ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4824/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4824/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Arad la data 18 iunie 2009,

reclamantul D.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad,

solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit

prin condamnare sa de către regimul comunist din România în perioada 03 iulie 1951

- 27 aprilie 1956, în sumă de 1.200.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 24 din 21 ianuarie 2010 pronunțată

de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 2936/108/2009, a fost admisă în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantul D.T. în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului suma

de 250.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății, și a

fost obligat același pârât la plata sumei de 2.147,70 lei către reclamantă cu

titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, s-a reținut, în esență, că prin

sentința nr. 431 din 12 iunie 1952 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul D.T.

a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică și 5 ani degradare civică, pentru

crima de uneltire contra ordinei sociale, potrivit art. 209 pct. III C. pen.,

prin schimbarea de calificare, conform art. 292 C.J.M., din delictul de asociație

contra liniștei publice, prevăzute de art. 315 alin. (1) C. pen., și acte

preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzute și

pedepsite de art. 267 alineatul penultim C. pen.

Din biletul de eliberare din 27 aprilie 1957 al Penitenciarului

Oradea, s-a constatat că reclamantul D.N.T. a fost arestat la data de 3 iulie

1951 și pus în libertate la data de 27 aprilie 1956.

După eliberare, reclamantul a fost urmărit în permanență de

securitate și anchetat, amenințat cu arestarea în scopul de a colabora cu

securitatea. în timpul angajării, nu a putut ocupa un loc de muncă conform

pregătirii și era nevoit permanent să schimbe locul de muncă, fiind dat afară

din serviciu. în timpul cât a fost angajat, avea salariu foarte mic, a fost

singurul care nu a beneficiat de nici o gradație, toate ca urmare a

repercusiunilor anilor de închisoare și a persecuțiilor cu caracter politic,

putând ocupa o funcție conform pregătirii, în anul 1990, respectiv după un

interval de 40 de ani.

Din copia livretului militar a rezultat că reclamantul,

care inițial a fost sublocotenent, pe motive politice a fost degradat militar,

fiind trecut ca și combatant neinstruit în corpul soldaților.

Prima instanță a constatat că reclamantul și familia sa

au fost supuși unui sistem de terorizare. Soția reclamantului, D.V., care era

cadru didactic, era obligată în fiecare an în perioada vacanței de vară să

continue cursurile de învățământ politic, deoarece nu era promovată. Fiicei

reclamantului, D.M., i s-a desfăcut contractul de muncă abuziv și ilegal pe

motivul că tatăl a fost deținut politic. Prin sistemul de terorizare impus

reclamantului și familiei acestuia, acestuia i-a fost cauzat și un prejudiciu

nepatrimonial, fiindu-i afectate relațiile sociale, onoarea și reputația, iar, în

domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii și apropiații, toate

fiind expresia tipică a durerii morale suferită de reclamant.

Prin decizia nr. 591 din 28 februarie 2008 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă, i-a fost acordat

reclamantului D.T. calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Din anul 1990, reclamantul D.T. a beneficiat de indemnizație

aferentă anilor de închisoare, conform Decretului Lege nr. 118/1990, în

cuantumul prevăzut de lege.

Regimul de detenție a afectat și starea de sănătate a

reclamantului, conform adeverinței medicale nr. 92 din 2 iulie 2009,

reclamantul D.T. suferă de HTA, ulcer duodenal, bradicardie sinusală și BPH

vezica hiperactivă.

În raport de considerentele anterior evocate, instanța de

fond a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite elementele răspunderii civile

delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale art. 48 alin.

(3) din Constituția României, cu referire ( orientativ, doar în ceea ce

privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și a

apreciat că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a pagubei suferită de către reclamant, în scopul repunerii, pe cât

posibil, în situația anterioară a acestuia.

În acest context, s-a arătat că, ceea ce trebuie în

concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea

ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu

o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să

încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o

situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții

de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Orice măsură luată pe nedrept împotriva unei persoane,

precum cea de față, măsură administrativă cu caracter politic a strămutării -

lipsirii de libertate de a circula - drept elementar al fiecărei persoane,

produce celor în cauză suferințe în toate planurile, moral, social,

profesional, lezează demnitatea și onorarea, dar și toate celelalte drepturi

nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că, din acest punct de vedere, produce

un prejudiciu moral ce justifică pe deplin acordarea unei compensații materiale.

În cauza dedusă judecății, prima instanță a avut în

vedere perioada de detenție, din data de 03 iulie 1951 până la 27 aprilie 1956,

persecuțiile la care au fost supuse soția și fiica reclamantului, faptul că

fiicei reclamantului i s-a desfăcut abuziv contractul de muncă pe motiv că

tatăl este deținut politic, umilința suferită de reclamant, care inițial a fost

sublocotenent și pe motive politice a fost degradat militar, fiind trecut ca și

combatant neinstruit în corpul soldaților, că în perioada condamnării a fost

supus la suferințe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri care

i-au periclitat un drept elementar - dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit

libertatea de a dispune și a se mișca cum dorește, de a-și continua ulterior

activitățile anterioare, măsuri administrative, de a obține venituri

corespunzătoare aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi personale

ocrotite de lege, pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a

posibilităților pe care reclamantul le avea anterior vătămării.

De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene,

care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât

alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, s-a constatat că regulile de

evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o

satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Nu în ultimul rând, prima instanță a avut în vedere cuantumul

daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa

cum rezultă din jurisprudența I.C.C.J., conturată în ultimii ani, cu specificul

fiecărei spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi

consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al

nediscriminării prevăzut de art. 14 și, totodată, în speță ținând cont de

faptul că reclamantul, chiar dacă a fost supus unui act administrativ cu

caracter politic, acestuia i-au fost impuse foarte multe restricții.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

Miliții sau Securități.

Dat fiind că, din însuși actul normativ în baza căruia

reclamantul acesta a fost condamnat rezultă caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supus acesta, precum și, în același timp, din

titlul de luptător în rezistența anticomunistă ce i-a fost eliberat acestuia de

către Comisia constituită în acest scop de pe lângă Ministerul Justiției în conformitate

cu O.U.G. nr. 214/1999, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4

din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa

instanței de judecată, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În consecință, prima instanță a constatat că cererea

reclamantului este întemeiată în parte, tocmai având în vedere consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute, așa încât suma de 250.000 euro a fost apreciată că se constituie

într-o satisfacție suficientă și echitabilă.

În raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., a fost

obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, la plata sumei de 2.147,70 lei

către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri, reclamantul D.T.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice

București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței

atacate, în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată, respectiv

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, precum și repunerea sa în drepturile

militare, respectiv în gradul de sublocotenent, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot

a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind

neîntemeiată și nedovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului

despăgubirilor stabilite.

Prin decizia civilă nr. 136/ A din 5 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosar nr. 2936/108/2009, au fost

admise apelurile declarate de reclamantul D.T. și pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinței

civile nr. 24 din 21 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr.

2936/108/2009. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost

repus reclamantul în gradul de sublocotenent și a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale. A fost menținută în rest

sentința atacată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în primă instanță și apel.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât

reclamantul, cât și pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7,

8, 9 C. proc. civ., iar, prin decizia civilă nr. 2431 din 17 martie 2011

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile

declarate de părți împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, care a fost

casată cu trimitere spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut

că, în ceea ce privește cel de-al doilea petit al acțiunii, instanța fondului

nu a cercetat și nu s-a pronunțat, iar instanța de apel s-a rezumat doar a

arăta că prin înscrisurile aflate la filele 8 și 9 din dosar, reclamantul a

făcut dovada că a avut gradul de sublocotenent.

Or, în situația în care instanța fondului a omis a

cerceta acest petit al acțiunii, având în vedere caracterul devolutiv, instanța

de apel avea obligația să administreze toate probele necesare stabilirii unei

stări de fapt reale, raportat la obiectul cererii deduse judecății și temeiul

legal aplicabil respectiv art. 6 din Legea nr. 221/2009 și art. 5 lit. c) din

aceeași lege.

Cum în speța supusă analizei, la dosarul cauzei s-au depus

doar extrase de pe aceste sentințe, s-a apreciat că instanța trebuia să

dispună, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 221/2009, să se depună

originalele hotărârilor de condamnare sau în copie cu mențiunea „caracter

politic

”

.

Totodată, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă

unor criterii legale de determinare, iar în situația daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, s-a arătat că o evaluare exactă în bani a acestora

nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere

raportat la elementele de fapt.

Instanța de recurs a apreciat ca fiind superficial stabilită

starea de fapt în cauza pendinte și drept urmare, s-a reținut că o evaluare în

bani a despăgubirilor morale va avea loc după suplimentarea probelor în raport

de cele reținute.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este

obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc

împreună un bloc de convenționalitate, s-a constatat că regulile de evaluare a

prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală

pe baza unei aprecieri de echitate, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel

Timișoara sub nr. 2936/108/21009, la data de 10 iunie 2011, și potrivit

deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus completarea

probatoriului cu următoarele acte: proces-verbal încheiat la data de 27

ianuarie 2009 de către C.N.S.A.S București; act emis de C.N.S.A.S. cu privire

la persoanele urmărite de securitate „ce prezintă interes” pentru securitate;

copia sentinței nr. 143/1956 emisă de Tribunalul Militar Teritorial Oradea

pronunțată în Dosar nr. 810/1953, privind încetarea urmării penale față de

reclamant; dispoziția de repartizare nr. 26/1979 emisă de Ministerul Educației

și învățământului; proces-verbal încheiat la 09 noiembrie 1981 de Grădinița cu

program prelungit privind activitatea didactică a fiicei ^ reclamantului;

certificat din 15 octombrie 1982 emis de Ministerul Educației și

învățământului; extras din „Dicționarul Penitenciarelor din România Comunistă” -

1945-1967 și fișa personală a reclamantului înmatriculat în ziua de 13

septembrie 1953 emis de C.N.S.A.S, și a fost audiat martorul G.M.P., a cărui

depoziție se află consemnată în proces-verbal, atașată la dosar.

Prin decizia civilă nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate

de reclamantul D.T. și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad,

a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

A fost repus reclamantul în gradul de sublocotenent avut

anterior condamnării cu caracter politic și a fost obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de

50.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral. A fost menținută în rest sentința

atacată. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea reclamantului pentru

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, cu titlu preliminar, instanța de apel

a constatat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a

avut în vedere nesoluționarea petitului doi al cererii introductive, respectiv

faptul că instanța de fond și cea de apel nu au avut în vedere criteriile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului

despăgubirilor acordate reclamantului și a arătat în mod expres că, la

rejudecare, se va avea în vedere cuantumul despăgubirilor raportat la aceste

criterii. S-a statuat în mod irevocabil cu privire la existența obligației

Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantului, în baza Legii nr.

221/2009, care a fost apreciată a fi corect stabilită.

În rejudecarea cauzei, instanța de apel a reținut că, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.

S-a arătat că instanța de rejudecare trebuie să respecte,

conform art. 1201 C. civ., și puterea de lucru judecat a acelei părți din

decizia instanței de apel păstrate prin decizia de casare parțială pronunțată

de instanța supremă, cu referire la starea de fapt pe care se sprijină dreptul

la despăgubiri al reclamantului.

S-a reținut, în esență, că decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională, nu se aplică prezentei cauze.

Aceasta, întrucât, la momentul la care decizia a fost

publicată în M. Of., reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care

constata dreptul său la despăgubiri, precum și existența obligației Statului în

acest sens, această dezlegare a unei probleme de drept fiind obligatorie pentru

instanța de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ.

Curtea a reținut că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

trebuie aplicată cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o

hotărâre definitivă, ceea ce nu este și cazul de față, fiind vorba în această

situație de o respectare a principiului neretroactivității.

Această interpretare rezultă și din Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs, în

interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv

problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Având în vedere că decizia casată de înalta Curte, era

definitivă la momentul publicării deciziei Curții Constituționale, s-a apreciat

că reclamantul beneficia la acel moment de o hotărâre care i-a conferit, de la

acea dată, speranța legitimă că este îndreptățit la o sumă, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, beneficiind de protecția

instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

În consecință, împrejurarea că, prin hotărârea Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea spre rejudecarea petitului privind

repunerea în drepturile militare și reevaluarea cuantumului prejudiciului s-a

reținut că nu este de natură a conduce la ideea că reclamantul nu mai este

îndreptățit la despăgubiri, mai ales că în motivarea deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție se arată că trebuie procedat la stabilirea prejudiciului

suferit și a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

În raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de

apel a procedat la suplimentarea probatoriului, conform deciziei de casare.

Cu privire la constatarea caracterului politic al

condamnării reclamantului, acestuia i s-a pus în vedere să se conformeze

deciziei de casare, în sensul că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 221/2009,

să depună originalele hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea „caracter

politic”.

S-a reținut că reclamantul a depus în acest sens dovada

diligentelor efectuate pentru a obține originalul hotărârii de condamnare, iar,

față de răspunsurile autorităților Statului Roman, precum și de durata mare de

timp ce a trecut de la data condamnării, s-a constatat că reclamantul se află

într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma acestei obligații stabilite în

sarcina sa prin decizia de casare.

În acest context, instanța de apel a apreciat că nu se poate

stabili nicio culpă procesuală în sarcina reclamantului, în condițiile în care

a făcut toate demersurile posibile pentru a obține sau depune originalul

hotărârii de condamnare sau o copie cu mențiunea „caracter politic”, în

condițiile în care legea nu prevede nicio instituție a statului care să aplice

această mențiune.

De asemenea, cu privire la caracterul politic al condamnării

reclamantului, s-a constatat că la dosar există acte emise de către CNSAS, din

al căror conținut rezultă că prin sentința penală nr. 431 din 12 iunie 1952 a

Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de

uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.,

condamnare, ce nu a fost contestată de către pârât.

În ceea ce privește caracterul politic al condamnării,

așa cum rezultă din Legea nr. 221/2009, aceasta cuprinde două ipoteze

principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările

cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege,

precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca

având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări

cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de

împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat

în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art. 1) precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit

scopul supra anunțat. în aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât

și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

S-a apreciat că în speță sunt incidente prevederile alin. (1)

și (2) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009 care menționează expres infracțiunea

pentru care s-a dispus condamnarea reclamantului printre faptele incriminate de

lege și nu cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al condamnării, de vreme ce această infracțiune cu

caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

S-a constatat că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009

invocat nu este incident în speță, referindu-se la alte fapte decât cele

prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, motiv pentru care instanța de apel a

considerat a nu fi necesară reconstituirea dosarului și nici solicitarea

punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în raport de înscrisurile aflate la filele 8

și 9 din dosarul de fond, precum și de actele noi depuse în acest ciclu

procesual, curtea a apreciat că, reclamantul a făcut dovada gradului de

sublocotenent al MAI anterior pronunțării sentinței de condamnare, astfel că,

în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009, a

considerat a fi întemeiat petitul privind repunerea sa în drepturile militare,

asupra căruia prima instanță a omis să se pronunțe.

Cu privire la apelul pârâtului, precum și la motivul de apel

al reclamantului vizând cuantumul pretențiilor reclamantului, instanța de

control judiciar a reținut, în esență, că, la stabilirea sumei aptă să repare

prejudiciul moral suferit de către reclamant, potrivit dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se impun a fi avute în vedere indemnizațiile

și celelalte beneficii primite de reclamant în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea a avut în vedere, sub acest aspect, că Statul Român a

recunoscut caracterul politic al condamnării penale suferite de reclamant în

mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, precum și meritele

incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999,

a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 591 din 28

februarie 2008.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a ținut cont,

totodată, că Statul Român a recunoscut caracterul politic al condamnării penale

suferite de reclamant în mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009,

precum și meritele incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul

O.U.G. nr. 214/1999, a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin

decizia nr. 591 din 28 februarie 2008.

De asemenea instanța a ținut cont de durata totală a

detenție (aproape cinci ani), de faptul că circumstanțele executării pedepsei

au fost marcate de condițiile extrem de dure practicate în penitenciarele si

coloniile de muncă ale regimului comunist, că, potrivit cărții de muncă,

reclamantul s-a putut angaja în muncă, însă nu potrivit capacităților și

pregătirii sale.

Cu toate acestea, s-a precizat că acordarea

despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme

într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului.

În consecință, în raport de criteriile anterior menționate și

statuând în echitate, ținând seama de cuantumul indemnizației primite de

reclamant din 1 aprilie 1990 până la data rejudecării (aprilie 2012), instanța

de apel a apreciat cuantumul total al despăgubirii cuvenite reclamantului

pentru repararea prejudiciului moral, ca fiind în sumă de 50.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic, celelalte pretenții ale reclamantului fiind respinse.

În raport de soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 274

C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea reclamantului de acordare

cheltuieli de judecată, ca necuvenite.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 70 din 3

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, atât

reclamantul D.T., cât și pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului

Arad, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant D.T. a solicitat, ca după

analizarea materialului probator, să se dispună admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei atacate, și menținerea sentinței primei

instanțe în ceea pe privește acordarea de despăgubiri morale în sumă de 250.000

euro.

În motivarea recursului, reiterând motivele invocate prin acțiunea

introductivă și cererea de apel, reclamantul apreciază că decizia atacată nu

este în totalitate conformă cu starea de fapt existentă.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a ignorat

situația reală cu care acesta s-a confruntat în închisoare, a ignorat

repercusiunile suferite ulterior și a nesocotit repercusiunile pe care Ie-a

avut familia acestuia, respectiv soția și fiica acestuia, urmare a faptului că

reclamantul a fost condamnat politic.

Arată, în esență, că urmarea anilor de închisoare efectuați

în mod nemeritat, a condițiilor de detenție extrem de grele care și-au pus

amprenta asupra sănătății sale, i-au fost afectate în mod implicit acele

atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație

- precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -

relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia în

durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea de libertate a produs

consecințe în planul vieții private și profesionale, fiind condamnat din motive

politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării

sale, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989,

viața familială, imaginea și sursele de venit.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituție, și art. 5 pct. 1 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, consideră recurentul, se impune repararea integrală

de către stat a pagubelor suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât

posibil în situația anterioară a victimei.

După eliberare, reclamantul a fost urmărit în

permanență de securitate și anchetat, amenințat cu arestarea în scopul de a

colabora cu securitatea. în timpul angajării, nu a putut ocupa un loc de muncă

conform pregătirii și era nevoit permanent să schimbe locul de muncă, fiind dat

afară din serviciu. în timpul cât a fost angajat, avea salariu foarte mic, a

fost singurul care nu a beneficiat de nici o gradație, toate ca urmare a

repercusiunilor anilor de închisoare și a persecuțiilor cu caracter politic.

Abia după un interval de 40 de ani, a putut ocupa o funcție conform pregătirii,

fiind angajat la Societatea de asigurări Română Germană și la Societatea de

asigurări T.

Soția reclamantului, D.V., care era cadru didactic, era

obligată în fiecare an în perioada vacanței de vară să continue cursurile de

învățământ politic, deoarece nu era promovată. Fiicei reclamantului, D.M., i

s-a desfăcut contractul de muncă abuziv și ilegal pe motivul că tatăl a fost

deținut politic.

În mod inexplicabil, consideră recurentul, instanța de apel

nu a luat în considerare toate aceste împrejurări, precum și repercusiunile pe

care Ie-a suportat familia sa, ca efect a condamnării sale, instanța reținând

faptul că nu poate fi avută în vedere situația soției și a fiicei, întrucât

prejudiciul moral este strict personal.

Consideră relevant în soluționarea corectă și pertinentă a

cauzei trimiterea la practica CEDO, în ceea ce privește interzicerea torturii,

dreptul la libertate și la siguranță (Cauza Pantea contra României).

Recurentul - pârât Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a

Județului Arad a solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei atacate în

sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către D.T. ca fiind

nedovedită și neîntemeiată raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 20 octombrie 2010, conform cărora nu se pot acorda despăgubiri morale în

baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. în subsidiar, a solicitat

reducerea cuantumului daunelor acordate având în vedere că acestea sunt foarte

mari și nu presupun o cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu

starea de fapt.

În motivare, pârâtul susține, în esență, că decizia

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este netemeinică, întrucât acesta a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura acestuia.

Totodată, în opinia sa, instanța de apel a reținut doar

trunchiat apărările Ministerului Finanțelor Publice ceea ce a dus la o decizie

neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, critică decizia atacată,

sub următoarele aspecte:

implicit prevederile art. 315 din C. proc. civ., în sensul depunerii la dosarul

cauzei a originalelor hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea

„caracter politic

”

.

repunere în gradul de sublocotenent, Curtea de Apel Timișoara nu a respectat

decizia de casare a Î.C.C.J. în sensul de a administra toate probele necesare

stabilirii unei stări de fapt reale, ci doar s-a limitat, la fel ca și în

primul ciclu procesual, în a constata în baza înscrisurilor de la fila 8 și 9

din dosar, că reclamantul a făcut dovada calității sale de sublocotenent.

Apel Timișoara a evaluat în mod greșit cuantumul despăgubirilor și a cercetat

superficial starea de fapt în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada

suferințelor prin niciun înscris, încălcându-se astfel decizia de casare a

Î.C.C.J. care a statuat „cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor

criterii legale de determinare, iar în situația daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este

posibilă. întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la

elementele de fapt”.

în imposibilitatea de a ține seama la momentul acordării despăgubirilor -

50.000 euro - de sumele acordate în baza Decretul-lege nr. 118/1990 dacă nu a

făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat reclamantul D.T., în

condițiile în care acesta a beneficiat de o indemnizație lunară începând cu

anul 1990 până în prezent.

a fost și este în continuare neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010.

În acest context, în opinia recurentului - pârât, Curtea de

Apel Timișoara în mod greșit a reținut că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, nu este aplicabilă în cauză.

Consideră că la momentul rejudecării 03 aprilie 2012 instanța

de apel nu mai putea acorda despăgubiri în baza prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 pe motiv că aceste dispoziții și-au încetat efectele

juridice, instanța având obligativitatea de a face aplicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010.

cheltuieli de judecată de către instanța de fond și menținute în apel, este

nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei, precum

și la faptul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri au fost considerabil

reduse - de la 1.200.000 euro la 50.000 euro, astfel că se impune și reducerea

cuantumului cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de

legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care

succed:

Recursul declarat de recurentul-reclamant D.T.

Cu titlu preliminat, este de reținut că întinderea

controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin

cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale.

În consecință, criticile recurentului vizând probele

administrate în cauză, reanalizarea situației de fapt, nu vor fi examinate,

reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală.

În acest context, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie vreunei ipotezei

pe care acest motiv o reglementează, respectiv, nemotivarea hotărârii atacate

ori motivarea contradictorie a acesteia.

De altfel, decizia atacată cuprinde elementele obligatorii

prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține existența unor

contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci

dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor

și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este

nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Recurentul - reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., dar criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de

recurs, din expunerea motivării recursului rezultând că recurentul tinde în

realitate să obțină o schimbare a situației de fapt stabilită în cauză, ceea ce

nu se mai poate produce în recurs, întrucât acesta nu mai are posibilitatea să

se prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate odată cu abrogarea pct. 11

al art. 304 C. proc. civ., prevăzut de O.U.G. nr. 138/2000 și a pct. 10 al art.

304 C. proc. civ. prin pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Criticile formulate de către recurentul-reclamant D.T. vizând

reducerea cuantumului daunelor morale acordate se circumscriu pct. 9 al art. 304

C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele

care succed.

Înalta Curte constată că reducerea cuantumului daunele morale

acordate reclamantului D.T. de către instanța de apel este rezultatul unei

aprecieri rezonabile și echitabile de natură să ofere o anumită satisfacție

compensatorie pentru prejudiciul moral suferit, dar care să nu constituie nici

amenzi excesive pentru autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru

victimele daunelor morale.

Este

de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale,

nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de

perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței

daunelor morale constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni

timp îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai

dificilă repararea lor.

Astfel, instanța sesizată cu repararea prejudiciului

nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru

a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i

alina suferința.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului

daunelor morale, este de menționat că fixarea acestora rămâne la aprecierea

instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic

și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost

lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel,

operațiunea de estimare a despăgubirilor, deși lăsată la aprecierea

judecătorului, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce

decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acțiunii, completate

cu o serie de alte împrejurări care pot forma convingerea instanței asupra

valorii compensației acordate.

De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul

în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem

care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume

de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite

avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

În

cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește

cuantumul daunelor morale acordate, evidențiind - așa cum rezultă din

considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc

gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate,

ținând cont de durata totală a detenției (aproape cinci ani), de faptul că

circumstanțele executării pedepsei au fost marcate de condițiile extrem de dure

practicate în penitenciarele și coloniile de muncă ale regimului comunist, că,

potrivit cărții de muncă, reclamantul s-a putut angaja în muncă, însă nu

potrivit capacităților și pregătirii sale.

În evaluarea despăgubirilor, instanța de control

judiciar a ținut cont, totodată, de indemnizațiile și celelalte beneficii

primite de reclamant în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, a avut în vedere, sub acest aspect, că Statul

Român a recunoscut caracterul politic al condamnării penale suferite de

reclamant în mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, precum

și meritele incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul O.U.G. nr.

214/1999, a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 591

din 28 februarie 2008.

În consecință, instanța de apel prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 221/2009, conform deciziei de casare, a soluționat legal

problema cuantificării daunelor morale de 50.000 euro reclamantului,

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinentei cauzei de

față de așa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă

efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru

autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor

morale.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de

apel a reținut în mod legal că, la stabilirea prejudiciului suferit, nu poate

fi avută în vedere situația soției și a fiicei sale întrucât, pe de o parte,

prejudiciul moral este strict personal, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009

nu prevede posibilitatea reparării prejudiciului moral suferit de alți membrii

ai familiei ca urmare a condamnării cu caracter politic.

Cauza Pantea contra României la care face trimitere

reclamantul nu poate fi folosită ca un veritabil șablon care să se aplice în

mod automat, absolut la prezenta cauză, instanța fiind ținută a soluționa

pricina cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt

și de drept ale litigiului aflat în fața sa.

De altfel, recurentul a făcut trimitere și la dispozițiile art.

16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art. 2, art. 3, 5, 6, 14, 17

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.

1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art.

8 din Declarația universală a drepturilor omului. Legea nr. 30/1994, art. 1, 4

din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, art. 1 alin. (1), (2) lit. a) alin

Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, art. 4, art. 5 din C. civ., fără a arăta în concret în ce constă

aplicarea sau interpretarea greșită în sensul impus de prevederile pct. 9 al art.

304 C. proc. civ.

În cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs

la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit

dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul

eronat. Totodată, recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce

la casarea sau modificarea hotărârii, partea nu se poate limita la o simplă

indicare formală a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării implicând

determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în

fapt și în drept.

În consecință, pentru toate argumentele de fapt și de drept

care preced, înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de

orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.T.,

împotriva deciziei civile nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind

legală.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Arad.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul

că instanța de apel a reținut „doar trunchiat apărările Ministerul Finanțelor

Publice”, întrucât soluția instanței de apel este perfect legală sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu

motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a

faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu

respectarea, totodată, a îndrumărilor decizie de casare, în raport de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu

privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanța de control

judiciar a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi

asimilate unei nemotivări în înțelesul textului legal anterior evocat, instanța

nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiecărei nuanțe dată de părți

motivelor pe care și-au întemeiat cererile, fiind suficientă o analiză

logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările

invocate.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că

recurentul-pârât este în eroare asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art.

304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea

înțelesului unui act juridic, or, în speță, pârâtul încearcă o schimbare a

situației de fapt ceea ce excede controlului de legalitate a recursului, cale neevolutivă

de atac, ce-și propune analizarea legalității, iar nu a netemeiniciei hotărârii

recurate.

Repunerea în discuție a probelor administrate și

solicitarea instanței de recurs de a reconsidera concludenta acestora nu pot

constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de cerințele strict

și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Susținerile recurentului-pârât vizând nesocotirea

dispozițiilor instanței de recurs exprimate prin decizia de casare, precum și

cele referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, greșita

înlăturare a aplicabilității deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

precum și cele vizând acordarea eronată a cheltuielilor de judecată, pot fi

încadrate în temeiul de drept al pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se

constată că și acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. „în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Se impune a preciza caracterul obligatoriu al deciziei

de casare nr. 2431 din 17 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 2936/108/2009,

care a fixat limitele judecății, obligatorii pentru instanța de control

judiciar.

Prin decizia de casare instanța de recurs a avut în vedere

nesoluționarea petitului doi al cererii introductive, respectiv faptul că

instanța de fond și cea de apel nu au avut în vedere criteriile prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantului și a arătând în mod expres că, la rejudecare, se va avea în

vedere cuantumul despăgubirilor raportat la aceste criterii. Totodată, s-a avut

în vedere rejudecarea petitului privind repunerea reclamantului în drepturile

militare.

Or, în cauză, instanța de apel fiind învestită cu rejudecarea

cauzei sub aspectele anterior menționate, s-a pronunțat cu respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, problema juridică pe care pârâtul o pune

în discuție este aceea dacă art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin

decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

În

concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia casată de Înalta Curte, fiind

definitivă la momentul publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

se constată că reclamantul beneficia la acel moment de o hotărâre care i-a

conferit, de la acea dată, speranța legitimă că este îndreptățit la o sumă, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fiind titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

CEDO.

De altfel, s-a statuat în mod irevocabil cu privire la

existența obligației Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat

reclamantului, în baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect

stabilită.

Cum în mod legal a constatat și instanța de apel,

împrejurarea că, prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus

trimiterea spre rejudecarea petitului privind repunerea în drepturile militare

și reevaluarea cuantumului prejudiciului nu este de natură a conduce la ideea

că reclamantul nu mai este îndreptățit la despăgubiri, mai ales că în motivarea

deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că trebuie procedat la

stabilirea prejudiciului suferit și a despăgubi