ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 618/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. W4/ A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor publice împotriva sentinței civile nr. 480 din 25 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, cu consecința respingerii în întregime a acestui petit. A menținut restul dispozițiilor din sentință. A respins ca nefundat apelul declarat de reclamanta M.L.

împotriva aceleiași sentințe. A obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească apelantei reclamante suma de 1600 lei, cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea adresată instanței la 13 octombrie 2009, reclamanta M.L. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a dispune obligarea acestuia, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să-i acorde despăgubiri în valoare de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a subsemnatei în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Prin sentința civilă nr. 480 din 25 mai 2010 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.L., născută P., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județul Cluj și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri în valoare de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plății. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 91 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 121/1960 reclamanta M.L.

fostă Pask a fost condamnată la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, precum și la confiscarea totală a averii personale pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta a fost încadrată în secta „Martorii lui I. ” în anul 1956, activând în grupa condusă de numitul P.V. Tribunalul a apreciat că din ansamblul probatoriul administrat în cauză reiese că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic de drept, cum este definită de dispozițiile Legii nr. 221/2009, fiind îndreptățită la daune pentru prejudiciul moral suferit.

In ceea ce privește cuantumul prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că nu se poate reține ca prejudiciu și consecință a condamnării imposibilitatea procreării e către reclamantă, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între imposibilitatea procreării și condițiile de detenție, că anterior detenției reclamanta era aptă de procreere sau că vinovat de lipsa copiilor nu a fost soțul acesteia.

În aceste condiții, la stabilirea prejudiciului s-a avut în vedere condițiile inumane de detenție care au determinat îmbolnăvirea sa, din dosarul de penitenciar reieșind că a fost sănătoasă la arestare, torturile la care a fost supusă, dificultățile întâmpinate în găsirea unui loc de muncă și faptul că a fost angajată doar în munci necalificate, specifice persoanelor fără școală, urmărirea la care a mai fost supusă o perioadă după eliberare, toate acestea fiind de natură a leza integritatea fizică și psihică a reclamantei, precum și numeroase consecințe pe plan social și familial. S-a avut în vedere și faptul că reclamanta a beneficiat de o indemnizația acordată în baza Decretului lege nr. 118/1990, indemnizație care a contribuit și ea într-o oarecare la măsură la repararea acestui prejudiciu, astfel că suma de 130.000 euro în echivalent în lei la data plății ar reprezenta o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanta M.L. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Analizând sentința criticată Curtea de Apel a reținut în esență următoarele considerente: În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, ulterior pronunțării sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantelor, respectiv la data de 25 mai 2010, s-a publicat în M. Of. al României nr. 761 decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, la data soluționării celor două apeluri declarate în cauză (în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției) dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. Instanța de apel a apreciat că o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului, iar decizia Curții Constituționale care admite o excepție de neconstituționalitate este, conform Constituției, de aplicare imediată și obligatorie pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească și produce efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional.

Norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate. într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu o prezentare a considerentelor deciziilor Curții Constituționale, a actelor normative ce reglementează reparații pentru suferințele cauzate de regimul comunist și a jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma deciziei date de Curtea Constituțională în prezent nu mai există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Instanța de apel a apreciat că în prezent nu există o normă juridică în Legea nr. 221/2009, legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantei, de acordare a despăgubirilor morale, însă a reținut că petitul ce vizează cheltuielile de judecată trebuie admis dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii Statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009 iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantei ci doar Statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

În finalul considerentelor deciziei, instanța de apel a arătat că întrucât există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat parțial neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, a apreciat că se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.L. și pârâtul Statul Român Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj. Recurenta-reclamantă M.L.

a arătat că prin decizia pronunțată instanța de apel nu a respectat principiul egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul neretroactivității legii civile. în opinia sa decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci se aplică numai situațiilor apărute după intrarea sa în vigoare, sens în care a invocat jurisprudența CEDO în materie, precum și Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Rezoluții. Potrivit art. 20 din Constituția României, atunci când dispozițiile interne nu sunt clare, au prioritate de aplicare prevederile legale internaționale în materie.

Reclamanta a mai arătat că prin pronunțarea hotărârii de la fond, prin care i s-au recunoscut parțial pretențiile, s-a născut cel puțin o speranță legitimă, i s-a recunoscut un bun, respectiv un drept de proprietate, iar diminuarea acestuia constituie un atentat la însuși conținutul și natura dreptului în sine, încălcându-se astfel art. l din Protocolul nr. l la CEDO. În ceea ce privește trimiterea din textul deciziilor Curții Constituționale la Decretul-lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, întrucât acest drept de protecție socială nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciilemorale care se plătesc de M.F.P., din fondurile pentru despăgubirile civile acordate prin hotărâri judecătorești.

Susține de asemenea încălcarea Protocolului nr. 12 referitor la existenta unei discriminări, sens în care invocă practica Curții de Apel Oradea care a judecat cauze similare prin prisma legislației care a fost în vigoare la data înregistrării cererii introductive. Referitor la marja acordată statelor membre în aprecierea modului de acordare și a cuantumului reparațiilor și compensațiilor pentru persoanele persecutate din motive politice, este de părere că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor și practicii comunitare în ceea ce privește aceste aspecte. Acestea nu au relevanță în condițiile în care cererea de chemare în judecată a avut la bază nu obligarea statului la despăgubiri în baza normelor comunitare, ci un text de lege provenind de la însuși pârâtul din prezentul dosar.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina acestei părți obligația de plată a cheltuielilor de judecată și l-a obligat la cheltuielile de judecată din apel, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost doar parțial admisă, iar prin admiterea apelului pârâtului, acțiunea a fost respinsă sub aspectul acordării daunelor morale, situație față de care Statul Român nu este „parte căzută în pretenții" conform art. 274 C. proc. civ. Recursul reclamantei M.L.

va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi admis, pentru următoarele argumente: Referitor la recursul reclamantei, contrar susținerilor acesteia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”. Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale ” , cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu conferea reclamantei un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina acestuia obligația de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamantei a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor morale.

Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. în cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente „partea căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat fiind reclamanta. Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of.

a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate. Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința vătămării procesuale a pârâtului, față de care în mod eronat s-a menținut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, astfel cum a fost dispusă de instanța de fond și de apel, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin modificarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei M.L. împotriva deciziei civile nr. 104/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte în sensul înlăturării dispozițiilor din sentință și decizie referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului și va menține celelalte dispoziții ale acesteia. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei civile nr. 104/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Modifică în parte decizia, în sensul că: Înlătură dispozițiile din sentință și decizie referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.