ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 618/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 618/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. W4/ A din 17 februarie 2011 Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și

familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor publice împotriva sentinței civile nr. 480 din 25 mai

2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a

înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata

către reclamantă a sumei de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plății,

cu titlu de despăgubiri morale, cu consecința respingerii în întregime a

acestui petit. A menținut restul dispozițiilor din sentință. A respins ca

nefundat apelul declarat de reclamanta M.L. împotriva aceleiași sentințe. A

obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să

plătească apelantei reclamante suma de 1600 lei, cheltuieli de judecată în

apel.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut

următoarele:

Prin cererea adresată instanței la 13 octombrie 2009,

reclamanta M.L. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru a dispune obligarea acestuia, în baza art. 1 alin.

(2) lit. a) coroborat cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să-i

acorde despăgubiri în valoare de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit

ca urmare a condamnării politice a subsemnatei în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C.

pen.

Prin sentința civilă nr. 480 din 25 mai 2010 a Tribunalului

Cluj s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.L., născută P.,

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul

procesual ales la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județul Cluj

și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri

în valoare de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plății.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 800

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că

prin Sentința penală nr. 91 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 121/1960

reclamanta M.L. fostă Pask a fost condamnată la pedeapsa de 8 ani închisoare

corecțională și 5 ani interdicție corecțională, precum și la confiscarea totală

a averii personale pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii

sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în

considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta a fost încadrată în secta „Martorii

lui I.

”

în anul 1956, activând în grupa condusă de

numitul P.V.

Tribunalul a apreciat că din ansamblul probatoriul administrat

în cauză reiese că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic de

drept, cum este definită de dispozițiile Legii nr. 221/2009, fiind îndreptățită

la daune pentru prejudiciul moral suferit. In ceea ce privește cuantumul

prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că nu se poate reține ca prejudiciu

și consecință a condamnării imposibilitatea procreării e către reclamantă, întrucât

din probatoriul administrat în cauză nu s-a putut stabili o legătură de

cauzalitate între imposibilitatea procreării și condițiile de detenție, că

anterior detenției reclamanta era aptă de procreere sau că vinovat de lipsa

copiilor nu a fost soțul acesteia.

În aceste condiții, la stabilirea prejudiciului s-a

avut în vedere condițiile inumane de detenție care au determinat îmbolnăvirea

sa, din dosarul de penitenciar reieșind că a fost sănătoasă la arestare,

torturile la care a fost supusă, dificultățile întâmpinate în găsirea unui loc

de muncă și faptul că a fost angajată doar în munci necalificate, specifice

persoanelor fără școală, urmărirea la care a mai fost supusă o perioadă după

eliberare, toate acestea fiind de natură a leza integritatea fizică și psihică

a reclamantei, precum și numeroase consecințe pe plan social și familial.

S-a avut în vedere și faptul că reclamanta a beneficiat de o

indemnizația acordată în baza Decretului lege nr. 118/1990, indemnizație care a

contribuit și ea într-o oarecare la măsură la repararea acestui prejudiciu,

astfel că suma de 130.000 euro în echivalent în lei la data plății ar reprezenta

o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal,

reclamanta M.L. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând sentința criticată Curtea de Apel a reținut în

esență următoarele considerente:

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut

că, ulterior pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea

reclamantelor, respectiv la data de 25 mai 2010, s-a publicat în M. Of. al

României nr. 761 decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, la data soluționării celor două apeluri

declarate în cauză (în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la

publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției) dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

juridice.

Instanța de apel a apreciat că o dispoziție constatată a fi

neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut,

întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a

statului, iar decizia Curții Constituționale care admite o excepție de

neconstituționalitate este, conform Constituției, de aplicare imediată și

obligatorie pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească

și produce efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în

condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege

declarat neconstituțional.

Norma constituțională produce efecte asupra tuturor

raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei

constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă

nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate.

într-o motivare amplă, tinzând la considerente

supraabundente față de speța concretă, cu o prezentare a considerentelor

deciziilor Curții Constituționale, a actelor normative ce reglementează

reparații pentru suferințele cauzate de regimul comunist și a jurisprudenței

relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în

urma deciziei date de Curtea Constituțională în prezent nu mai există un temei

juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de

chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect

acordarea de despăgubiri morale.

Instanța de apel a apreciat că în prezent nu există o normă

juridică în Legea nr. 221/2009, legea specială, care să servească drept temei

juridic al cererii reclamantei, de acordare a despăgubirilor morale, însă a

reținut că petitul ce vizează cheltuielile de judecată trebuie admis dat fiind

că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii Statul este în culpă

procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces,

introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009 iar

dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantei ci

doar Statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin

acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

În finalul considerentelor deciziei, instanța de apel a

arătat că întrucât există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului

care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce

a fost declarat parțial neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au

formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca

neconstituționale a dispozițiilor legale, a apreciat că se cuvine ca statul să

suporte măcar plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.L. și

pârâtul Statul Român Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

Recurenta-reclamantă M.L. a arătat că prin decizia pronunțată

instanța de apel nu a respectat principiul egalității în drepturi prevăzut de

Constituția României și principiul neretroactivității legii civile. în opinia

sa decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor

aflate pe rol la data pronunțării ei, ci se aplică numai situațiilor apărute

după intrarea sa în vigoare, sens în care a invocat jurisprudența CEDO în

materie, precum și Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor

Omului, Rezoluții. Potrivit art. 20 din Constituția României, atunci când

dispozițiile interne nu sunt clare, au prioritate de aplicare prevederile

legale internaționale în materie.

Reclamanta a mai arătat că prin pronunțarea hotărârii

de la fond, prin care i s-au recunoscut parțial pretențiile, s-a născut cel

puțin o speranță legitimă, i s-a recunoscut un bun, respectiv un drept de

proprietate, iar diminuarea acestuia constituie un atentat la însuși conținutul

și natura dreptului în sine, încălcându-se astfel art. l din Protocolul nr. l

la CEDO.

În ceea ce privește trimiterea din textul deciziilor Curții

Constituționale la Decretul-lege nr. 118/1990 este fundamental eronată,

întrucât acest drept de protecție socială nu are nicio legătură cu despăgubirile

pentru prejudiciilemorale care se plătesc de M.F.P., din fondurile pentru

despăgubirile civile acordate prin hotărâri judecătorești.

Susține de asemenea încălcarea Protocolului nr. 12 referitor

la existenta unei discriminări, sens în care invocă practica Curții de Apel

Oradea care a judecat cauze similare prin prisma legislației care a fost în

vigoare la data înregistrării cererii introductive.

Referitor la marja acordată statelor membre în

aprecierea modului de acordare și a cuantumului reparațiilor și compensațiilor

pentru persoanele persecutate din motive politice, este de părere că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a normelor și practicii comunitare în ceea

ce privește aceste aspecte. Acestea nu au relevanță în condițiile în care cererea

de chemare în judecată a avut la bază nu obligarea statului la despăgubiri în

baza normelor comunitare, ci un text de lege provenind de la însuși pârâtul din

prezentul dosar.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina

acestei părți obligația de plată a cheltuielilor de judecată și l-a obligat la

cheltuielile de judecată din apel, având în vedere că acțiunea reclamantului a

fost doar parțial admisă, iar prin admiterea apelului pârâtului, acțiunea a

fost respinsă sub aspectul acordării daunelor morale, situație față de care

Statul Român nu este „parte căzută în pretenții" conform art. 274 C. proc.

civ.

Recursul reclamantei M.L. va fi respins, ca nefondat, iar

recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi

admis, pentru următoarele argumente:

Referitor la recursul reclamantei, contrar susținerilor

acesteia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul

neretroactivității legii întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice

legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării

lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse

drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale

în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de

recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea

controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi

legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din

materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le

revin

statelor în această materie,

consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în

atenția Curții

Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest

sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație

care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în

care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în

temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a

obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că

acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care

sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să

examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un

termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce

îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită

asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile

naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat

prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului,

cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului

autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce

tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în

legislația statului contractant în cauză”.

Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o

asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în

legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea

autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții

pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene,

poate cuprinde atât „bunuri actuale

”

, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al

unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor

raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de

creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor

juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de

stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu

s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă",

fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei

juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază

suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este

confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale

(Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se

conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având

în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze,

prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o

manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul

intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă

speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu

ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului

jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile

reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă

din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție

fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea

susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar

al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare

a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat

soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în

parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de

natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară

nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și

forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera

legii.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și

cum sentința primei instanțe nu conferea reclamantei un bun în sensul

jurisprudenței Curții Europene la data publicării deciziilor Curții

Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru

susținerea acțiunii.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina

acestuia obligația de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant, în

condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea

reclamantei a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor morale.

Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl

constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul.

în cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul

reclamantului, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă

de instanță, finalmente „partea căzută în pretenții" în accepțiunea

textului legal anterior citat fiind reclamanta.

Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M.

Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional,

cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al

acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță

privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai

găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost

respinsă în totalitate.

Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința vătămării

procesuale a pârâtului, față de care în mod eronat s-a menținut obligarea la

plata

cheltuielilor de judecată către

reclamantă, astfel cum a fost dispusă de instanța

de fond și de apel,

vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin modificarea hotărârii.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei M.L. împotriva

deciziei civile nr. 104/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, va admite recursul

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o va

modifica în parte în sensul înlăturării dispozițiilor din sentință și decizie

referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina

pârâtului și va menține celelalte dispoziții ale acesteia.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva

deciziei civile nr. 104/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Modifică în parte

decizia, în sensul că:

Înlătură dispozițiile din sentință și decizie

referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina

pârâtului.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.