Decizia nr. 4 din 30 ianuarie 2017

Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 23.520/271/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată.

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş, la data de 30 aprilie 2015, cu nr. 23.520/271/2014, prin declinare de la Judecătoria Oradea, petentul C.H.O., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul Judeţean de Poliţie, a solicitat instanţei, în principal, anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor întocmit la data de 31 octombrie 2014, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment şi restituirea sumei achitate cu titlu de amendă.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că la data de 31 octombrie 2014, în timp ce se deplasa cu autoturismul, în interes de serviciu, pe direcţia Caransebeş – Orşova şi pe raza localităţii Mehadia, la km 386 + 200 m, pe DN6, a fost înregistrat circulând cu viteza de 121 km/h, pe un sector de drum cu viteza legal admisă de 50 km/h. Petentul a susţinut că, din cauza timpului şi a urgenţei, nu a observat dacă limita de viteză era de 50 km/h sau 70 km/h şi a arătat că a achitat jumătate din cuantumul amenzii contravenţionale în termen de 48 de ore; totodată a solicitat ca intimatul să depună înscrisurile care au stat la baza întocmirii procesului-verbal.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea plângerii, arătând că petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă şi măsura complementară a reţinerii permisului de conducere, în conformitate cu prevederile art. 121 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 147 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a acesteia, reţinându-se în sarcina sa că la data de 31 octombrie 2014, ora 13,48, aflându-se la volanul autoturismului, a fost surprins de aparatul radar circulând pe DN6+km 386+200 m, cu viteza de 121 km/h pe un sector de drum cu viteza legal admisă de 50 km/h şi neavând asupra sa în momentul controlului asigurarea obligatorie RCA. Intimata a depus la dosar planşe foto, raportul agentului constatator, atestatul operatorului radar.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.103 din 16 septembrie 2015, Judecătoria Caransebeş a respins plângerea contravenţională formulată de petent şi a menţinut procesul-verbal de contravenţie, reţinând că acesta a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 16 şi 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 17 din acelaşi act normativ, neexistând motive de nulitate ce pot fi invocate din oficiu.

Referitor la temeinicia actului contestat, prima instanţă a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept, până la proba contrară, beneficiind de prezumţia de veridicitate.

Instanţa de judecată a reţinut că fapta a fost constatată cu mijloace tehnice certificate, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii făcându-se direct de către agentul constatator, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, constatarea contravenţiei putându-se face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic; în speţă, constatarea contravenţiei săvârşite de către petent s-a făcut cu ajutorul aparatului radar, măsurătorile şi înregistrările au fost efectuate conform dispoziţiilor legale ale pct. 4.2 din NML 021-05, de către operatorul radar, iar procesul-verbal a fost întocmit conform art. 181 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a formulat apel petentul, solicitând anularea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel şi admiterea plângerii, cu consecinţa anulării procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

În motivare, petentul a arătat, în esenţă, că i-au fost încălcate drepturile prevăzute de normele interne şi europene privind dreptul la apărare şi că judecata în fond s-a desfăşurat prin încălcarea principiilor contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din Codul de procedură civilă, şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 din acelaşi cod. În acest sens a arătat că întâmpinarea i-a fost comunicată fără a-i fi comunicate şi actele depuse de intimat în probaţiune, deşi procesul verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare menţionează, în mod nereal, că acestea au fost depuse la cutia poştală.

În ceea ce priveşte soluţionarea plângerii contravenţionale a arătat că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că procesul-verbal a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 16 si 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi că face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca temeinică şi legală, susţinând că procesul- verbal de contravenţie a fost în mod temeinic întocmit, fiind cuprinse toate menţiunile obligatorii, iar agentul constatator a respectat dispoziţiile legale şi a întocmit actul sancţionator în conformitate cu acestea, făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Intimatul a depus la dosar înregistrarea aparatului radar şi buletinul de verificare metrologică.

După comunicarea înscrisurilor şi suportului care conţine înregistrarea faptei contravenţionale, apelantul a depus la dosar note scrise, prin care a învederat că autoturismul pe care era montat aparatul radar care a efectuat înregistrarea, neinscripţionat cu însemnele poliţiei, se afla în alt loc decât echipajul de poliţie care l-a oprit şi i-a aplicat amenda. Ulterior, apelantul a formulat concluzii scrise, prin care a arătat că, potrivit Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă Guvernului nr. 195/2002, constatarea contravenţiei se face fie direct (art. 180), fie cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic (art. 181), iar în procedura constatării prin mijloace tehnice se prevede că agentul constatator care a prelucrat înregistrarea va încheia procesul-verbal de contravenţie; potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, procesul-verbal trebuie să cuprindă numele şi prenumele agentului constatator, lipsa acestora atrăgând sancţiunea nulităţii absolute a actului, conform art. 17 din acelaşi act normativ.

A arătat apelantul că, în cauză, persoana care a încheiat procesul-verbal de contravenţie nu este agentul care a constatat contravenţia, fapta fiind constatată cu ajutorul unui mijloc tehnic certificat de către un alt agent, aflat la câţiva kilometri distanţă, împrejurare ce rezultă din raportul încheiat la data de 23 decembrie 2014, de către persoana care a întocmit procesul- verbal, unde arată că i s-a comunicat prin intermediul mijloacelor radio din dotare că autoturismul apelantului a fost înregistrat şi filmat circulând cu viteza de 121 km/h; deşi persoana care a întocmit procesul-verbal de contravenţie nu este persoana care a constatat contravenţia, în cuprinsul actului de sancţionare nu este identificat agentul care a făcut constatarea.

Apelantul a susţinut că actul a fost emis într-o procedură nepermisă şi nereglementată de lege, fiind întocmit de către un agent, care i-a aplicat o sancţiune pentru o faptă constatată de un alt agent, respectiv operatorul radar, contrar dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001, conform cărora agentul constatator şi numai el, constatând contravenţia, întocmeşte procesul-verbal.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001:

Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

Apelantul a apreciat că întocmirea procesului-verbal de contravenţie şi aplicare a sancţiunii trebuia efectuat de către operatorul radar, singura persoană care are dreptul să constate săvârşirea faptei.

Intimatul nu a formulat un punct de vedere.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Într-o opinie se consideră că depăşirea vitezei legale nu poate fi constatată cu oprirea în trafic a conducătorului auto, în cazul cinemometrelor folosite în regim staţionar, cum este cazul de faţă, decât de un echipaj format din cel puţin doi agenţi (unul fiind operatorul radar, celălalt fiind agentul care opreşte vehiculul în trafic). Împrejurarea că procesul-verbal este întocmit şi semnat de către cel care opreşte în trafic contravenientul, şi nu de operatorul radar, nu este de natură să atragă nulitatea procesului-verbal. Nu este obligatoriu ca agentul care încheie procesul-verbal să constate personal fapta, însă în cazul în care fapta nu este constatată personal, procesul-verbal nu se bucură de prezumţia de veridicitate. În această situaţie, procesul-verbal trebuie să fie susţinut de probe suficiente, care să demonstreze existenţa faptei şi vinovăţia contravenientului. Depăşirea vitezei legale nu poate fi, în niciun caz, constatată personal de către agentul rutier. Aceasta se poate constata numai prin intermediul aparatelor radar omologate şi verificate metrologic.

În altă opinie se consideră că procesul-verbal de constatare a contravenţiilor rutiere nu poate fi întocmit exclusiv în baza unor informaţii furnizate de altă persoană, ci în baza unor constatări personale, indiferent de mijloacele folosite (propriile simţuri sau înregistrarea aparatului radar), ale celui ce-l întocmeşte. Atât legea specială – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cât şi legea generală – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 prevăd că agentul constatator, şi numai el, constatând contravenţia, întocmeşte procesul-verbal, astfel încât trebuie trasă concluzia că în timpul procedurii administrative de constatare şi de întocmire a procesului-verbal intervine un singur agent – cel care constată săvârşirea faptei şi care semnează actul (art. 15 şi următoarele).

În sprijinul acestei opinii se susţine că trebuie avut în vedere şi că agentul care întocmeşte actul trebuie să descrie în cuprinsul acestuia fapta exact aşa cum a constatat-o, cum a perceput-o cu propriile simţuri, şi nu în baza constatărilor altei persoane, ce pot fi comunicate de către acea persoană ori recepţionate eronat; un argument în plus este şi faptul că întocmirea procesului-verbal de contravenţie trebuie precedată de administrarea de către agentul constatator a unor probe. Or, nu se poate susţine că simpla comunicare a numărului vehiculului şi a vitezei cu care a fost înregistrat acesta de către aparatul radar poate suplini obligaţia agentului constatator de a cerceta atât existenţa faptei, cât şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin Decizia nr. XXII din 19 martie 2007

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă referitoare la problema de drept în discuţie şi nici cauze aflate pe rol, în care să se pună această problemă de drept, dată fiind natura litigiilor supuse analizei, care nu sunt de competenţa curţilor de apel.

Au fost transmise, însă, jurisprudenţă şi puncte de vedere/opinii ale judecătoriilor şi tribunalelor, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări:

În acest sens s-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia următoarele instanţe: Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia civilă (Sentinţa nr. 18.288 din 12 octombrie 2015); Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia civilă (sentinţa nr. 11.835 din 28 octombrie 2016); Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – Secţia a II-a civilă (Sentinţa nr. 7.364 din 23 septembrie 2011); Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia civilă (Sentinţa nr. 5.704 din 23 iunie 2016); Judecătoria Alba Iulia (Sentinţa nr. 1.207/2016); Judecătoria Săveni (sentinţele nr. 464 din 30 martie 2016 şi nr. 661 din 18 aprilie 2016); Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă (Decizia nr. 446 din 19 aprilie 2016); Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 1.193 din 26 mai 2016 şi nr. 590 din 16 martie 2016); Tribunalul Tulcea – Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 123 din 18 februarie 2016); Tribunalul Dolj – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.182 din 16 octombrie 2015); Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 735 din 3 noiembrie 2015); Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă (Decizia nr. 1.333/A/2016); Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 430 din 17 februarie 2016 şi nr. 149 din 19 ianuarie 2016); Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Judecătoriile Tecuci, Lieşti, Făurei, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Brăila, Galaţi.

S-a reţinut, în sprijinul acestei orientări, că întocmirea procesului-verbal de către un agent de poliţie în baza înregistrării efectuate de un alt agent-operator radar şi împărţirea activităţilor între membrii aceluiaşi echipaj de poliţie rutieră corespund literei şi spiritului dispoziţiilor art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, având în vedere împrejurarea că viteza de deplasare a unui autoturism nu poate fi percepută în mod direct de către o persoană, prin propriile-i simţuri, ci poate fi constatată doar în temeiul măsurătorilor efectuate cu un aparat radar certificat şi verificat metrologic. Este fără relevanţă, aşadar, că un poliţist operează dispozitivul radar (amplasat pe un vehicul de poliţie) şi un altul întocmeşte procesul-verbal de contravenţie, întrucât situaţia este identică oricărui caz în care constatarea se realizează prin mijloace tehnice şi sancţiunea este aplicată ulterior de către un agent al statului, împuternicit în acest sens, după observarea înregistrării şi a determinării persoanei care a încălcat norma de conduită.

În acest sens s-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia, următoarele instanţe: Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă (Decizia nr. 347 din 16 martie 2016); Judecătoria Fălticeni (Sentinţa nr. 1.709 din 12 octombrie 2016); Judecătoriile Balş, Corabia şi Gura Humorului.

Cu referire la chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării au fost identificate următoarele considerente relevante în jurisprudenţa Curţii Constituţionale:

„În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prevederile art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 sunt lipsite de previzibilitate, prin Decizia nr. 1.067 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, referitor la aceleaşi critici de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 79 din ordonanţa de urgenţă analizată, Curtea a reţinut, sub acest aspect, că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru – Pidhorni împotriva României, paragraful 36, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, «din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibil». Prin urmare, Curtea a reţinut prin aceeaşi decizie că textele de lege criticate conţin, pentru raţiunile mai sus expuse, o serie de astfel de exprimări generale, revenind instanţelor de judecată sarcina de a decide cu privire la corecta lor interpretare şi aplicare în cauzele deduse judecăţii. (…) Considerentele deciziei anterior enunţate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul de faţă, dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 caracterizându-se prin generalitate, şi nu prin lipsă de precizie sau previzibilitate (…) Aşadar, revine instanţelor judecătoreşti sarcina de a stabili dacă agenţii constatatori au competenţa de a încheia procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii, săvârşite anterior momentului constatării, într-un loc în care organul constatator nu a fost prezent.”

„Alin. (2) al art. 109 din ordonanţa de urgenţă criticată (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 – n.r.) prevede că se poate face constatarea contravenţiilor şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. Revine instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, aşadar şi de a examina probele care stau la baza aplicării sancţiunii contravenţionale, obţinute cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, la care face referire autorul prezentei excepţii în motivarea acesteia. Faptul că, potrivit art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aceste sancţiuni contravenţionale se aplică de către poliţistul rutier dă expresie competenţei acestui reprezentant al autorităţii publice, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, şi nu aduce nicio atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat. (…) În plus, măsurile dispuse de reprezentanţii poliţiei rutiere sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti, prin posibilitatea persoanei contraveniente de a formula plângere împotriva procesului- verbal de contravenţie, plângere care, potrivit art. 118 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, suspendă executarea acestor măsuri de la data înregistrării plângerii contravenţionale până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.”

De asemenea, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 şi 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa de contencios constituţional a statuat că aceste dispoziţii legale „nu interzic accesul persoanelor nemulţumite de modul de constatare a contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare de a face plângere la instanţa de judecată ori exercitarea dreptului la apărare pe tot parcursul procesului”

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate hotărâri cu relevanţă directă în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; hotărârile instanţelor europene care, prin considerentele lor, au fost considerate ca fiind relevante, în mod incidental, cu privire la problema de drept analizată au fost menţionate, la locul potrivit, în cuprinsul prezentei decizii.

Prin Adresa nr. 2.129/C/4.111/III-5/2016 din 7 decembrie 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Pe fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se propune soluţia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, art. 180 şi 181 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu art. 15 şi 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poliţistul rutier poate încheia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei pe baza informaţiilor comunicate prin radio de către operatorul radar, aflat în alt loc decât acela în care se afla poliţistul rutier.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 519 din Codul de procedură civilă, doctrina şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au identificat următoarele condiţii care, întrunite cumulativ, conduc la trecerea unei sesizări de filtru de admisibilitate, respectiv:

Din examinarea cauzei deduse judecăţii se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate enunţate anterior, întrucât problema ce face obiectul sesizării vizează o normă de drept care a primit dezlegări jurisprudenţiale diferite şi este necesară pentru soluţionarea fondului cauzei pendinte, nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării se impun câteva clarificări.

În lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Astfel, data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care reprezintă sediul materiei privind conducerea pe drumurile publice şi a activităţilor legate de circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, coroborată cu anul intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, care reglementează regimul juridic al contravenţiilor, relevă că problema supusă analizei nu este una nouă.

Fără a absolutiza însă criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii se apreciază că ceea ce este important în legătură cu criteriul noutăţii este existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în această materie.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanţă este chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

În acest context trebuie notat că examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă existenţa unei jurisprudenţe neunitare în această materie, problema de drept fiind de dată recentă, nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nefiind lămurită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre pronunţată într-un recurs în interesul legii sau într-o altă cerere de hotărâre preliminară.

Drept urmare, faţă de cele arătate, se apreciază că sesizarea este admisibilă cu privire la problema de drept formulată.

Sesizarea a fost formulată într-o plângere contravenţională în care se solicită anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiat de către un alt agent decât cel care a constatat contravenţia, pe baza informaţiilor comunicate de către operatorul radar.

Instanţa de trimitere întreabă dacă, în sensul dispoziţiilor art. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, art. 180 şi 181 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu art. 15 şi 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poliţistul poate încheia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în urma informaţiilor comunicate prin radio de către operatorul radar, aflat în alt loc decât acela în care se afla poliţistul sau doar ca urmare a verificării în mod nemijlocit a înregistrării aparatului radar.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011, „contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”.

De asemenea, potrivit art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 „Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către poliţiştii de frontieră”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „Constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace omologate şi verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei”.

Referitor la constatarea contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, conform art. 180 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, „În cazul în care se constată încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1A…”, iar potrivit art. 181 alin. (1) din acelaşi regulament, „În situaţia în care fapta a fost constatată cu ajutorul unui mijloc tehnic certificat sau unui mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic, poliţistul rutier încheie un proces-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1D, după prelucrarea înregistrărilor şi stabilirea identităţii conducătorului de vehicul”.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale precitate, constatarea contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice se poate face în două modalităţi, respectiv: fie direct, de către poliţistul rutier (sau în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către poliţiştii de frontieră), caz în care fapta contravenţională este percepută ex propriis sensibus de către agentul constatator care, potrivit art. 180 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, încheie procesul-verbal potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1A; fie cu ajutorul mijloacelor tehnice certificate sau mijloacelor tehnice omologate şi verificate metrologic, situaţie în care conform dispoziţiilor art. 181 din acelaşi regulament, încheie un proces-verbal de contravenţie potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1D.

Analizând aspectele specifice contravenţiei referitoare la depăşirea vitezei-limită legale de deplasare a autovehiculului pe drumurile publice, se observă că, prin natura sa, aceasta se constată doar prin mijloace tehnice.

Divergenţele jurisprudenţiale, în sensul arătat la secţiunea VI din prezenta decizie, au pornit de la dezlegarea chestiunii valabilităţii constatării făcute de un agent prin intermediul unor mijloace tehnice, caz în care agentul constatator nu ia cunoştinţă prin propriile simţuri de fapta săvârşită, ci printr-un mijloc de comunicare electronic, eventual chiar după o perioadă de timp de la data săvârşirii faptei.

Ca urmare a analizării conţinutului textelor legale mai sus enunţate se apreciază că posibilitatea constatării săvârşirii contravenţiei rutiere prin intermediul mijloacelor tehnice de către un agent constatator la un moment ulterior săvârşirii contravenţiei este legală.

Un argument în susţinerea acestei interpretări se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, a reţinut că dispoziţia legală criticată se caracterizează prin generalitate, şi nu prin lipsă de precizie sau previzibilitate, revenind instanţelor judecătoreşti sarcina de a stabili dacă agenţii constatatori au competenţa de a încheia procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii, săvârşite anterior momentului constatării, într-un loc în care agentul constatator nu a fost prezent (Decizia Curţii Constituţionale nr. 853 din 18 octombrie 2012).

În analiza constituţionalităţii aceluiaşi text legal, instanţa de contencios constituţional a reţinut că aplicarea sancţiunilor contravenţionale de către poliţistul rutier contravenţiilor constatate cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic dă expresie competenţei acestui reprezentant al autorităţii publice, astfel cum a fost reglementată de legiuitor. Totodată, Curtea Constituţională a subliniat faptul că măsurile dispuse în condiţiile art. 109 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti cărora le revine obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului şi de a examina probele care stau la baza aplicării sancţiunii contravenţionale, obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate şi verificate metrologic (Decizia Curţii Constituţionale nr. 84 din 7 februarie 2012).

Rolul activ al instanţelor de judecată în privinţa interpretării normelor rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauzele conexate Dragotoniu şi Militaru – Pidhorni împotriva României, în care a fost pronunţată Hotărârea din 24 mai 2007

În acest context se cuvine a fi menţionat că legislaţia contravenţională reglementează natura juridică a procesului-verbal de contravenţie, în sensul de act administrativ individual şi de procedură contravenţională, însă nu cuprinde reglementări cu privire la valoarea probatorie, care este lăsată la aprecierea judecătorului.

Acest aspect a născut importante dispute doctrinare, dar şi jurisprudenţiale, având în vedere că dreptul contravenţional este încadrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în noţiunea de drept penal, în timp ce regimul juridic naţional aplicabil contravenţiilor este completat prin dispoziţiile Codului de procedură civilă, căruia i se aplică, în materie de probe, principiul potrivit căruia sarcina probei revine celui care supune o pretenţie judecăţii.

Astfel, în Cauza Ioan Pop contra României (Cererea nr. 40.301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea Europeană a Drepturilor Om