ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2625/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 119 din 11 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.V. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale și la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 139 din 31 martie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

în vigoare la acea dată. Fiind vorba despre o condamnare cu caracter politic de drept, prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ. La stabilirea întinderii despăgubirii s-au avut în vedere durata pedepsei executate efectiv de reclamant (3 ani, 8 luni și 3 zile) și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, apreciindu-se, prin raportare la aceste criterii, că suma de 200.000 euro reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor, proporțional cu prejudiciul moral suferit de reclamant. Împotriva sentinței au declarat apel, în termen legal, ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 89/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul reclamantului și a admis, în parte, apelul pârâtului, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în favoarea reclamantului, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Dispozițiile din sentință referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată au fost menținute, cu motivarea că la data introducerii acțiunii nu erau declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar introducerea acțiunii era obligatorie pentru obținerea despăgubirilor, legea prevăzând o procedură judiciară în fața instanței de judecată, pentru parcurgerea căreia reclamantul avea nevoie de asistență juridică prin avocat. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat greșita aplicare la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În ședința publică din 06 aprilie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului, pe care o va admite pentru următoarele considerente: Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speță, decizia atacată a fost comunicată reclamantului la data de 04 martie 2011, așa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. Raportat la data comunicării deciziei atacate și la modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamant, termenul de declarare a recursului s-a sfârșit la data de 20 martie 2011, respectiv într-o zi nelucrătoare de duminică, astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., el s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, luni, 21 martie 2011. Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, respectiv la 03 mai 2011, aceasta fiind data înregistrării la instanță a declarației de recurs, conform ștampilei cu viza de înregistrare de pe acest înscris (dosar recurs).

Reținând, așadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 89/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.