ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3371/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3371/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 726 din 21 mai 2010 a admis

acțiunea formulată de B.M. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice. A constatat caracterul politic al condamnării și măsurilor

administrative împotriva reclamantului în perioada 30 septembrie 1958 - 31 octombrie

despăgubiri, și 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

constatat că prin Sentința penală nr. 643 din 19 martie 1949 a Tribunalului Militar

Cluj, reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 3 ani

interdicție corecțională, 40.000 ROL amendă corecțională, pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. IV C.

pen. din 1948.

Urmare recursului declarat în cauză, după

rejudecare, prin Sentința nr. 454 din 30 octombrie 1949 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, s-a dispus încetarea urmăririi penale, pe motivul

intervenirii prescripției incriminării.

Reclamantul a fost arestat de la 30

septembrie 1958 până la 30 octombrie 1959, conform Biletului de eliberare nr.

X/1959 emis de M.A.I. Penitenciarul Cluj, iar ulterior a fost internat

administrativ la Penitenciarul Periprava în perioada 30 octombrie 1959 - 30

octombrie 1962.

Prin Hotărârea nr. 2274 din 4 decembrie 1990

a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut

vechimea în muncă pentru perioada de detenție, beneficiind de o indemnizație

lunară, precum și de celelalte drepturi de asistență socială prevăzute de

respectivul act normativ.

Prin cererea care a făcut obiectul

prezentului dosar, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al

condamnării și măsurilor administrative luate împotriva sa în perioada 30

septembrie 1958 - 30 octombrie 1962 și obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pornind de la dispozițiile art. 2 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub

aspectul constatării caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul

de drept și de conținutul concret al faptelor săvârșite de reclamant.

De asemenea, același caracter a fost reținut

și în privința măsurilor administrative de internare la Penitenciarul Periprava

în perioada 30 octombrie 1959 - 30 octombrie 1962, deși prin Decizia nr. 1193

din 9 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, măsura condamnării fusese

casată, iar ulterior nu s-a mai dispus nicio condamnare a reclamantului, astfel

încât măsura arestării și internării administrative a fost lipsită de orice

temei legal.

Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora reclamantul

este îndreptățit la acordarea de despăgubiri morale.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere și

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., conform cărora se impune repararea

oricărui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.

În speță, s-a constatat că sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în arestarea

și internarea reclamantului în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare;

prejudiciul constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale; vinovăția fiind

suficientă și sub forma culpei, cu atât mai mult cu cât răspunderea se

întemeiază, în principal, pe mecanismul juridic al garantării reparației

prejudiciului cauzat chiar de către stat, care ar trebui, ca într-o societate

democratică, să fie garantul drepturilor și libertăților fundamentale; legătura

de cauzalitate fiind intrinsecă în acest gen de încălcări.

Tribunalul a avut în vedere că, de principiu,

prin măsura condamnării pentru exprimarea publică a unei opinii vizând regimul

politic, prin supunerea la un regim de detenție degradant și inuman aplicat

tuturor deținuților politici, prin stigmatizarea ca dușman al poporului cu

consecințe directe în planul recunoașterii și aprecierii sociale, reclamantului

i-au fost afectate, în mod determinant, dreptul la onoare, demnitate, dreptul

la liberă exprimare, dreptul la imagine.

Totodată, față de circumstanțele concrete ale

speței, în care măsurile coercitive au fost luate față de o persoană cu

înzestrări deosebite din punct de vedere intelectual și spiritual, cu un

potențial creator deosebit, tribunalul a apreciat că reclamantul a fost

îngrădit în dezvoltarea sa profesională, fiindu-i astfel încălcat dreptul la

recunoaștere socială și profesională, ca și componentă distinctă a stimei de

sine și a dreptului la imagine.

Tribunalul a reținut așadar că reclamantul

este îndreptățit la acordarea daunelor morale, apreciind că nu există alte

criterii de estimare a prejudiciului încercat de reclamant decât cele avute în

vedere de acesta, suma solicitată reprezentând o despăgubire echitabilă pentru

atingerea scopului reparatoriu al dispozițiilor legale pe care se

fundamentează, de natură a satisface și principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat.

Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a

fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 424 A din 19 aprilie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul ales la

D.G.F.P.M.B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, menținând celelalte

dispoziții ale hotărârii. A respins cererea intimatului-reclamant de acordare a

cheltuielilor de judecată în apel.

S-a reținut de către instanța de apel că

acțiunea a fost introdusă pe rolul tribunalului la data de 3 noiembrie 2009 și

a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la

acel moment. În finalul cererii, reclamantul a menționat, ca temei de drept,

alături de art. 4 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și prevederile art. 998

și urm. C. civ.

S-a constatat că apelurile au privit numai

soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, precum și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea nefiind

atacată în privința primului capăt de cerere referitor la constatarea

caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative suferite de

reclamant, sub acest aspect soluția definitivându-se și dobândind putere de

lucru judecat.

Criticile formulate în apel au vizat

nelegalitatea soluției privind acordarea despăgubirilor morale din perspectiva

declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009.

Sub acest aspect, s-a impus a se preciza în

prealabil că, deși reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii și

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., alături de prevederile Legii nr. 221/2009,

capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale nu a putut a fi

analizat exclusiv din perspectiva temeiului juridic de drept comun, astfel cum

a solicitat intimatul-reclamant.

Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. au fost

invocate, astfel cum însuși reclamantul a susținut, ca un temei de drept

complementar, dat fiind că prevederile Legii nr. 221/2009 constituie un caz

aparte al răspunderii civile delictuale, ca răspundere a statului pentru

prejudiciile cauzate prin condamnările și măsurile administrative cu caracter

politic.

Așadar, răspunderea reglementată în legea

specială, Legea nr. 221/2009, se grefează pe răspunderea civilă delictuală

prevăzută de dreptul comun, fiind un caz specific de aplicare a dispozițiilor

art. 998 - 999 C. civ.

Aceasta a presupus că principiile și

condițiile prevăzute de dispozițiile de drept comun menționate se regăsesc

într-o manieră specifică în prevederile legii speciale, dar în mod exclusiv,

analiza cererii de chemare în judecată nu a putut fi făcută distinct, în raport

cu prevederile art. 5 din lege, respectiv în raport cu art. 998 - 999 C. civ.

Interpretarea contrară propusă de reclamant,

în sensul că s-ar putea solicita constatarea dreptului pe calea legii speciale

și realizarea dreptului pe calea legii generale, evitându-se în acest mod

intervenirea prescripției dreptului la acțiune, nu a fost primită, față de

principiul electa una via și față de reglementarea prevăzută în art. 111 C.

proc. civ.

Dacă s-ar fi mers pe dreptul comun, acțiunea

în constatare ar fi fost inadmisibilă, iar acțiunea în realizare ar fi fost

prescrisă. Legea specială înlătură de la aplicare legea generală în privința

tuturor aspectelor pe care le reglementează.

Prin urmare, Curtea a analizat cererea de

chemare în judecată din perspectiva legii speciale, respectiv Legea nr.

221/2009.

S-a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale

se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile

Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Față de precizările de mai sus, în condițiile

în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale în

acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat că art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul de drept al

introducerii acțiunii, nu mai există.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că, din

punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în

care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă

și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată

neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce

legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

La soluționarea unui proces în care nu s-a

pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În

măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul

intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituțional

a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în

limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe

care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată

tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge

după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile

juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii

vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care,

potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau

extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca

urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică

efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine

publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului

anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să

aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru

toți.

Concluzia celor arătate a fost aceea că în

speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte

în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după

data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în

virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Într-o altă ordine de idei, dar în același

sens, a fost observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu

excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din

aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt

incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond, în

apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt

declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale

sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul

Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale,

cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori

în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale

declarate neconstituționale.

Un alt argument de natură a demonstra încă o

dată că deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate sunt

aplicabile proceselor pendinte a fost reglementarea internă regăsită în

dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile

intimatului-reclamant conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență

prevederilor Convenției Europene, s-a constatat că acestea sunt aplicabile doar

atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor

statuate prin Convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost

declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate

pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția

Europeană, în acest sens fiind interpretarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Actuala ordine constituțională din România nu

permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională

pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele

judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic, acest aspect rezultând

și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza

Slavov și alții contra Bulgariei.

De asemenea, Curtea Europeană a considerat că

simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma

unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are

semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar

este incert până la momentul finalizării procesului. Prin urmare, nici în cauza

de față, reclamantul nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1

Adițional la Convenție, deoarece nu deține un "bun", în sensul

articolului menționat.

În ceea ce privește dispozițiile art. 6

parag. 1 din Convenție, invocate de reclamant, Curtea a avut în vedere faptul

că, în cauza Cornelis împotriva Olandei, instanța de contencios european a

apreciat că hotărârile judecătorești interne prin care a fost aplicată legea

internă, așa cum era în vigoare la momentul pronunțării lor, nu încalcă

dispozițiile menționate.

Raportat la art. 14 din Convenție, în ceea ce

privește susținerea intimatului-reclamant, în sensul că prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale se creează o situație discriminatorie față de titularii

acțiunilor introduse după apariția acestei decizii, fiind o violare a

principiului egalității și discriminării, Curtea a observat că

intimatul-reclamant nu a menționat în ce constă această discriminare, din

perspectiva efectelor aplicării Legii nr. 221/2009, nefăcând nicio dovadă

concretă.

În fine, principiile de drept comunitar

evocate de intimatul-reclamant, împreună cu jurisprudența comunitară menționată

în notele scrise nu au putut fi avute în vedere, deoarece litigiul dedus

judecății nu este unul care să presupună aplicarea unor dispoziții comunitare

într-un domeniu care să intre în competența Uniunii.

În ceea ce privește Carta Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii Europene, ale cărei prevederi au fost invocate, de

asemenea, de intimatul-reclamant în notele scrise, Curtea a avut în vedere că

de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, 1 decembrie 2009,

Carta a devenit obligatorie pentru instituțiile Uniunii și pentru statele

membre, în sensul că acestea trebuie să respecte prevederile Cartei atunci când

pun în aplicare legea Uniunii.

Aplicabilitatea dispozițiilor Cartei nu

intervine însă atunci când într-un litigiu de drept intern, fără vreo legătură

cu vreunul dintre domeniile ce intră în sfera de competență a Uniunii (cei trei

piloni) se invocă încălcarea vreunuia dintre drepturile fundamentale.

În consecință, întrucât litigiul de față nu

prezintă niciun element situat în sfera de aplicare a Uniunii, Curtea a

constatat că nu pot fi primite în cauză apărările formulate de

intimatul-reclamant din perspectiva dreptului comunitar.

Curtea a respins și cererea

intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, având în

vedere că apelul a fost admis, astfel încât pârâtul nu a căzut în pretenții,

pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat

recurs reclamantul B.M., întemeiat pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C.

proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia.

A criticat decizia pronunțată în apel arătând

că absolutizând efectele deciziei Curții Constituționale s-au încălcat, în

primul rând, dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României,

ajungându-se în această situație din cauza ignorării conceptului, funcțiunii și

finalităților reparării pagubelor solicitate în baza Legii nr. 221/2009 și art.

998 C. civ.

Fundamentul unei astfel de cereri se

regăsește în prevederi similare existente în pacte și tratate internaționale

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cum sunt: art. 14 pct. 6 din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5 pct. 5

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, care consacră

răspunderea patrimonială a statului pentru condamnări nelegale cauzate de

reprezentanții săi.

A considerat că în aceste condiții se poate

vorbi și de încălcarea art. 20 din Constituția României și a precizat că din

punct de vedere al fundamentului, respectivele prevederi prezintă similitudine

cu cele ale Cap. IV din Titlul IV C. proc. pen., deosebirea fiind numai

instituțională și că prin ignorarea acestui fundament al dreptului la

despăgubiri, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

A arătat că instanța de apel s-a referit la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, ca fiind norme procesuale, și a

pornit de la ideea că prin aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituție,

efectele acestei decizii sunt similare celor ale unei legi de abrogare.

Or, în aceste condiții, mergând pe ideea

instanței de similitudine cu abrogarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, se aplică dreptul intertemporal în materia normelor de

drept civil, acestea rezultând din principiul neretroactivității legii,

prevăzut expres de art. 1 alin. (2) C. civ.

A criticat decizia recurată și pentru motivul

prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., arătând că instanța a schimbat

natura vădit neîndoielnică a actului juridic dedus judecății.

A precizat astfel că nu numai din prudență

procesuală a invocat ca temei, alături de prevederile Legii nr. 221/2009, și pe

cele ale art. 998 C. civ., iar instanța de apel a concluzionat, contrar actelor

și lucrărilor dosarului, că prevalarea și de acest din urmă temei juridic se

bazează pe o complementaritate între textele de lege.

Considerentul este greșit din moment ce prin

decizie se invocă neaplicarea dispozițiilor din lege declarate

neconstituționale, ceea ce ar însemna că dispozițiile speciale nu mai există,

ceea ce ar face pe deplin aplicabile prevederile de drept comun.

A criticat decizia recurată și sub aspectul

că atât normele dreptului comunitar, cât și practica Curții Europene au fost

invocate de către instanța de apel într-o viziune proprie, făcându-se

abstracție de faptul că prin Tratatul de la Lisabona, ratificat de România prin

Legea nr. 13/2008, s-a dat art. 6 o nouă formulare.

Totodată, considerând că aplicabilitatea

Convenției Europene este condiționată de situația în care o normă de drept

intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenție, iar dacă

norma de drept intern este abrogată, nu se mai realizează respectivul conflict,

instanța de apel a ignorat faptul că un atare conflict se naște în primul rând

cu actul juridic de abrogare, precum și cu consecințele unei astfel de

abrogări.

A invocat în susținere practica Înaltei Curți

și a Curții de Apel București, care a considerat, în cvasiunanimitate, că

acordarea despăgubirilor este justificată în lumina Convenției, care se aplică

cu prioritatea prevăzută de art. 20 din Constituție și a sintetizat din

respectiva practică o serie de idei principale.

A făcut totodată referire și la hotărâri

pronunțate de Curtea Europeană în acest sens.

Analizând Legea nr. 221/2009, cu textul

abrogat, ca pe o lege nouă, a arătat că se constată că aplicarea acesteia ar

contraveni și normelor dreptului comunitar, prin încălcarea principiilor generale

ale acestuia, respectiv ocrotirea drepturilor dobândite, securitatea juridică

și încrederea legitimă, toate implicând neretroactivitatea legii.

În strânsă corelare cu acestea, a menționat

că funcționează și principiile speranței legitime.

Problema principiului nediscriminării,

analizată de instanțe în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, se

regăsește și ca un principiu al dreptului comunitar, actele de discriminare

fiind în contradicție cu art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 18

și urm. din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene și art. 21 din Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este

dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of., nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate

vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții

Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr.

789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit

dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., neputând fi astfel primite

susținerile recurentului, potrivit cărora decizia Curții Constituționale

apreciază in abstracto conformitatea actului normativ cu normele

constituționale, dar în fiecare caz există o particularitate de care trebuie să

se țină seama.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.,

nr. 761/5.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

În ceea ce privește motivele de recurs

potrivit cărora reclamantul beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun

(art. 998 C. civ.) și în situația declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea nu pot fi primite.

Se reține astfel că instanța de apel a făcut

un amplu și corect raționament asupra acestui aspect, constatând, în esență, că

răspunderea reglementată în Legea nr. 221/2009, deși se grefează pe cea

prevăzută de dreptul comun, fiind una specială, se aplică cu prioritate,

respingând totodată și interpretarea propusă de reclamant, potrivit căreia se

poate solicita constatarea dreptului pe calea legii speciale și realizarea

acestuia pe calea legii generale, în raport de principiul electa una via și

dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Nu pot fi, de asemenea, primite motivele de recurs

formulate oral la dezbaterile asupra cauzei potrivit cărora reclamantul este

îndreptățit la obținerea daunelor morale și în virtutea caracteristicilor

personale și profesionale, tocmai prin prisma principiilor care consacră

dreptul la nediscriminare și egalitate în fața legii.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul B.M. împotriva Deciziei nr. 424 A din 19 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ