Decizia nr. 54 din 25 iunie 2018

Dacă omisiunea parcurgerii procedurii prealabile, în termenele şi în condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, respectiv Legea nr. 554/2004, după caz, împotriva actelor administrative ai căror beneficiari sunt funcţionarii publici, prin care li s-au stabilit anterior drepturi salariale, definitivează aceste drepturi salariale stabilite prin deciziile de salarizare, consecinţa acestei definitivări fiind aceea că funcţionarii publici nu vor mai putea solicita ulterior obligarea angajatorului, pe o altă cale judiciară, la acordarea altor drepturi salariale în afara celor stabilite în aceste decizii de salarizare, indiferent dacă actul de stabilire a drepturilor salariale face sau nu referire la componenta salarială pretinsă?”

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 1 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.362/117/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Dacă omisiunea parcurgerii procedurii prealabile, în termenele şi în condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, respectiv Legea nr. 554/2004, după caz, împotriva actelor administrative ai căror beneficiari sunt funcţionarii publici, prin care li s-au stabilit anterior drepturi salariale, definitivează aceste drepturi salariale stabilite prin deciziile de salarizare, consecinţa acestei definitivări fiind aceea că funcţionarii publici nu vor mai putea solicita ulterior obligarea angajatorului, pe o altă cale judiciară, la acordarea altor drepturi salariale în afara celor stabilite în aceste decizii de salarizare, indiferent dacă actul de stabilire a drepturilor salariale face sau nu referire la componenta salarială pretinsă?”

Prin acţiunea înregistrată la data de 20 februarie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a solicitat anularea Deciziei nr. 204 din 29.12.2016, emisă de pârâtă, obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii, prin care drepturile salariale să îi fie acordate începând cu data de 9.04.2015, la calcularea şi plata diferenţelor de drepturi salariale cuvenite, începând cu 9.04.2015, şi actualizate cu coeficientul de inflaţie până la data efectivă a plăţii, şi cu dobânda legală corespunzătoare, începând cu 9.04.2015, până la data plăţii.

În motivare, reclamanta, având calitatea de funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, a arătat, în esenţă, că a fost destinatara Deciziei nr. 166 din 18.12.2015, prin care i s-a acordat o majorare a salariului brut cu 10%, conform dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2015 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015).

Ulterior a fost emisă Decizia nr. 204 din 29.12.2016, contestată, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 20.12.2016, reclamanta va fi salarizată la nivelul maxim al salariului de bază, conform funcţiei, gradului/treptei, gradaţiei, vechimii în funcţie/specialităţii deţinute, de la aceeaşi dată beneficiind de sporul de condiţii vătămătoare aferent.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta a formulat contestaţie, criticând-o sub aspectul datei de la care i-au fost acordate drepturile salariale, motivat de faptul că actele normative pe care se fundamentează decizia contestată au intrat în vigoare încă din luna august 2016, iar decizia anterioară de salarizare, emisă în baza aceloraşi acte normative, are ca dată de aplicare 1.08.2016.

Prin răspunsul formulat la această contestaţie, cu nr. 15 din 19.01.2017, pârâta a comunicat reclamantei că, începând cu data de 1.08.2016, ca urmare a emiterii Deciziei nr. 81 din 19.09.2016 de majorare a salariului de bază, a beneficiat de majorarea salariului de bază în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), prin Nota Direcţiei Management resurse umane nr. H.3.857/05.09.2016 stabilindu-se nivelul maxim al salariului de bază pentru fiecare funcţie publică, grad/treaptă, gradaţie din cadrul caselor teritoriale de pensii. A mai arătat pârâta că la nivelul caselor teritoriale de pensii au intervenit modificări în sens crescător ale nivelului maxim al salariului de bază, astfel că s-a procedat la actualizarea grilei de salarizare, reclamantei fiindu-i emisă Decizia nr. 204 din 29.12.2016, cu drepturi de acordare începând cu data de 20.12.2016.

Prin Sentinţa nr. 4.760 din 14 septembrie 2017, Tribunalul Cluj a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 204 din 29.12.2016 emisă de pârâtă şi a obligat-o să emită o nouă decizie, în acord cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin care drepturile salariale să îi fie acordate reclamantei începând cu data de 9.04.2015; totodată, a fost obligată pârâta la calcularea şi plata diferenţelor drepturilor salariale cuvenite, începând cu data de 9.04.2015, actualizate cu coeficientul de inflaţie, precum şi la plata de daune-interese egale cu dobânda legală, începând din data de 9.04.2015 şi până la data efectivă a plăţii.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, conform cărora, în cursul anului 2015, cuantumul salariilor, sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor etc. de care beneficiază personalul plătit din fondurile publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, iar prin Legea nr. 71/2015, în vigoare începând cu data de 9.04.2015, s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice, care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta, din cuprinsul încheierii de sesizare rezultând faptul că instanţa de recurs, în temeiul art. 489 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, a invocat din oficiu inadmisibilitatea acţiunii din perspectiva obiectului cererii, respectiv a legalităţii sesizării instanţei de fond, în raport cu împrejurarea că, pentru perioada cu privire la care se solicită obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, au fost emise decizii de salarizare care nu au fost atacate de reclamantă, conform datelor din dosar.

Legea-cadru nr. 284/2010*:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014*:

Legea nr. 554/2004:

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra cererii de sesizare.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că:

Instanţa de trimitere a apreciat că, în ceea ce priveşte litigiile privind funcţia publică, indiferent de obiectul acţiunii privitoare la drepturi salariale (acordarea retroactivă a salariului, sporurilor şi a altor categorii de drepturi în alte cuantumuri sau procente decât cele stabilite prin deciziile de salarizare, obligarea la recunoaşterea unor drepturi salariale care nu sunt cuprinse în deciziile de salarizare, acordarea drepturilor salariale de la o dată anterioară celei de la care s-au acordat etc.), dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 30 din Legea nr. 284/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 se impun a fi interpretate în sensul că:

Astfel, Legea nr. 554/2004 este aplicabilă litigiilor de funcţie publică vizând stabilirea/acordarea drepturilor salariale, în sensul că este obligatoriu ca, anterior sesizării instanţei, funcţionarul public să parcurgă procedura prealabilă, fie că aceasta este prevăzută de legea specială, respectiv art. 30 din Legea nr. 284/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, fie că este prevăzută de Legea nr. 554/2004, iar obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să se încadreze în limitele stabilite de art. 8 din această din urmă lege.

În susţinerea acestei interpretări, instanţa de trimitere a reţinut, cu titlu de principiu, că procedura prealabilă (recurs graţios) este obligatorie în materia contenciosului administrativ, reprezentând o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, abordare susţinută atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţa constantă în această materie.

Astfel, din perspectiva obiectului acţiunii sunt relevante dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin care legiuitorul a determinat limitele obiectului acţiunii judiciare în contencios administrativ, arătând că se poate adresa instanţei persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumit de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), în vederea anulării actului, reparării pagubei cauzate şi, eventual, acordării de daune morale; de asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Fiind stabilită această regulă în actul normativ care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, excepţiile nu pot fi stabilite decât tot de legiuitor, prin reglementări explicite în sensul caracterului derogator al normelor speciale, menţiuni explicite care nu se regăsesc în legile de salarizare analizate, astfel că, în măsura în care, pentru anumite drepturi salariale care exced salariului de bază (sporuri, compensaţii, ajutoare), nu este prevăzută parcurgerea unei proceduri prealabile în legile de salarizare, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004, care reglementează o procedură prealabilă obligatorie şi un obiect specific acţiunii în contencios administrativ.

Analizând conţinutul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 284/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2017 pronunţată în recursul în interesul legii, că, dacă în legile-cadru se poate contesta, în procedura specială, salariul de bază, dar şi sporurile, premiile, alte drepturi salariale acordate prin lege, potrivit actelor normative anuale de salarizare, se contestă la ordonatorul de credite doar salariile de bază/de încadrare stabilite de acesta. Instanţa supremă a mai reţinut că dispoziţia cu aplicare generală nu instituie o procedură prealabilă, în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât nu este urmată de o acţiune în contencios administrativ.

Instanţa de trimitere a apreciat că toate considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 9 din 29 mai 2017 pronunţată în recursul în interesul legii vizează materia litigiilor de muncă, analiza din considerentele deciziei raportându-se la prevederile de drept comun din materia Codului muncii care, spre deosebire de Legea nr. 554/2004, nu prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile.

Curtea de Apel Cluj a apreciat că cele statuate în considerentele Deciziei instanţei supreme nr. 9 din 29 mai 2017 nu pot fi aplicate tale quale în litigiile de funcţie publică, în aceste litigii analiza instanţelor trebuind să se raporteze la dispoziţiile de drept comun în această materie.

A susţinut instanţa de trimitere că referirea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o face în analiza sa, în cuprinsul deciziei sus-menţionate, la prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), precum şi la Legea nr. 554/2004, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât aceste texte legale au fost avute în vedere în analiza comparată a dispoziţiilor legale care reglementează categoriile de personal salarizat din venituri publice, pentru a se evidenţia prevederile legale aplicabile litigiilor de dreptul muncii, nefiind analizate dispoziţiile legale mai sus arătate din perspectiva litigiilor de funcţie publică.

Concluzionează instanţa de trimitere că Decizia nr. 9 din 29 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nu înlătură de la aplicare Legea nr. 554/2004.

De altfel, se arată în punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea, cererea de obligare retroactivă a angajatorului la acordarea altor drepturi salariale decât cele stabilite în deciziile de salarizare, în absenţa unei solicitări anterioare sau concomitente de anulare a actului administrativ prin care au fost acestea stabilite, apare ca fiind inadmisibilă din perspectiva obiectului specific litigiilor de contencios administrativ, care, potrivit reglementării cuprinse în art. 8 din Legea nr. 554/2004, nu poate consta decât în anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ vătămător, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale, precum şi, în ipotezele nesoluţionării în termen sau refuzului nejustificat de soluţionare a cererii, în obligarea la soluţionarea cererii.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi a stabilit că:

Următoarele considerente, reţinute de instanţa supremă în cuprinsul acestei decizii, prezintă relevanţă în legătură cu obiectul sesizării supuse analizei de faţă:

Prin urmare, ar putea fi calificată ca fiind o procedură administrativă internă, obligatorie numai în situaţia în care angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de bază, fixarea unui termen de contestare a acestuia fiind menită să confere siguranţă actului intrat în circuitul civil.

Dacă angajatorul a emis şi a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv.

De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative – comunicate – prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilităţii ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.”

De asemenea, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme au fost identificate următoarele decizii

Totodată, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat jurisprudenţă şi/sau puncte de vedere referitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, din analiza cărora se desprind următoarele orientări:

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanţe:

În sprijinul acestei opinii au fost invocate următoarele argumente principale:

Omisiunea parcurgerii procedurii prealabile, în termenele şi condiţiile prevăzute de textele legale aplicabile, împotriva actelor administrative ai căror beneficiari sunt funcţionarii publici prin care li s-au stabilit anterior drepturi salariale, definitivează aceste drepturi salariale, stabilite prin deciziile de salarizare, consecinţa fiind aceea că funcţionarii publici nu vor mai putea solicita, ulterior, obligarea angajatorului, pe o altă cale judiciară, la acordarea altor drepturi salariale, în afara celor stabilite în aceste decizii de salarizare, indiferent dacă actul de stabilire a drepturilor salariale face sau nu referire la componenta salarială pretinsă.

Această opinie este una izolată, fiind susţinută de un număr restrâns de instanţe, şi anume: curţile de apel Târgu Mureş (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Craiova (Secţia de contencios administrativ si fiscal) şi Alba Iulia şi tribunalele Bucureşti şi Iaşi (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), această din urmă instanţă fiind şi singura care a pronunţat o sentinţă în acest sens (Sentinţa nr. 603 din 12 aprilie 2018).

În sprijinul acestei opinii au fost invocate următoarele argumente principale:

Prin Adresa nr. 970/C/1423/III-5/2018 din 10.05.2018, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a chestiunilor de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să analizeze dacă sesizarea îndeplineşte cerinţele legale privind admisibilitatea mecanismului procedural în discuţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 4760 din 14.09.2016, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 1.362/117/2017.

Având în vedere că decizia ce urmează a fi pronunţată în recurs, este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite parţial condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din acelaşi cod, respectiv cauza în care a fost formulată cererea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se află pe rolul unei curţi de apel, iar aceasta este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Nu sunt, însă, îndeplinite condiţiile privind noutatea chestiunii de drept supuse dezlegării şi nestatuarea asupra acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „noutate” şi nici nu oferă criterii pentru conturarea acesteia, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să decidă dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a conchide asupra noutăţii chestiunii de drept este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii judiciare, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potenţial de a conţine probleme noi de drept care ar fi susceptibile de a genera practică neunitară, decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Orientarea majoritară a instanţelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor analizate face ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Or, aşa cum rezultă din jurisprudenţa analizată la cap. VI, paragraful 28 şi următoarele din prezenta decizie, chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită prin pronunţarea unei hotărâri prealabile şi-au clarificat înţelesul în practica şi în opinia majoritară a instanţelor de judecată, inclusiv la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, în sensul arătat acolo.

Neîndeplinită este şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept puse în discuţie de instanţa de trimitere.

Astfel, referindu-se la această condiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat, în jurisprudenţa

Or, aşa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia în interesul legii nr. 9 din 29 mai 2017, prin care a procedat la interpretarea dispoziţiilor art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în sensul dacă aceste prevederi legale instituie sau nu o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Este adevărat că în dispozitivul deciziei amintite se face trimitere la procedura prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii, însă anali