ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă disjunsă, conform încheierii

de ședință din 05 martie 2014, din Dosarul nr. 4791/97/2012 și precizată

ulterior, reclamantul D.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

M.F.P. a solicitat, a se constata caracterul politic al măsurii administrative

a internării sale într-un spital de psihiatrie dispusă de organele securității

statului comunist și obligarea pârâtului la plata sumei de 1,5 milioane de euro

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în baza art. 998 C. civ. de la

1846.

Prin sentința civilă nr.

301 din 23 februarie 2015, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a respins

excepția tardivității precizării de acțiune, excepția lipsei calității

procesuale și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de

pârât, iar pe fond, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr.

361/2012, Tribunalul Hunedoara, a respins acțiunea reclamantului D.C. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. prin care solicită

despăgubiri morale în sumă de 1 milion de euro pe motiv că a fost hărțuit,

torturat și internat în spitale de psihiatrie din Zam și București ca urmare a

participării la acțiunea de revoltă din Valea Jiului din anul 1977. Soluția a

fost confirmată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr.

176/2013.

Reclamantul a

reiterat cererea de despăgubiri, aceasta fiind soluționată conform sentinței civile

nr. 81/2014, pe excepția autorității lucrului judecat.

Or, cererea

reclamantului în dosarul pendinte, vizează despăgubiri pentru același

prejudiciu moral produs în aceeași perioadă și având aceeași cauză, temeiurile

de fapt și de drept fiind, în ceea ce privește constatarea lui, în esență

aceleași: participarea reclamantului la revolta minerilor din anul 1977 în

Valea Jiului și acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral creat

acestuia ca urmare a represaliilor îndreptate împotriva sa, ca unul din liderii

mișcării muncitorești, de către organele statului comunist.

Deci, a repune în

discuție o chestiune asupra căreia s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească

intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința civilă nr. 361/2012 a

Tribunalului Hunedoara, este cu neputință în sistemul dreptului românesc civil

actual, chiar dacă temeiul juridic al despăgubirilor pretinse îl reprezintă un

alt text legal - în speță art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, ratificată de România la 14 decembrie 1955.

Aceasta întrucât prin

sentința civilă 361/2015, instanța a constatat că reclamantul nu a suferit

prejudiciul moral invocat, în sensul de a fi fost supus unor represalii

ulterior încetării revoltei muncitorilor mineri din anul 1977, reținând că

internările acestuia în spitalele de psihiatrie a avut o cauză anterioară,

respectiv un accidente de muncă petrecut la 25 decembrie 1974 și datând din

perioada 1974-1975. Ca atare, de vreme ce nu există un prejudiciu nu se impune

nici repararea lui.

De altfel, nici sub

aspectul temeiului de drept invocat prin precizarea de acțiune și doar pentru

acordarea de despăgubiri, art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cererea nu poate fi admisă, în condițiile în care legea civilă este

supusă principiului tempus regit actum respectiv principiului constituțional

din perioada în care a fost adoptată.

Or, chiar în

condițiile în care Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată

de România la 14 decembrie 1955, ca orice tratat internațional, prevederile

acesteia au devenit obligatorii și aplicabile direct potrivit art. 20 alin. (2)

din Constituția României și, doar dacă există contradicții între prevederile

acestuia și normele de drept intern în vigoare și evident doar pentru

situațiile născute după adoptarea acesteia în 1991, care instituie acest

principiu.

Față cele ce preced,

acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Sub aspectul

excepțiilor invocate de pârât, instanța a reținut că prin precizarea temeiului

de drept al acțiunii, respectiv art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, în loc de art. 998-999 C. civ., nu s-a produs o modificare a acțiunii,

reclamantul fiind determinat în acest demers procesual, de situația creată prin

declararea de către Curtea Constituțională a României a neconstituționalității art.

5 lit. a) din Legea 221/2009, prin Decizia 1358/2010, în baza căreia a și

solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative invocate. Prin

precizarea temeiului de drept al acțiunii, ambele excepții (lipsei calității

procesuale și excepției prescripției dreptului material la acțiune) au rămas

fără obiect, acestea fiind invocate în raport cu temeiul de drept invocat

inițial, respectiv art. 998-999 C. civ.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă nr.

719 din 17 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul

declarat de reclamant, reținând în motivarea acestei soluții următoarele

considerente:

Autoritatea de lucru

judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală

(conform art. 164 din vechiul C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de

probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre

părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) vechiul C. civ.).

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți,

cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al

hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără

posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia

de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți,

această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o

nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a

statuat judecătorește anterior.

Or, în speță, în mod corect prima instanță a

analizat pretențiile reclamantului, prin raportare la cele reținute în sentința

civilă nr. 361/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar civil nr. 7164/97/2011,

rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 176/2013 a Curții de Apel Alba

Iulia.

Astfel, reclamantul, în urma unui accident de

muncă suferit în data de 25 decembrie 1974 a fost lovit la cap, fiind internat

în cursul anului 1975 la mai multe spitale, printre care și Spitalul de

Psihiatrie Zam și fostul Spital de Psihiatrie nr. 9 din București. Ulterior

evenimentelor din anul 1977 petrecute la E.M.L. nu sunt probe că reclamantul ar

mai fi fost internat la vreun spital de psihiatrie din dispoziția organelor de

securitate ca măsură administrativă primită față de acesta, astfel că situația

reclamantului nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009. Aceeași

concluzie se desprinde și din Decizia nr. 17/2011 a A.J.P.S. Hunedoara și

actele anexate ale acesteia, precum și din adresa din 2012 a A.F.D.P.

Hunedoara.

Totodată, prin

sentința civilă nr. 81 din 16 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara

în Dosar nr. 4791/97/2012 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 398 din 16

octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a respins acțiunea

reclamantului, pe excepția autorității lucrului judecat, reținându-se

identitatea de obiect, părți și cauză în raport cu sentința civilă nr. 361/2012

pronunțată de Tribunalului Hunedoara în Dosar nr. 7164/97/2011.

În cauza pendinte

chiar dacă este indicat un alt temei juridic al cererii (art. 5 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului) și se face trimitere la probe suplimentare,

față de cele administrate în dosarele arătate mai sus, în realitate scopul urmărit

de reclamant este același, respectiv obținerea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral încercat ca urmare a constatării caracterului politic al

măsurii internării sale în spitalul de psihiatrie, după evenimentele din anul

1997.

Or, dacă natura și

caracterul politic al măsurii, precum și despăgubirile morale solicitate de

reclamant în dosarele conexe au fost invocate și analizate de instanță prin

prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009, o analiză a acestora și prin prisma

dispozițiilor de drept comun-art. 998, 999 C. civ., respectiv a normelor de

drept european, confirmă soluția primei instanțe de respingere a cererii ca

nefiind întrunite elementele cumulative pentru antrenarea răspunderii civile a

pârâtului (fapta ilicită a pârâtului, prejudiciu și existența unei legături de

cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită), în contextul în care așa cum

s-a arătat mai sus, internarea reclamantului în spitalul de psihiatrie după

anul 1977 nu s-a probat a fi urmare unei măsuri administrative cu caracter

politic luată de pârât, ca măsură represivă față de inițierea mișcării din

1977.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul D.C.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

susține că, în mod greșit a fost respins apelul său, cu ignorarea dispozițiilor

art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu încălcarea

dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Astfel, recurentul

susține că a participat la revolta minerilor din Valea Jiului din anul 1977

împotriva regimului comunist, împrejurare consemnată și în documentele

securității. Urmare acestei participări, a fost anchetat și bătut de organele

securității, aspect confirmat de martorii audiați în cauză, C.G. și B.M.

Din probele

administrate în cauză, recurentul susține că a suferit un tratament inuman din

partea organelor securității, astfel că devin incidente dispozițiile art. 5 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

La termenul din 21

ianuarie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția nulității recursului, pe

care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și

pe care o va admite, pentru considerentele care succed:

Recursul este o cale

extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile

prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine

publică.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

În

cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul invocă

încălcarea de către instanța de apel a unor dispoziții legale, însă nu arată în

ce constă aceasta, respectiv ce anume impută instanței de apel, care a reținut

în motivarea soluției sale autoritatea de lucru judecat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare

juridică.

În cuprinsul cererii

de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa

deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la

argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății

anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această

cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și

limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică

interpretare.

Susținerile din

memoriul de recurs care privesc situația de fapt și probatoriul administrat nu

sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, întrucât modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor

nu reprezintă o critică de nelegalitate, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așa

fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conținutul deciziei

atacate și cum în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta

Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306

alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând

excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul D.C. împotriva Deciziei nr. 719 din 17 septembrie 2015

a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2016.