ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 66/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă disjunsă, conform încheierii de ședință din 05 martie 2014, din Dosarul nr. 4791/97/2012 și precizată ulterior, reclamantul D.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a solicitat, a se constata caracterul politic al măsurii administrative a internării sale într-un spital de psihiatrie dispusă de organele securității statului comunist și obligarea pârâtului la plata sumei de 1,5 milioane de euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în baza art. 998 C. civ. de la 1846. Prin sentința civilă nr. 301 din 23 februarie 2015, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a respins excepția tardivității precizării de acțiune, excepția lipsei calității procesuale și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârât, iar pe fond, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 361/2012, Tribunalul Hunedoara, a respins acțiunea reclamantului D.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. prin care solicită despăgubiri morale în sumă de 1 milion de euro pe motiv că a fost hărțuit, torturat și internat în spitale de psihiatrie din Zam și București ca urmare a participării la acțiunea de revoltă din Valea Jiului din anul 1977. Soluția a fost confirmată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 176/2013. Reclamantul a reiterat cererea de despăgubiri, aceasta fiind soluționată conform sentinței civile nr. 81/2014, pe excepția autorității lucrului judecat.

Or, cererea reclamantului în dosarul pendinte, vizează despăgubiri pentru același prejudiciu moral produs în aceeași perioadă și având aceeași cauză, temeiurile de fapt și de drept fiind, în ceea ce privește constatarea lui, în esență aceleași: participarea reclamantului la revolta minerilor din anul 1977 în Valea Jiului și acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral creat acestuia ca urmare a represaliilor îndreptate împotriva sa, ca unul din liderii mișcării muncitorești, de către organele statului comunist.

Deci, a repune în discuție o chestiune asupra căreia s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința civilă nr. 361/2012 a Tribunalului Hunedoara, este cu neputință în sistemul dreptului românesc civil actual, chiar dacă temeiul juridic al despăgubirilor pretinse îl reprezintă un alt text legal - în speță art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la 14 decembrie 1955. Aceasta întrucât prin sentința civilă 361/2015, instanța a constatat că reclamantul nu a suferit prejudiciul moral invocat, în sensul de a fi fost supus unor represalii ulterior încetării revoltei muncitorilor mineri din anul 1977, reținând că internările acestuia în spitalele de psihiatrie a avut o cauză anterioară, respectiv un accidente de muncă petrecut la 25 decembrie 1974 și datând din perioada 1974-1975.

Ca atare, de vreme ce nu există un prejudiciu nu se impune nici repararea lui. De altfel, nici sub aspectul temeiului de drept invocat prin precizarea de acțiune și doar pentru acordarea de despăgubiri, art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cererea nu poate fi admisă, în condițiile în care legea civilă este supusă principiului tempus regit actum respectiv principiului constituțional din perioada în care a fost adoptată. Or, chiar în condițiile în care Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la 14 decembrie 1955, ca orice tratat internațional, prevederile acesteia au devenit obligatorii și aplicabile direct potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României și, doar dacă există contradicții între prevederile acestuia și normele de drept intern în vigoare și evident doar pentru situațiile născute după adoptarea acesteia în 1991, care instituie acest principiu.

Față cele ce preced, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Sub aspectul excepțiilor invocate de pârât, instanța a reținut că prin precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în loc de art. 998-999 C. civ., nu s-a produs o modificare a acțiunii, reclamantul fiind determinat în acest demers procesual, de situația creată prin declararea de către Curtea Constituțională a României a neconstituționalității art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, prin Decizia 1358/2010, în baza căreia a și solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative invocate. Prin precizarea temeiului de drept al acțiunii, ambele excepții (lipsei calității procesuale și excepției prescripției dreptului material la acțiune) au rămas fără obiect, acestea fiind invocate în raport cu temeiul de drept invocat inițial, respectiv art. 998-999 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Prin Decizia civilă nr. 719 din 17 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente: Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 164 din vechiul C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) vechiul C. civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Or, în speță, în mod corect prima instanță a analizat pretențiile reclamantului, prin raportare la cele reținute în sentința civilă nr. 361/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar civil nr. 7164/97/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 176/2013 a Curții de Apel Alba Iulia. Astfel, reclamantul, în urma unui accident de muncă suferit în data de 25 decembrie 1974 a fost lovit la cap, fiind internat în cursul anului 1975 la mai multe spitale, printre care și Spitalul de Psihiatrie Zam și fostul Spital de Psihiatrie nr. 9 din București. Ulterior evenimentelor din anul 1977 petrecute la E.M.L. nu sunt probe că reclamantul ar mai fi fost internat la vreun spital de psihiatrie din dispoziția organelor de securitate ca măsură administrativă primită față de acesta, astfel că situația reclamantului nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Aceeași concluzie se desprinde și din Decizia nr. 17/2011 a A.J.P.S. Hunedoara și actele anexate ale acesteia, precum și din adresa din 2012 a A.F.D.P. Hunedoara. Totodată, prin sentința civilă nr. 81 din 16 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 4791/97/2012 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 398 din 16 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a respins acțiunea reclamantului, pe excepția autorității lucrului judecat, reținându-se identitatea de obiect, părți și cauză în raport cu sentința civilă nr. 361/2012 pronunțată de Tribunalului Hunedoara în Dosar nr. 7164/97/2011.

În cauza pendinte chiar dacă este indicat un alt temei juridic al cererii (art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului) și se face trimitere la probe suplimentare, față de cele administrate în dosarele arătate mai sus, în realitate scopul urmărit de reclamant este același, respectiv obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat ca urmare a constatării caracterului politic al măsurii internării sale în spitalul de psihiatrie, după evenimentele din anul 1997. Or, dacă natura și caracterul politic al măsurii, precum și despăgubirile morale solicitate de reclamant în dosarele conexe au fost invocate și analizate de instanță prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009, o analiză a acestora și prin prisma dispozițiilor de drept comun-art.

998, 999 C. civ., respectiv a normelor de drept european, confirmă soluția primei instanțe de respingere a cererii ca nefiind întrunite elementele cumulative pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului (fapta ilicită a pârâtului, prejudiciu și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită), în contextul în care așa cum s-a arătat mai sus, internarea reclamantului în spitalul de psihiatrie după anul 1977 nu s-a probat a fi urmare unei măsuri administrative cu caracter politic luată de pârât, ca măsură represivă față de inițierea mișcării din 1977. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.C. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul susține că, în mod greșit a fost respins apelul său, cu ignorarea dispozițiilor art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu încălcarea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. Astfel, recurentul susține că a participat la revolta minerilor din Valea Jiului din anul 1977 împotriva regimului comunist, împrejurare consemnată și în documentele securității. Urmare acestei participări, a fost anchetat și bătut de organele securității, aspect confirmat de martorii audiați în cauză, C.G. și B.M. Din probele administrate în cauză, recurentul susține că a suferit un tratament inuman din partea organelor securității, astfel că devin incidente dispozițiile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

La termenul din 21 ianuarie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția nulității recursului, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul invocă încălcarea de către instanța de apel a unor dispoziții legale, însă nu arată în ce constă aceasta, respectiv ce anume impută instanței de apel, care a reținut în motivarea soluției sale autoritatea de lucru judecat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc.

civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică. În cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare. Susținerile din memoriul de recurs care privesc situația de fapt și probatoriul administrat nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, întrucât modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul D.C. împotriva Deciziei nr. 719 din 17 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.