ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 159/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 04 septembrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea cu caracter politic din perioada comunistă. Prin sentința civilă nr. 247 din 17 martie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul a suferit două condamnări cu caracter politic, în baza dispozițiilor art. 209 C. pen., prin sentința nr. 1945/1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București și, respectiv, prin sentința nr. 172 din 04 aprilie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța. Referitor la cea de-a doua condamnare, este fără relevanță că ulterior reclamantul a fost achitat, atâta vreme cât acesta a fost lipsit de libertate o perioadă de 4 ani și 3 luni în baza acelei condamnări. În aceste condiții, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit prin cele două condamnări, se va avea în vedere că, în timpul încarcerării, reclamantul a fost supus unui regim penitenciar extrem de greu, care i-a șubrezit sănătatea, i-a lezat demnitatea, l-a ținut izolat de familie, neputând comunica cu aceasta, împrejurări care i-au pricinuit suferințe fizice și psihice însemnate. De asemenea, condamnările suferite au afectat cariera profesională și viața socială a reclamantului ulterior condamnării întrucât, dacă anterior condamnării, acesta a ocupat funcția de învățător, având studii liceale, după condamnări a fost încadrat ca muncitor necalificat, ca vatman, sau pregătitor materiale șarjă, posturi care erau inferioare nivelului său de pregătire.

Prejudiciul moral suferit de reclamant prin cele două condamnări este, în parte, acoperit prin drepturile recunoscute acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație stabilită pentru fiecare an de detenție și care în momentul de față este de 1395 lei lunar, asistență medicală gratuită, bilet de tratament, scutire de impozite și taxe locale, 6 drumuri gratuite de transport C.F.R., un loc de veci. Ținând cont de toate criteriile susmenționate, s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu o sumă reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 60.000 euro. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 116/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului și a admis, în parte, apelul pârâtului, cu consecința schimbării parțiale a sentinței apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale; dispoziția din sentință privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost menținută. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Întrucât s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. În speță, Curtea nu a mai fost sesizată cu o astfel de excepție, întrucât ea a fost admisă într-un alt dosar, dar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta deoarece, deși, la un moment dat, daunele morale își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării daunelor morale și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni, raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat că decizia Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, nu își găsește aplicabilitatea în cauză.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că până la data publicării deciziei Curții Constituționale, în cauză a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acțiunea, în sensul obligării pârâtului la plata de daune morale. Recunoașterea dreptului la despăgubiri și consacrarea acestui drept chiar și numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, a creat părții o speranță legitimă de a vedea concretizat acest drept. Aceasta intră în sfera noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Modificarea unei hotărâri judecătorești ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ar fi în contradicție cu articolului 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. Conform acestui articol, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Jurisprudența constantă a C.E.D.O. a statuat că „bunurile”, în sensul art. 1 din Primul Protocol, pot fi fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate (D. contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008, § 23, precum și hotărârile citate acolo).

Noțiunea de „bun” are un sens autonom, nefiind limitată la proprietatea asupra bunurilor corporale. Unele drepturi și interese cu valoare patrimonială constituie „bunuri” și intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 (G.D.F.G. c. Olanda, Hotărârea din 15 februarie 2005, paragraful 53). O hotărâre judecătorească constituie un „bun”, întrucât această hotărâre identifică și concretizează un drept cu valoare patrimonială. Curtea Constituțională nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată în nici o situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.

Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară [(art. 1 alin. (1) și art. 2)], independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele investite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă ori să aplice direct o normă internațională în baza prevederilor constituționale invocate mai sus. A nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională (care nu reprezintă o „instanță independentă și imparțială” în accepțiunea C.A.D.O.L.F.), înseamnă a le nega acestora puterea și obligativitatea de a soluționa cererea dedusă judecății.

Aceasta ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție. În sensul celor mai sus arătate, prin Decizia nr. 1344/2008, chiar Curtea Constituțională a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unor dispoziții interne cu legislația internațională: „De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.

Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că nu intră în atribuțiile sale cenzurarea aplicării legii de instanțele de judecată, controlul judecătoresc realizându-se, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție .. prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” Din motivarea Curții Constituționale nu rezultă de ce doar despăgubirile acordate persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 constituie o povară pentru bugetul de stat, nu și cele acordate în temeiul dreptului comun în materia reparării erorilor judiciare. Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 116/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.