare pe calea acţiunii în contencios administrativ şi a certificatului de urbanism, separat de autorizaţia de construire sau desfiinţare, ar fi prevăzut aceasta în lege, aşa cum a reglementat posibilitatea atacării autorizaţiei, prin art. 12 enunţat mai sus.

Or, neprocedând aşa, apreciază că atacarea în contencios administrativ a autorizaţiei implică şi analizarea legalităţii certificatului de urbanism, ca document necesar pentru emiterea autorizaţiei.

De asemenea, arată intimaţii, expertiza tehnică prevăzută de dispoziţiile art. 59 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 n-a fost depusă, deşi ea a fost cerută chiar şi prin certificatul de urbanism; depunerea unui raport de expertiză, efectuat în alt dosar, care avea alte obiective, nu poate suplini sau înlocui cerinţa legală enunţată. III. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Recurenta a apreciat că, din perspectiva efectelor pe care certificatul de urbanism le produce, acesta este un act administrativ individual, pentru următoarele argumente:

Certificatul de urbanism se circumscrie noţiunii de act administrativ, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), având în vedere că în favoarea sa a creat un beneficiu, constând în naşterea interesului legitim privat care îi conferă, în final, posibilitatea de a pretinde autorităţii competente să emită autorizaţia de construcţie în vederea realizării dreptului viitor, previzibil şi prefigurat – de a construi în conformitate cu prevederile legale; astfel, în temeiul certificatului de urbanism, recurenta a obţinut Autorizaţia de construcţie nr. 50 din 25.09.2015 – de intrare în legalitate cu gardul construit.

De asemenea, pentru dezlegarea problemei de drept, recurenta consideră că trebuie avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, din coroborarea acestora rezultând că particularul trebuie să solicite expres instanţei cu privire la ceea ce doreşte să se pronunţe.

Or, în speţa dedusă judecăţii în dosarul în care a fost formulată sesizarea, părţile adverse au învestit instanţa doar în ceea ce priveşte anularea Autorizaţiei de construire nr. 50/25.09.2015, fără a solicita expres şi efectuarea unui control asupra legalităţii operaţiunii administrative, respectiv a Certificatului de urbanism nr. 60 din 25.08.2015, ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire.

În situaţia în care, pe calea acţiunii în contencios, particularul solicită anularea actului vătămător, obiectul derivat al acţiunii este actul administrativ a cărui anulare se solicită; ca atare, pentru ca acţiunea în contencios administrativ să fie admisibilă, obiectul ei trebuie să vizeze anularea unui veritabil act administrativ; mai exact un act producător de efecte juridice.

În această ipoteză, dacă se admite teza potrivit căreia certificatul de urbanism emis în scop preoperaţional este doar o operaţiune administrativă, este de la sine înţeles că acesta nu produce efecte juridice de sine stătătoare, depinzând întru totul de actul pentru care se emite; altfel spus, prin intermediul unei acţiuni în contencios administrativ, instanţa recurge la efectuarea unui control doar asupra actelor administrative producătoare de efecte juridice.

Astfel, controlul exercitat asupra operaţiunilor administrative, din perspectiva legalităţii – conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 – se poate realiza doar împreună cu actul pentru care această operaţiune a fost emisă.

Prin interpretarea art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege însă, indiferent dacă se discută despre anularea unui act administrativ sau despre controlul legalităţii unei operaţiuni materiale tehnice, ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, o/un atare sancţiune/control poate fi dispusă/efectuat de instanţă doar dacă particularul înţelege să solicite aceasta în mod expres.

În ceea ce priveşte solicitarea expresă a particularului se impune a fi lămurit dacă acesta trebuie să învestească instanţa cu controlul legalităţii operaţiunii printr-un capăt de cerere distinct al acţiunii sau dacă este suficient ca, în cuprinsul cererii de anulare a autorizaţiei, nelegalitatea certificatului de urbanism preoperaţional să fie indicată ca un motiv de nelegalitate a acesteia (autorizaţiei). B) Intimaţii au solicitat respingerea cererii de sesizare, susţinând că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv cea privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, esenţială pentru soluţionarea fondului cauzei. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât chestiunea de drept este una veritabilă, este ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet al curţii de apel, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

De asemenea, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât, deşi reglementarea avută în vedere nu este nouă, problema de drept este actuală şi controversată. De asemenea, a reţinut instanţa de trimitere, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu este deja lămurită de instanţa supremă, print-o hotărâre pronunţată într-un recurs în interesul legii sau într-o altă cerere de hotărâre preliminară. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Completul de trimitere a apreciat că certificatul de urbanism aparţine categoriei actelor administrative a căror legalitate poate fi cenzurată de instanţa de judecată doar prin mecanismele prevăzute de lege – fie printr-o solicitare expresă în acest sens, fie prin intermediul excepţiei de nelegalitate, pentru argumentele prezentate în continuare.

Certificatul de urbanism este definit în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 50/1991 ca fiind actul de informare prin intermediul căruia autoritatea aduce la cunoştinţa beneficiarului informaţii detaliate cu privire la imobilul ce se doreşte a fi construit/modificat. Chiar dacă, generic, acest act este sinonim cu noţiunea de informare, identificându-se de multe ori cu aceasta, actul se poate emite şi în scop preoperaţional, spre exemplu atunci când se urmăreşte obţinerea autorizaţiei de construire. În aceste din urmă situaţii, natura juridică a actului transcende sfera purei informări spre domeniul actelor administrative, fiind un act sine qua non pentru acţiunea ce se urmăreşte a fi îndeplinită (în acest sens, Curtea de Apel Cluj s-a pronunţat prin deciziile nr. 3.751/2013, nr. 8.040/2012 şi nr. 606/22.03.2017).

Apartenenţa certificatului de urbanism la domeniul actelor administrative rezidă în două aspecte: – în primul rând, prin emiterea certificatului de urbanism, normele în baza cărora a fost emis sunt conservate pe perioada sa de valabilitate, astfel încât, în situaţia în care în această perioadă ar interveni modificări legislative, normele aplicabile rămân cele existente în momentul emiterii certificatului de urbanism, dreptul obţinut de particular fiind protejat pe această cale; – în al doilea rând, în cuprinsul certificatului de urbanism se stabilesc avizele ce urmează a fi obţinute, aspect care generează în sarcina beneficiarului obligaţia de a obţine avizele indicate, modificându-se astfel realitatea juridică; altfel spus, certificatul de urbanism creează efecte juridice şi prin impunerea în sarcina particularului a obligaţiei de a duce la îndeplinire aceste sarcini, iar în situaţia în care beneficiarul nu obţine anumite avize, din motive independente de voinţa sa, în persoana acestuia se va înregistra o vătămare, fiindu-i lezat interesul legitim privat, beneficiul de a obţine actul final de autorizare. V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Prin Decizia nr. 25 din 6 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind că „În interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este posibilă exercitarea controlului de legalitate, pe cale separată, asupra certificatului de urbanism prin care s-a dispus interdicţia de a construi sau care conţine alte limitări”.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere referitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, din analiza cărora se desprind următoarele orientări jurisprudenţiale şi de opinie: A. Într-o primă orientare, s-a apreciat că certificatul de urbanism trebuie integrat în categoria actelor administrative, legalitatea acestuia putând fi cenzurată de instanţa de judecată prin mecanismele prevăzute de lege – fie printr-o solicitare expresă în acest sens, fie prin intermediul excepţiei de nelegalitate.

S-a susţinut în sprijinul acestei orientări că, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, natura juridică a certificatului de urbanism emis în scop preoperaţional este aceea a unui act cu caracter individual, emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legii nr. 50/1991 şi a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 350/2001); acest act dă naştere unor raporturi juridice, întrucât stabileşte cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării, condiţii pe care solicitantul trebuie să le îndeplinească pentru obţinerea ulterioară a autorizaţiei de construire.

Într-adevăr, legea conferă certificatului de urbanism un caracter de informare, însă, în măsura în care prin certificat se impun anumite condiţii, actul produce efecte juridice, iar beneficiarii certificatului de urbanism sunt ţinuţi de respectarea acestora, în lipsa lor refuzându-se eliberarea actelor ulterioare care conduc la acordarea dreptului de a construi.

În concret se susţine că apartenenţa certificatului de urbanism la domeniul actelor administrative rezultă din următoarele două aspecte: – în primul rând, prin emiterea certificatului de urbanism, normele în baza cărora acest act a fost emis sunt conservate pe perioada sa de valabilitate, în situaţia în care, în această perioadă, ar interveni modificări legislative, normele aplicabile rămânând cele existente în momentul emiterii certificatului de urbanism, dreptul obţinut de particular fiind protejat pe această cale; – în al doilea rând, în cuprinsul certificatului de urbanism se stabilesc avizele ce urmează a fi obţinute, aspect care generează în sarcina beneficiarului obligaţia respectivă, modificându-se, astfel, realitatea juridică. Altfel spus, certificatul de urbanism creează efecte juridice şi prin impunerea în sarcina particularului de a duce la îndeplinire aceste obligaţii, iar în situaţia în care beneficiarul nu obţine anumite avize, din motive independente de voinţa sa, în persoana acestuia se va înregistra o vătămare, fiindu-i lezat interesul legitim privat, beneficiul de a obţine actul final de autorizare.

S-au pronunţat, respectiv au opinat în acest sens următoarele instanţe: – tribunalele Bucureşti (Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal: sentinţele nr. 4.937 din 15 septembrie 2016; nr. 3.843 din 15 noiembrie 2011, definitivă prin nerecurare; nr. 5.417 din 3 septembrie 2015, definitivă prin Decizia nr. 3.840 din 30 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; nr. 460 din 12 februarie 2013, definitivă prin Decizia nr. 1.944 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa (Sentinţa nr. 458 din 22 martie 2017, pronunţată de Secţia civilă), Argeş (Sentinţa nr. 834 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Secţia civilă, definitivă prin Decizia nr. 437 din 10 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 416 din 26 aprilie 2016, pronunţată de Secţia civilă, definitivă prin Decizia nr. 253 din 1 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal); – Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 3.840 din 30 iunie 2016); Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 6.082 din 29 septembrie 2017). B. Într-o altă orientare s-a considerat că natura juridică a certificatului de urbanism este aceea de înscris care certifică efectuarea unei operaţiuni administrative neproducătoare de efecte juridice, respectiv aceea de informare a solicitantului. Certificatul de urbanism nu este, deci, act administrativ individual, ci act premergător eliberării autorizaţiei de construire, putând fi cenzurat de instanţă în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în strânsă legătură cu cererea de anulare a autorizaţiei de construire sau cenzurarea refuzului de emitere a autorizaţiei de construire, iar nu în lipsa oricărei solicitări a părţii privind cenzurarea şi a legalităţii certificatului de urbanism.

S-au pronunţat, respectiv au opinat în acest sens următoarele instanţe: – tribunalele Hunedoara, Sibiu, Braşov, Ilfov, Constanţa (Secţia de contencios administrativ şi fiscal: Sentinţa nr. 1.135 din 22 iunie 2017), Bacău (Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal: sentinţele nr. 284 din 9 februarie 2012, definitivă prin nerecurare; nr. 814 din 27 septembrie 2017, nedefinitivă); C. Într-o a treia orientare s-a apreciat că certificatul de urbanism nu poate fi calificat, în mod strict, drept act pregătitor, întrucât, faţă de conţinutul său, el nu va fi urmat de emiterea unei autorizaţii de construire, neputând fi folosit de reclamant în acest scop. Ca urmare, având în vedere că reclamantul este nemulţumit că nu i se permite să construiască, aşa cum a solicitat prin cererea sa, se constată că finalitatea acţiunii este mai curând de a se constata refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a rezolva, conform solicitării, cererea de eliberare a certificatului de urbanism pentru construcţie.

În acest sens s-au pronunţat, respectiv au opinat următoarele instanţe: – tribunalele Alba (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă: Sentinţa nr. 1.103 din 29 noiembrie 2016), Vâlcea (Secţia a II-a civilă: Sentinţa nr. 1.734 din 14 decembrie 2016), Argeş (Secţia civilă: Sentinţa nr. 701 din 22 iunie 2015, definitivă prin Decizia nr. 340 din 24 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Covasna (Secţia civilă: Sentinţa nr. 122 din 19 februarie 2015), Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal: Sentinţa nr. 2.127 din 17 noiembrie 2016, definitivă prin Decizia nr. 1.181 din 22 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea); – Curtea de Apel Piteşti (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: Decizia nr. 340 din 24 februarie 2016); Curtea de Apel Oradea (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: Decizia nr. 1.181 din 22 mai 2017). D. În cadrul practicii judiciare de la nivelul Curţii de Apel Bucureşti au fost identificate trei orientări, reprezentând o sinteză a celor prezentate mai sus, la pct. A, B, şi C, astfel: – o orientare majoritară, potrivit căreia, pentru beneficiar, certificatul de urbanism poate fi considerat un act administrativ care produce efecte juridice (în anumite situaţii specifice), fiind calificat fie act administrativ tipic, fie act administrativ asimilat (care exprimă explicit refuzul de a recunoaşte dreptul de a construi pe teren într-o anumită configuraţie, dorită de proprietar) (deciziile nr. 4.484 din 24 octombrie 2013, nr. 1.770 din 7 martie 2014, nr. 5.479 din 26 iunie 2014, nr. 5.486 din 26 iunie 2014, nr. 4.444 din 29 septembrie 2015, nr. 964 din 23 februarie 2016, definitive); – o a doua orientare, conform căreia, din perspectiva unui terţ, certificatul de urbanism nu produce efecte juridice în favoarea beneficiarului (nu conferă dreptul de a construi), astfel că acţiunea terţului în anularea certificatului de urbanism este inadmisibilă; – o opinie minoritară, în sensul că, indiferent de calitatea reclamantului (beneficiar sau terţ), certificatul de urbanism reprezintă un simplu act de informare, neproducător de efecte juridice, astfel că nu poate fi supus controlului instanţei de contencios administrativ decât odată cu acţiunea în anularea autorizaţiei de construire (act administrativ tipic) sau odată cu refuzul de emitere a autorizaţiei de construire într-o altă configuraţie decât cea permisă de certificatul de urbanism (act administrativ asimilat) (deciziile nr. 2.176 din 13 octombrie 2011 şi nr. 3.604 din 15 octombrie 2012, definitive). E. În opinia judecătorilor de la Curtea de Apel Constanţa Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: – dacă se urmăreşte obţinerea unui certificat de urbanism de informare, iar solicitantului îi este refuzată cererea, acesta are posibilitatea legală de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine obligarea autorităţii publice la emiterea actului, în contextul prevederilor art. (1) şi (8) din Legea nr. 554/2004; – în schimb, dacă se critică refuzul de eliberare a unui certificat de urbanism cu modificările solicitate de parte, motivat de neconcordanţe tehnice/juridice, partea are deschisă calea acţiunii în contenciosul administrativ pentru a obţine obligarea pârâtului la eliberarea actului în forma solicitată doar în ipoteza în care motivele indicate de autoritate depăşesc limitele de apreciere sau sunt nelegale.

În acest sens au fost pronunţate şi următoarele hotărâri: deciziile nr. 630 din 19 septembrie 2016 şi nr. 699 din 28 mai 2015 ale Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi sentinţele nr. 2.244 din 3 octombrie 2014 şi nr. 3.187 din 31 mai 2013 ale Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal). F. În opinia şi jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova, certificatul de urbanism prezintă o natură juridică duală, constituind un act de informare privind situaţia terenului, în accepţiunea art. 29 din Legea nr. 350/2001, atunci când legea o impune (spre exemplu, în ipotezele art. 29 alin. (2), dar şi un act juridic preoperaţional ce cuprinde aceleaşi menţiuni privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenului, dar care arată, în mod explicit sau implicit, dacă terenul poate fi utilizat pentru realizarea operaţiunii în scopul căreia este solicitat certificatul de urbanism (cu menţionarea eventualelor avize sau acorduri necesare în vederea realizării).

În raport cu scopul urmărit, certificatul de urbanism este urmat de eliberarea autorizaţiei de construire, în condiţiile art. 31 1 alin. (1) din Legea nr. 350/2001; astfel, certificatul de urbanism constituie fie un act juridic preparatoriu, fie o operaţiune administrativă premergătoare emiterii autorizaţiei de construire.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 extinde competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ supus judecăţii, dar nu face precizări suplimentare cu privire la obiectul acţiunii în contencios administrativ.

În condiţiile în care legalitatea autorizaţiei de construire poate fi afectată şi de vicii extrinseci, decurgând din omisiunile certificatului de urbanism, legalitatea acestuia poate fi analizată dacă se indică şi acest petit dedus judecăţii, în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Au fost identificate ca reflectând această orientare următoarele hotărâri: Sentinţa nr. 1.154 din 8 martie 2017 a Tribunalului Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 2.315 din 30 iunie 2016 a Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal. G. Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Bacău au comunicat şi deciziile nr. 2.069 din 9 aprilie 2015, nr. 2.979 din 28 iunie 2017, nr. 4.449 din 3 decembrie 2012, nr. 766 din 12 iunie 2016, precum şi sentinţele definitive nr. 5.617 din 11 octombrie 2016, nr. 4.516 din 17 iunie 2014, nr. 478 din 31 martie 2016 şi nr. 1.187 din 10 noiembrie 2016 şi nr. 51 din 21 ianuarie 2016, prin care instanţele de judecată au avut de soluţionat acţiuni având ca obiect anularea unei autorizaţii de construire.

Prin hotărârile sus-menţionate, instanţele de judecată fie au dispus anularea atât a autorizaţiei de construire, cât şi a certificatului de urbanism, în acţiunea prin care reclamanţii au solicitat în mod distinct, printr-un capăt de cerere separat, şi anularea certificatului de urbanism care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire, fie s-au pronunţat numai asupra legalităţii autorizaţiei de construire, constatând că reclamanţii nu au învestit instanţa şi cu verificarea legalităţii operaţiunii administrative anterioare, dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 devenind incidente doar în cazul în care obiectul cererii este reprezentat şi de anularea actelor premergătoare. VI. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.381/C/4.481/III-5/2017 din 3 noiembrie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia admiterii sesizării. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a chestiunilor de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale citate, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

În cauză se constată că sesizarea analizată nu întruneşte toate cerinţele legale menţionate, întrucât, pe de o parte, nu ne aflăm în faţa unei probleme de drept noi, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja, în ce priveşte prima întrebare, şi, pe de altă parte, de lămurirea chestiunii de drept invocate nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în ce priveşte cea de-a doua întrebare.

Astfel, prin Decizia nr. 25 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a admis recursul formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că „În interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este posibilă exercitarea controlului de legalitate, pe cale separată, asupra certificatului de urbanism prin care s-a dispus interdicţia de a construi sau care conţine alte limitări”.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut următoarele: „47. Trebuie făcută observaţia că certificatul de urbanism este întotdeauna producător de anumite efecte juridice, în sensul că obţinerea lui conferă beneficiarului dreptul de a pretinde autorităţii competente o anumită conduită în legătură cu procedura de emitere a autorizaţiei de construire. În măsura în care certificatul de urbanism este urmat de emiterea unei autorizaţii de construire, aceste efecte juridice nu pot fi privite în mod independent, fiind limitate la procedura de emitere a actului administrativ şi fiind resorbite, în totalitate, în efectele pe care le produce actul final al autorităţii. Din această perspectivă, inadmisibilitatea acţiunii formulate exclusiv împotriva unui certificat de urbanism, atunci când acesta este susceptibil de a fi urmat de emiterea unei autorizaţii de construire, este pe deplin justificată. 48. Când însă prin conţinutul său concret, prin interdicţia de construire sau prin limitările pe care le conţine, certificatul de urbanism nu mai este susceptibil de a fi urmat de emiterea unei autorizaţii de construire, efectele juridice pe care le produce capătă o semnificaţie de sine stătătoare, conferind certificatului de urbanism caracteristicile unui veritabil act administrativ, în sensul definiţiei legale citate mai sus. Nu mai este vorba de o simplă etapă în procesul decizional, cum se întâmplă în cazul actelor preparatorii, ci de un act care pune capăt acestui proces, eventuala vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale petentului avându-şi izvorul tocmai în respectivul certificat de urbanism. 49. În consecinţă, dată fiind natura juridică de act administrativ pe care o dobândeşte certificatul de urbanism care, datorită interdicţiilor sau limitărilor pe care le conţine, nu mai este susceptibil să fie urmat de emiterea unei autorizaţii de construire, acţiunea în anulare formulată în mod exclusiv împotriva acestui act este admisibilă.”

Se constată, aşadar, că atât prin dispozitivul său, cât şi prin argumentele şi distincţiile prezentate în considerentele redate, Decizia nr. 25 din 6 noiembrie 2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii lămureşte problema de drept ce face obiectul primei întrebări a sesizării.

Or, după cum s-a statuat de către Curtea Constituţională a României 2 , prin Decizia Plenului nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”; aşadar, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 517 şi, respectiv, art. 521 din Codul de procedură civilă, sunt obligatorii pentru toate instanţele de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. 2 În acelaşi sens suntDecizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014.

Nu în ultimul rând se constată că jurisprudenţa instanţelor naţionale, astfel cum a fost sintetizată la capitolul V pct. 43 şi urm., deşi neunitară, este anterioară datei publicării Deciziei nr. 25 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aşa cum s-a arătat, o altă condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării, a cărei analiză trebuie făcută cu prioritate, este cea referitoare la raportul de dependenţă dintre lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Această condiţie nu este însă îndeplinită în privinţa celei de-a doua întrebări ce face obiectul sesizării.

Astfel, sintagma folosită de legiuitor – „de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei” – trebuie înţeleasă în sensul dat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că această condiţie este îndeplinită atunci când „prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii”, chestiunea de drept trebuind să fie, deci, una esenţială.

Se impune, aşadar, cu necesitate, existenţa unei legături strânse între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei.

În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unei autorizaţii de construire/desfiinţare, prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire, pentru intrarea în legalitate a unei construcţii.

Deşi, în principiu, este admisibil ca şi problemele de drept procesual să facă obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, atunci când rezolvarea de principiu dată de instanţa supremă este de natură a determina soluţionarea în fond a cauzei, chestiunea de drept semnalată în cadrul celei de-a doua întrebări nu se încadrează în categoria celor de lămurirea cărora depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, cea de-a doua problemă de drept supusă dezlegării nu pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, fiind o chestiune procesuală care, raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se încadrează în contextul mai larg al aprecierii probelor, operaţiune care ţine strict de desfăşurarea procesului respectiv şi este atributul exclusiv al instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi poate cere autorităţii al cărei