ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 44/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

946 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4018/117/2010,

s-a respins acțiunea formulată de reclamanta H.V., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea

caracterului politic al detenției reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26

noiembrie 1960, arestată prin mandatul de arestare emis de Tribunalul Militar

Cluj, sub învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. și

ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.; acordarea unor despăgubiri morale în

cuantum de 150.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în

detenția sus-menționată; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a

fost arestată la data de 11 iunie 1959 sub învinuirea de săvârșire a

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. și ped. de art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen., iar, ulterior, prin sentința nr. 400 din 11 noiembrie 1960

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosarul nr. 424/1960, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului declarat de Procuratura Militară Cluj

prin decizia penală nr. 1108 din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de

Regiune Militară Cluj, în Dosarul nr. 103/1960, reclamanta a fost achitată de

orice penalitate reținută în sarcina sa.

Reclamanta

a fost eliberată la data de 20 noiembrie 1960, detenția sa întinzându-se astfel

pe o perioadă de 1 an și 5 luni.

Prin

Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-lege

nr. 118/1990 Cluj, reclamantei i s-au recunoscut drepturile prevăzute de acest

act normativ pentru perioada detenției de 1 an și 5 luni, cuprinsă între 11

iunie 1959 - 20 noiembrie 1960.

În

cauză, reclamanta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic, deoarece a

fost achitată pentru învinuirea de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra

ordinii sociale, însă, în mod evident, detenția la care a fost supusă aceasta,

în perioada 11 iunie 1959 - 20 noiembrie 1960, constituie o măsură administrativă

cu caracter politic.

Însă,

reclamanta nu justifică niciun interes în constatarea caracterului politic a

acestei măsuri administrative, câtă vreme i-au fost deja recunoscute aceste

drepturi prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990 emisă în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990.

În ceea

ce privește petitul având ca obiect acordarea unor despăgubiri morale în sumă

de 150.000 Euro, întemeiat pe art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

s-a reținut că acesta se impune a fi respins, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin

decizia civilă nr. 114/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a admis în parte

apelul declarat de reclamanta H.V.; a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și, în

consecință, a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate

reclamantei H.V., constând în reținerea și arestarea acesteia, în perioada 11

iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare nr. 736/1959

emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra

ordinii sociale prev. și ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat

ulterior; a menținut sentința apelată în ceea ce privește respingerea petitului

având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de

150.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral și a

obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 800 lei cheltuieli de

judecată în primă instanță.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește primul petit

al cererii introductive de instanță, reclamanta a învestit instanța cu o cerere

în constatarea caracterului politic al detenției acesteia în perioada 11 iunie 1959

- 26 noiembrie 1960, arestată în baza mandatului de arestare, sub învinuirea de

săvârșire a delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit

de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., acest petit fiind întemeiat din punct de

vedere juridic pe prevederile art. 4 alin. (4) coroborat cu art. 1 alin. (2) și

art. 2 din Legea nr. 221/2009.

Potrivit

art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea

unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

În

același timp, art. 129 alin. (4) C. proc. civ., permite judecătorului să ceară

părților explicații ori să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau

de drept, chiar dacă nu au fost menționate în cerere sau în întâmpinare, pentru

a lămuri situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le-au invocat

în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, toate acestea însă cu respectarea

principiului impus de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia, în

toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

S-a

reținut, că, prin prisma acestor dispoziții legale, instanța de fond nu era ținută

strict de susținerea reclamantei conform căreia detenția suferită în perioada

11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 ar reprezenta o condamnare cu caracter

politic, mai ales că o atare susținere categorică nici nu a fost făcută de

către reclamantă, aceasta arătând constant că solicită constatarea caracterului

politic al detenției sale.

Desigur,

față de achitarea reclamantei printr-o hotărâre penală irevocabilă, sub

aspectul învinuirii de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii

sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a C. pen., nu se poate

reține că ar fi vorba despre o condamnare politică de drept, însă, în niciun

caz nu poate fi negat caracterul politic al detenției de 1 an și 5 luni

suferită de reclamantă, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960.

Cu alte

cuvinte, nu poate fi negat caracterul politic al reținerii pe nedrept a

reclamantei în stare de arest preventiv pentru o perioadă de 1 an și 5 luni,

acest arest preventiv fiind determinat de cercetarea penală a reclamantei pentru

învinuirea de săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale,

prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități,

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a

fost întemeiată pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în art. 3 alin.

(1) lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009.

În

conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute

la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în

mod corespunzător.

În

speță, măsura arestării preventive a reclamantei, pentru cercetarea sa sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută

și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în baza unui simplu mandat de

arestare, constituie neîndoielnic o măsură administrativă cu caracter politic,

dat fiind faptul că și infracțiunea pretins săvârșită de reclamantă și care a

justificat arestarea sa preventivă pe o perioadă de 1 an și 5 luni, respectiv,

condamnarea pentru această infracțiune, constituia de drept o condamnare cu

caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Nu poate

fi reținută argumentația primei instanțe, în sensul că reclamanta nu justifică

un interes în a solicita constatarea caracterului politic al detenției sale

preventive, pe motiv că, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990, reclamantei i

s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, câtă vreme

interesul legitim juridic, născut, actual, personal și direct al reclamantei în

formularea acestui petit a fost justificat tocmai de demersul juridic urmat de

reclamantă în condițiile Legii nr. 221/2009.

S-a

conchis, că, pe cale de consecință, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

se constatată caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei

H.V., constând în reținerea și arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 -

26 noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar

Cluj, pentru învinuirea de delict de uneltire contra ordinii sociale, prev. și

ped. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., mandat anulat ulterior.

Cu

privire la caracterul nefondat al motivului de apel prin care s-a solicitat

admiterea petitului având ca obiect acordarea daunelor morale, s-a reținut că,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - D.G.F.P. Constanța și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică

legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate,

contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei

decizii că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind

adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1)

din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr.

1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori,

conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Din

coroborarea art. 147 din Constituția României, revizuită, cu art. 31 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde concluzia că, pe de o

parte, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, și nu doar în

cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar

pe de altă parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în

cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din

Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale,

astfel că textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a

încetat efectele juridice.

Pe acest

motiv de apel, s-a concluzionat, că, în prezent, nu există un temei juridic în

Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare

în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de

despăgubiri morale.

Susținerea

reclamantei apelante, conform căreia, petitul având ca obiect acordarea

despăgubirilor morale poate fi admis în temeiul art. 998 C. civ., nu a fost

primită, motivat pe următoarele considerente :

Reclamanta

apelantă și-a întemeiat cererea introductivă de instanță, având ca obiect

acordarea despăgubirilor morale, exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 și abia în fața instanței de apel, după pronunțarea de

către Curtea Constituțională a deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, a

invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv, art. 998 C. civ., care,

însă, intră sub incidența excepției inadmisibilității reglementată de art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., text legal care în mod imperativ prohibește schimbarea

cauzei juridice ori a obiectului cauzei în apel.

A fost

apreciată ca nefondată susținerea reclamantei apelante conform căreia dacă nu

s-ar da curs favorabil acțiunii sale, aceasta ar fi privată de orice drept la

despăgubire, câtă vreme reclamanta a beneficiat de reparația recunoscută în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 64 din 19 iunie 1990

(f. 15 dosar fond).

Așa cum a

statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

S-a

conchis, că, pe acest aspect, nu poate exista decât o obligație „morală” a statului

de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă și că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul

Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la

aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în

valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și

nerezonabilă a normei juridice și o încălcare a principiului legalității, astfel

cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta H.V. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamanta H.V. a arătat următoarele:

Instanța de apel a

încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, referitoare la

dreptul la un proces echitabil, conform căruia „Orice persoană are dreptul la

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care

va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,

fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva

sa.”

Este evidentă

existența unor divergențe de jurisprudență generate de tratamentul diferențiat

între persoanele care au beneficiat de o decizie definitivă anterior intrării

în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010 și cele ale căror dosare se aflau pe rolul

instanțelor de judecată la acea dată, în fond sau în apel, deși toate aceste

persoane au formulat cerere în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și de instituirea unui tratament distinct între aceste categorii de

persoane nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 329 din 19 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică

un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă

și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite.

După ce se arată că

există spețe în care recursul pârâtului a fost respins de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, se susține că, în speță, în cazul respingerii prezentului

recurs, s-ar ajunge la divergențe de jurisprudență.

Pe de altă parte,

potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al actelor

Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivități și

o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura

securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă

a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la

consolidarea statului de drept.

S-a conchis, că efectele

deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât acțiunile civile promovate

ulterior suspendării sau abrogării textului legal declarat neconstituțional și

nicidecum acțiunile civile promovate anterior, în perioada valabilității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și că inexistența unei decizii irevocabile

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, precum și inexistența unei jurisprudențe

constante, în sensul acordării, stabilirii sau cuantificării daunelor morale,

nu constituie indicii clare cu privire la existența unei discriminări în sensul

Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, în condițiile în care prezenta acțiune civilă a fost înregistrată

în anul 2009, în același timp cu cele care au făcut obiectul altor dosare, în

care a rămas irevocabilă decizia de acordare a daunelor morale, iar amânarea

nejustificată a acesteia s-a datorat în principal C.N.S.A.S. București, care a

comunicat cu mare întârziere dosarul de poliție politică.

Pe lângă necesitatea

protejării dreptului de proprietate, este important de reținut că și termenul

ce implică durata de rezolvare a cererilor de chemare în judecată este considerat

că face parte din proces, iar dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție impun

soluționarea acestor cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil.

De asemenea, s-a

arătat că, petitul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către

reclamantă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic

constând în reținerea și arestarea acesteia în perioada 11 iunie 1959 - 26

noiembrie 1960, în baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj,

pentru învinuirea de delict contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art.

209 alin. (2) C. pen., mandat anulat ulterior, îi sunt aplicabile dispozițiile

generale ale art. 998 C. civ., acesta nefiind lipsit de temei legal, întrucât, potrivit

art. 84 C. proc. civ., instanța de judecată nu este ținută de textul indicat de

părți, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Art. 129 alin. (4). C.

proc. civ., permite judecătorului să pună în dezbaterea părților orice împrejurări

de fapt sau de drept ale cauzei, inclusiv cele legate de suspendarea art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care există dispozițiile

generale ale art. 8 C. civ., care au incidență în cauză.

De asemenea, din

analiza împrejurărilor cauzei, s-a arătat că se poate constata în mod evident

caracterul abuziv al urmăririi penale și al cercetării judecătorești, caracter

abuziv dictat de situația politică de la acea dată, respectiv de dictatura

comunistă care influența într-un mod determinant înfăptuirea actului de

justiție; că, totodată, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

221 din 02 iunie 2009, se impune reabilitarea morală a reclamantei, prin

constatarea faptului că arestarea sa este un act de represiune politică

specifică dictaturii comuniste, impunându-se înlăturarea de drept a efectelor

acestui act abuziv, în temeiul art. 2 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, și

că, față de împrejurările cauzei și de declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, s-a

solicitat acordarea de daune morale în temeiul dispozițiilor generale ale art. 998

C. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a arătat că nu poate împărtășii optica instanței de apel, întrucât

constatarea caracterului politic al detenției reclamantei, suferită în perioada

11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, nu este corectă atâta timp cât aceasta a

fost achitată printr-o hotărâre penală irevocabilă sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen.

Potrivit art. 3 alin.

(1) din Legea 221/2009, constituie măsura administrativa cu caracter politic

orice măsura luata de organele fostele miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea si stabilirea de domiciliul obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe acte normative enumerate în art. 3 alin. (1) lit.

a)-f) din Legea nr. 221/2009.

În conformitate cu

prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut

obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot, de asemenea, solicita instanței de judecată, să constate caracterul

politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod

corespunzător.

În speță, arestarea

preventivă a reclamantei face parte din categoria măsurilor dispuse în cadrul

procesului penal, neputând fi apreciată ca fiind o măsură administrativă

separată de infracțiunea pentru care aceasta a fost ulterior achitată.

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă și sub aspectul obligării pârâtului la plata

întregului cuantum al cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fața

instanței de fond, întrucât apelul acesteia a fost admis numai în parte.

Procedând în această

manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 274-276 din C. proc. civ.,

din cuprinsul căreia se desprinde teza potrivit căreia numai partea care a

pierdut cauza (cade în pretenții) poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la

recursul reclamantei, se constată că acesta se întemeiază în drept pe dispozițiile

art. art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și este nefondat, pentru cele ce

succed.

Contrar

susținerilor reclamantei, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea

efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat

cauza pe temeiul altor norme, respectiv al dispozițiilor art. 998 C. civ.

În

condițiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanță, analizarea

pretențiilor acesteia în apel, din perspectiva altor prevederi legale,

echivalează cu schimbarea cauzei juridice în apel, ceea ce este inadmisibil

prin raportare la art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora

„In apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cele invocate prin cererea

de chemare în judecată, și cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a

unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către

reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

În

ceea ce privește criticile formulate în recurs de reclamantă privind aplicarea

greșită la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, se constată

că sunt nefondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de

reclamanți în baza lor, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurentei această problemă de drept a fost dezlegată corect de

către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu

privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul

legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în

interesul legii susmenționată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că Deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față

de această reglementare constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu

se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat și reclamanta nu era titulara unui „bun

”

susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să-i fi

confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține ca prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru

toate aceste considerente, recursul declarat de reclamantă este nefondat,

urmând a fi respins în consecință.

Cu privire la recursul

formulat de pârât, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele:

Pârâtul critică

decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1

alin. (3) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât arestarea

preventivă a reclamantei s-a dispus în cadrul procesului penal, iar reclamanta

a fost achitată prin hotărârea irevocabilă sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit.

a) C. pen.

Potrivit art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 „Constituie, de asemenea, condamnarea cu caracter

politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist,

instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

cu modificările și completările ulterioare”, iar art. 3 alin. (1) din același

act normativ, definește ce constituie măsura administrativă cu caracter

politic, respectiv măsurile luate de organele fostei miliții sau securități, având

ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au

fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, așa cum sunt enumerate în

conținutul acestui text de lege.

Or, în speță, nu sunt

incidente niciuna din cele două ipoteze prevăzute textele de lege mai sus

indicate, pentru cele ce succed.

Astfel, măsura

arestării reclamantei, în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960, în baza

mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea de delict

de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.,

nu poate fi considerată ca o condamnare cu caracter politic luată împotriva

reclamantei, în sensul art. 1 și 3 din lege, întrucât nu s-a finalizat cu

condamnarea acesteia, ci cu achitarea sa, prin sentința penală nr. 400 din 11

noiembrie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, irevocabilă prin decizia nr. 1108

din 20 decembrie 1960 a Tribunalului Militar de Reg. Mil. Cluj, filele 49-55

dosar fond, cum, de altfel, a concluzionat, pe acest aspect, și instanța de

apel.

Pe de altă parte,

măsura arestării reclamantei în perioada 11 iunie 1959 - 26 noiembrie 1960 în

baza mandatului de arestare emis de Tribunalul Militar Cluj, pentru învinuirea

de delict de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct.

2 lit. a) C. pen., mandat ulterior anulat, nu poate avea caracterul unei măsuri

administrative cu caracter politic pentru că nu s-a dispus de către instituții

administrative și în baza vreunuia din actele normative așa cum sunt enumerate

în conținutul acestui text de lege.

Dimpotrivă, aceasta

este o măsură preventivă, este adevărat cu caracter abuziv, și s-a luat în

cadrul procesului penal finalizat prin achitarea reclamantei, măsură ce nu

intră astfel sub incidența Legii nr. 221/2009.

De aceea, se constată

că nelegal instanța de apel a admis apelul reclamantei și a constata caracterul

politic, al măsurii de arestare luate împotriva reclamantei în baza mandatului nr.

736/1959 emis de Tribunalul Militar Cluj, în perioada 11 iunie 1959 - 26

noiembrie 1960.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

reclamantei, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, va modifica decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanta H.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta H.V. împotriva deciziei nr. 114/ A din 17

februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

aceleiași decizii.

Modifică în tot

decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 946 din 10 noiembrie 2010 a

Tribunalului Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2012.