ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 473 din 21 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.L., în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. și, în consecință, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, echivalentul în lei, la cursul din ziua plății, al sumei de 80.000 Euro, și suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că, prin sentința nr. 44/1955 pronunțată în dosar nr. 33/1955 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul M.L.D. a fost condamnat la 7 (șapte) ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de agitație publică, prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., iar recursul declarat a fost respins prin decizia nr. 1026/1955.

Reclamantul a fost arestat la data de 6 octombrie 1954 și a fost liberat la data de 20 noiembrie 1955. Prin sentința nr. 87/1957 pronunțată în dosarul nr. 23/1957 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen., fiind arestat la data de 16 martie 1957 și liberat la data de 1 martie 1962. Tribunalul a constatat, din răspunsul sosit la dosar de la C.J.P. Cluj, că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului - Lege nr. 118/1990, că în momentul de față beneficiază de aceste drepturi, și că reclamantul a suferit condamnări ce sunt încadrate și considerate ca fiind condamnări politice de drept, în condițiile Legii nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamantul în momentul condamnării, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe care acesta a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de sănătate, precum și de atitudinea manifestată de acesta ulterior punerii în libertate, și chiar dacă reclamantul a reușit, ulterior, să-și câștige o bună reputație profesională, aceasta nu înlătură consecințele condamnării. La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, pe lângă criteriile obiective, s-a avut în vedere principiul proporționalitățile daunelor cu despăgubirea acordată, pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce impune statuarea în echitate și într-un cuantum rezonabil, și că reclamantul a beneficiat de unele măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

De asemenea, având în vedere și jurisprudența Curții Europene, precum și Normele Convenției, s-a reținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri echitabile și că suma solicitată de reclamantă, constând în despăgubiri în cuantum de 300.000 Euro, a fost considerată exagerat de mare. Față de cele reținute mai sus, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materie, instanța a constatat că cererea reclamantului este întemeiată, însă numai în parte, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor reale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, iar suma de 80.000 Euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă.

Prin decizia civilă nr. 126/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a respins apelul reclamantului M.L.; a admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins petitul privind daunele morale și a menținut „restul privind plata cheltuielilor de judecată”, reținând, în esență, că analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, precum și a celui invocat de instanță din oficiu, raportat la dispozițiile art. 292 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că apelul reclamantului este nefondat, iar cel al pârâtului este fondat în parte, în ceea ce privește obligația de plată a daunelor morale.

Aceasta, deoarece suportul lor îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, iar aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. S-a reținut că nu se pune problema retroactivității legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea, poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

În speță, Curtea nu a mai fost sesizată cu o astfel de excepție și nu a fost ridicată, întrucât a fost admisă într-un alt dosar, decizia Curții nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din același act normativ. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

S-a mai reținut, că nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale, deoarece, deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.

S-a concluzionat, că nu a existat nicio jurisprudență constantă în sensul acordării daunelor morale și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor și că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, întrucât nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.L., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că, în opinia sa, instanța de apel nu a respectat principul egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul neretroactivității legii civile.

Astfel, Decizia nr. 1358/2010 a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (l) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.

Or, această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., întrucât, dacă s-ar interpreta în alt sens, ar însemna că există un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația paragraful 81). Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia legea civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Acest principiu este expres consacrat în art. l C. civ., care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”, precum si în art. l5 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.” S-a mai arătat, că „efectul ex nunc” al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept; că efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor ..”(Decizia CC.

nr. 838/2009), și că legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că altfel s-a creat un vid legislativ, iar faptul că până la aceasta data legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamantului și nu este un temei legal ca cererea sa să fie respinsă, ci este obligatoriu să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale. De asemenea, s-a arătat, că instanța de apel a apreciat că reclamantul nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și nici o speranța legitimă tocmai pentru că nu are o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să i se fi acordat despăgubiri civile, deși acesta se află în prezența unui bun, tocmai prin pronunțarea hotărârii de la fond, unde i s-au recunoscut parțial pretențiile, iar diminuarea acestora constituie un atentat la însuși conținutul și natura dreptului în sine, și că tocmai statul a determinat situația existentă, care încălcă art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.L.F., întrucât, a proceda la restrângerea drepturilor în discuție, prin modificări legislative forțate și excesive, invocându-se, pur formal, necesitatea apărării securității economice, semnifică, în realitate, tocmai o încălcare a ceea ce reprezintă siguranța națională a României.

S-a mai arătat, că motivarea dată în declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este întemeiată, încălcând dreptul legal la repararea prejudiciului cauzat printr-o condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.L.F., și, în consecință, nu se poate reține că prin existența normelor legale conținute de Decretul - Lege nr. 118/1990 ar fi acoperită încălcarea produsă prin deciziile Curții Constituționale.

În ceea ce privește încălcarea Protocolului nr. 12 referitor la existenta unei discriminări, reclamantul a arătat că această discriminare există, contrar celor reținute de instanța de apel, în condițiile în care aceasta și-a bazat decizia pe motivul inexistenței unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile, întrucât instanțele de judecată din țară, în speță Curtea de Apel Oradea, au soluționat cauze în mod irevocabil în sensul admiterii acțiunilor având ca obiect despăgubiri în baza art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, după admiterea excepției de neconstituționalitate și în perioada suspendării prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, s-a arătat că nelegal instanța de judecată nu a acordat cheltuielile de judecată în apel, în condițiile în care declararea ca neconstituțional a temeiului juridic al acțiunii atrage culpa procesuală a S.R., care a provocat prezentul litigiu, reclamantul nefiind în niciun caz culpabil. Criticile formulate de reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru cele ce succed: Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui ternei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, se constată că aceasta are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De aceea, critica formulată de reclamant potrivit căreia prin pronunțarea deciziei recurate a fost discriminat față de alte persoane, care în situații similare au avut câștig de cauză, în sensul Protocolului nr. 12, este nefondată. Critica formulată de reclamant privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, iar, în speță, nu i se poate imputa pârâtului o culpă procesuală, câtă vreme apelul declarat de acesta a fost admis, iar partea care a căzut în pretenții, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este chiar reclamantul al cărui apel a fost respins și, de aceea, corect, instanța de apel nu a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată către reclamant. Având în vedere considerentele prezentate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.L. împotriva deciziei nr. 126/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.