ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 159/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 159/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 04

septembrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în valoare de 1.000.000

euro, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea cu caracter

politic din perioada comunistă.

Prin sentința civilă nr.

247 din 17 martie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis, în parte,

acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 60.000

euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și

suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a suferit

două condamnări cu caracter politic, în baza dispozițiilor art. 209 C. pen.,

prin sentința nr. 1945/1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București și, respectiv, prin sentința nr. 172 din 04 aprilie 1952 pronunțată de

Tribunalul Militar Constanța. Referitor la cea de-a doua condamnare, este fără

relevanță că ulterior reclamantul a fost achitat, atâta vreme cât acesta a fost

lipsit de libertate o perioadă de 4 ani și 3 luni în baza acelei condamnări.

În aceste condiții,

în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009,

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

La aprecierea

întinderii prejudiciului moral suferit prin cele două condamnări, se va avea în

vedere că, în timpul încarcerării, reclamantul a fost supus unui regim

penitenciar extrem de greu, care i-a șubrezit sănătatea, i-a lezat demnitatea,

l-a ținut izolat de familie, neputând comunica cu aceasta, împrejurări care

i-au pricinuit suferințe fizice și psihice însemnate. De asemenea, condamnările

suferite au afectat cariera profesională și viața socială a reclamantului ulterior

condamnării întrucât, dacă anterior condamnării, acesta a ocupat funcția de

învățător, având studii liceale, după condamnări a fost încadrat ca muncitor

necalificat, ca vatman, sau pregătitor materiale șarjă, posturi care erau

inferioare nivelului său de pregătire.

Prejudiciul moral

suferit de reclamant prin cele două condamnări este, în parte, acoperit prin

drepturile recunoscute acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv

o indemnizație stabilită pentru fiecare an de detenție și care în momentul de

față este de 1395 lei lunar, asistență medicală gratuită, bilet de tratament,

scutire de impozite și taxe locale, 6 drumuri gratuite de transport C.F.R., un

loc de veci.

Ținând cont de toate

criteriile susmenționate, s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit să fie

despăgubit pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu o sumă

reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 60.000 euro.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr.

116/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului și a admis, în parte, apelul pârâtului, cu consecința schimbării

parțiale a sentinței apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind

acordarea daunelor morale; dispoziția din sentință privind acordarea

cheltuielilor de judecată a fost menținută.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere că nu mai există temei legal pentru

acordarea daunelor morale, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Întrucât s-a împlinit

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României, în

interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, dispoziția legală ce constituie

fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.

Nu se pune problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție,

întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării

procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepția

de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții

din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 47/1992, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din

oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu

condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Întrucât excepția de

neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă

fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea

judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

În speță, Curtea nu a

mai fost sesizată cu o astfel de excepție, întrucât ea a fost admisă într-un

alt dosar, dar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este

definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri

judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce

nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema

nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta

deoarece, deși, la un moment dat, daunele morale își aveau fundamentul într-un

act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul

căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,

motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal,

paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul

acordării daunelor morale și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor,

instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni, raportat la data

intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat

fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu

se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12,

respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat că decizia

Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, nu își găsește aplicabilitatea în cauză.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a arătat că până la data publicării deciziei Curții

Constituționale, în cauză a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care

s-a admis în parte acțiunea, în sensul obligării pârâtului la plata de daune

morale.

Recunoașterea

dreptului la despăgubiri și consacrarea acestui drept chiar și numai printr-o

hotărâre judecătorească dată în primă instanță, a creat părții o speranță

legitimă de a vedea concretizat acest drept. Aceasta intră în sfera noțiunii de

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

Potrivit

dispozițiilor art. 11

alin. (1)

și (2),

art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, tratatele ratificate

de Parlament fac parte

din

dreptul

intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate față

de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Modificarea unei

hotărâri judecătorești ca urmare a admiterii unei excepții de

neconstituționalitate ar fi în contradicție cu articolului 1 din Primul Protocol

adițional la C.A.D.O.L.F. Conform acestui articol, „orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Jurisprudența

constantă a C.E.D.O. a statuat că „bunurile”, în sensul art. 1 din Primul

Protocol, pot fi fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a le vedea concretizate (D. contra României, Hotărârea din 21

februarie 2008, § 23, precum și hotărârile citate acolo). Noțiunea de „bun” are

un sens autonom, nefiind limitată la proprietatea asupra bunurilor corporale.

Unele drepturi și interese cu valoare patrimonială constituie „bunuri” și intră

sub protecția art. 1 din Protocolul 1 (G.D.F.G. c. Olanda, Hotărârea din 15

februarie 2005, paragraful 53).

O

hotărâre judecătorească constituie un „bun”, întrucât această hotărâre

identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială.

Curtea

Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată în

nici o situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi. Instanțele

interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004

privind organizarea judiciară [(art. 1

alin.

(1)

și art. 2)], independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână

singurele care au plenitudine de competență și singurele investite cu puterea

de a aprecia, în

litigiile

cu care

sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă ori să

aplice direct o normă internațională în baza prevederilor constituționale

invocate mai sus.

A

nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și

imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul

că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea

Constituțională (care nu reprezintă o „instanță independentă și imparțială” în

accepțiunea C.A.D.O.L.F.), înseamnă a le nega acestora puterea și

obligativitatea de a soluționa cererea dedusă judecății. Aceasta ar însemna un

regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor

primului paragraf al art. 6 din Convenție.

În

sensul celor mai sus arătate, prin Decizia nr. 1344/2008, chiar Curtea

Constituțională a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul

unor dispoziții interne cu legislația internațională: „De altfel, instanțelor

judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare

atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta. Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa că nu intră în atribuțiile sale

cenzurarea aplicării legii de instanțele de judecată, controlul judecătoresc

realizându-se, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție .. prin Înalta Curte

de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de

lege.”

Din

motivarea Curții Constituționale nu rezultă de ce doar despăgubirile acordate

persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 constituie o povară pentru bugetul

de stat, nu și cele acordate în temeiul dreptului comun în materia reparării

erorilor judiciare.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Contrar susținerilor

recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 116/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.