ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 946 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4018/117/2010, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta H.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea caracterului politic al detenției reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, arestată prin mandatul de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, sub învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.; acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în detenția sus-menționată; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a fost arestată la data de 11 iunie 1959 sub învinuirea de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. și ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., iar, ulterior, prin sentința nr. 400 din 11 noiembrie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosarul nr. 424/1960, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de Procuratura Militară Cluj prin decizia penală nr. 1108 din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj, în Dosarul nr. 103/1960, reclamanta a fost achitată de orice penalitate reținută în sarcina sa. Reclamanta a fost eliberată la data de 20 noiembrie 1960, detenția sa întinzându-se astfel pe o perioadă de 1 an și 5 luni.

Prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 Cluj, reclamantei i s-au recunoscut drepturile prevăzute de acest act normativ pentru perioada detenției de 1 an și 5 luni, cuprinsă între 11 iunie 1959 - 20 noiembrie 1960. În cauză, reclamanta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic, deoarece a fost achitată pentru învinuirea de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, însă, în mod evident, detenția la care a fost supusă aceasta, în perioada 11 iunie 1959 - 20 noiembrie 1960, constituie o măsură administrativă cu caracter politic. Însă, reclamanta nu justifică niciun interes în constatarea caracterului politic a acestei măsuri administrative, câtă vreme i-au fost deja recunoscute aceste drepturi prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește petitul având ca obiect acordarea unor despăgubiri morale în sumă de 150.000 Euro, întemeiat pe art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că acesta se impune a fi respins, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin decizia civilă nr. 114/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a admis în parte apelul declarat de reclamanta H.V.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și, în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei H.V., constând în reținerea și arestarea acesteia, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare nr. 736/1959 emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale prev. și ped.

de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat ulterior; a menținut sentința apelată în ceea ce privește respingerea petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 800 lei cheltuieli de judecată în primă instanță. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește primul petit al cererii introductive de instanță, reclamanta a învestit instanța cu o cerere în constatarea caracterului politic al detenției acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, arestată în baza mandatului de arestare, sub învinuirea de săvârșire a delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., acest petit fiind întemeiat din punct de vedere juridic pe prevederile art. 4 alin. (4) coroborat cu art. 1 alin. (2) și art. 2 din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită. În același timp, art. 129 alin. (4) C. proc. civ., permite judecătorului să ceară părților explicații ori să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu au fost menționate în cerere sau în întâmpinare, pentru a lămuri situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le-au invocat în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, toate acestea însă cu respectarea principiului impus de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

S-a reținut, că, prin prisma acestor dispoziții legale, instanța de fond nu era ținută strict de susținerea reclamantei conform căreia detenția suferită în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 ar reprezenta o condamnare cu caracter politic, mai ales că o atare susținere categorică nici nu a fost făcută de către reclamantă, aceasta arătând constant că solicită constatarea caracterului politic al detenției sale.

Desigur, față de achitarea reclamantei printr-o hotărâre penală irevocabilă, sub aspectul învinuirii de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a C. pen., nu se poate reține că ar fi vorba despre o condamnare politică de drept, însă, în niciun caz nu poate fi negat caracterul politic al detenției de 1 an și 5 luni suferită de reclamantă, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960. Cu alte cuvinte, nu poate fi negat caracterul politic al reținerii pe nedrept a reclamantei în stare de arest preventiv pentru o perioadă de 1 an și 5 luni, acest arest preventiv fiind determinat de cercetarea penală a reclamantei pentru învinuirea de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în art. 3 alin. (1) lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009. În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.

În speță, măsura arestării preventive a reclamantei, pentru cercetarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în baza unui simplu mandat de arestare, constituie neîndoielnic o măsură administrativă cu caracter politic, dat fiind faptul că și infracțiunea pretins săvârșită de reclamantă și care a justificat arestarea sa preventivă pe o perioadă de 1 an și 5 luni, respectiv, condamnarea pentru această infracțiune, constituia de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Nu poate fi reținută argumentația primei instanțe, în sensul că reclamanta nu justifică un interes în a solicita constatarea caracterului politic al detenției sale preventive, pe motiv că, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990, reclamantei i s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, câtă vreme interesul legitim juridic, născut, actual, personal și direct al reclamantei în formularea acestui petit a fost justificat tocmai de demersul juridic urmat de reclamantă în condițiile Legii nr. 221/2009. S-a conchis, că, pe cale de consecință, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, se constatată caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei H.V., constând în reținerea și arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped.

de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat ulterior. Cu privire la caracterul nefondat al motivului de apel prin care s-a solicitat admiterea petitului având ca obiect acordarea daunelor morale, s-a reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Constanța și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Din coroborarea art. 147 din Constituția României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde concluzia că, pe de o parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, și nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice. Pe acest motiv de apel, s-a concluzionat, că, în prezent, nu există un temei juridic în Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Susținerea reclamantei apelante, conform căreia, petitul având ca obiect acordarea despăgubirilor morale poate fi admis în temeiul art. 998 C. civ., nu a fost primită, motivat pe următoarele considerente : Reclamanta apelantă și-a întemeiat cererea introductivă de instanță, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale, exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și abia în fața instanței de apel, după pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv, art. 998 C. civ., care, însă, intră sub incidența excepției inadmisibilității reglementată de art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., text legal care în mod imperativ prohibește schimbarea cauzei juridice ori a obiectului cauzei în apel. A fost apreciată ca nefondată susținerea reclamantei apelante conform căreia dacă nu s-ar da curs favorabil acțiunii sale, aceasta ar fi privată de orice drept la despăgubire, câtă vreme reclamanta a beneficiat de reparația recunoscută în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 (f. 15 dosar fond).

Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

S-a conchis, că, pe acest aspect, nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă și că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare a principiului legalității, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta H.V.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta H.V. a arătat următoarele: Instanța de apel a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, referitoare la dreptul la un proces echitabil, conform căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” Este evidentă existența unor divergențe de jurisprudență generate de tratamentul diferențiat între persoanele care au beneficiat de o decizie definitivă anterior intrării în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 și cele ale căror dosare se aflau pe rolul instanțelor de judecată la acea dată, în fond sau în apel, deși toate aceste persoane au formulat cerere în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și de instituirea unui tratament distinct între aceste categorii de persoane nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 329 din 19 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

După ce se arată că există spețe în care recursul pârâtului a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție, se susține că, în speță, în cazul respingerii prezentului recurs, s-ar ajunge la divergențe de jurisprudență. Pe de altă parte, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivități și o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

S-a conchis, că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât acțiunile civile promovate ulterior suspendării sau abrogării textului legal declarat neconstituțional și nicidecum acțiunile civile promovate anterior, în perioada valabilității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și că inexistența unei decizii irevocabile la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, precum și inexistența unei jurisprudențe constante, în sensul acordării, stabilirii sau cuantificării daunelor morale, nu constituie indicii clare cu privire la existența unei discriminări în sensul Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care prezenta acțiune civilă a fost înregistrată în anul 2009, în același timp cu cele care au făcut obiectul altor dosare, în care a rămas irevocabilă decizia de acordare a daunelor morale, iar amânarea nejustificată a acesteia s-a datorat în principal C.N.S.A.S. București, care a comunicat cu mare întârziere dosarul de poliție politică.

Pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate, este important de reținut că și termenul ce implică durata de rezolvare a cererilor de chemare în judecată este considerat că face parte din proces, iar dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție impun soluționarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil.

De asemenea, s-a arătat că, petitul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic constând în reținerea și arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 alin. (2) C. pen., mandat anulat ulterior, îi sunt aplicabile dispozițiile generale ale art. 998 C. civ., acesta nefiind lipsit de temei legal, întrucât, potrivit art. 84 C. proc. civ., instanța de judecată nu este ținută de textul indicat de părți, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Art. 129 alin. (4). C. proc. civ., permite judecătorului să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept ale cauzei, inclusiv cele legate de suspendarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care există dispozițiile generale ale art. 8 C. civ., care au incidență în cauză.

De asemenea, din analiza împrejurărilor cauzei, s-a arătat că se poate constata în mod evident caracterul abuziv al urmăririi penale și al cercetării judecătorești, caracter abuziv dictat de situația politică de la acea dată, respectiv de dictatura comunistă care influența într-un mod determinant înfăptuirea actului de justiție; că, totodată, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, se impune reabilitarea morală a reclamantei, prin constatarea faptului că arestarea sa este un act de represiune politică specifică dictaturii comuniste, impunându-se înlăturarea de drept a efectelor acestui act abuziv, în temeiul art. 2 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, și că, față de împrejurările cauzei și de declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, s-a solicitat acordarea de daune morale în temeiul dispozițiilor generale ale art. 998 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că nu poate împărtășii optica instanței de apel, întrucât constatarea caracterului politic al detenției reclamantei, suferită în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, nu este corectă atâta timp cât aceasta a fost achitată printr-o hotărâre penală irevocabilă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea 221/2009, constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostele miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliul obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative enumerate în art. 3 alin. (1) lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată, să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător. În speță, arestarea preventivă a reclamantei face parte din categoria măsurilor dispuse în cadrul procesului penal, neputând fi apreciată ca fiind o măsură administrativă separată de infracțiunea pentru care aceasta a fost ulterior achitată. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul obligării pârâtului la plata întregului cuantum al cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fața instanței de fond, întrucât apelul acesteia a fost admis numai în parte.

Procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 274-276 din C. proc. civ., din cuprinsul căreia se desprinde teza potrivit căreia numai partea care a pierdut cauza (cade în pretenții) poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul reclamantei, se constată că acesta se întemeiază în drept pe dispozițiile art. art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și este nefondat, pentru cele ce succed. Contrar susținerilor reclamantei, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, respectiv al dispozițiilor art. 998 C. civ.

În condițiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acesteia în apel, din perspectiva altor prevederi legale, echivalează cu schimbarea cauzei juridice în apel, ceea ce este inadmisibil prin raportare la art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „In apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cele invocate prin cererea de chemare în judecată, și cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. În ceea ce privește criticile formulate în recurs de reclamantă privind aplicarea greșită la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, se constată că sunt nefondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat și reclamanta nu era titulara unui „bun ” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să-i fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține ca prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins în consecință. Cu privire la recursul formulat de pârât, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Pârâtul critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât arestarea preventivă a reclamantei s-a dispus în cadrul procesului penal, iar reclamanta a fost achitată prin hotărârea irevocabilă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „Constituie, de asemenea, condamnarea cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist, instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

cu modificările și completările ulterioare”, iar art. 3 alin. (1) din același act normativ, definește ce constituie măsura administrativă cu caracter politic, respectiv măsurile luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, așa cum sunt enumerate în conținutul acestui text de lege. Or, în speță, nu sunt incidente niciuna din cele două ipoteze prevăzute textele de lege mai sus indicate, pentru cele ce succed.

Astfel, măsura arestării reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., nu poate fi considerată ca o condamnare cu caracter politic luată împotriva reclamantei, în sensul art. 1 și 3 din lege, întrucât nu s-a finalizat cu condamnarea acesteia, ci cu achitarea sa, prin sentința penală nr. 400 din 11 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, irevocabilă prin decizia nr. 1108 din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de Reg. Mil. Cluj, filele 49-55 dosar fond, cum, de altfel, a concluzionat, pe acest aspect, și instanța de apel.

Pe de altă parte, măsura arestării reclamantei în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat ulterior anulat, nu poate avea caracterul unei măsuri administrative cu caracter politic pentru că nu s-a dispus de către instituții administrative și în baza vreunuia din actele normative așa cum sunt enumerate în conținutul acestui text de lege. Dimpotrivă, aceasta este o măsură preventivă, este adevărat cu caracter abuziv, și s-a luat în cadrul procesului penal finalizat prin achitarea reclamantei, măsură ce nu intră astfel sub incidența Legii nr. 221/2009.

De aceea, se constată că nelegal instanța de apel a admis apelul reclamantei și a constata caracterul politic, al măsurii de arestare luate împotriva reclamantei în baza mandatului nr. 736/1959 emis de Tribunalul Militar Cluj, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.V. împotriva deciziei nr. 114/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 946 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.