ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

473 din 21 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul M.L., în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. și, în consecință, a

obligat pârâtul să-i plătească reclamantului, cu titlu de daune morale,

echivalentul în lei, la cursul din ziua plății, al sumei de 80.000 Euro, și

suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

În considerentele

acestei sentințe, s-a reținut că, prin sentința nr. 44/1955 pronunțată în dosar

nr. 33/1955 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul M.L.D. a fost condamnat

la 7 (șapte) ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de

agitație publică, prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., iar recursul

declarat a fost respins prin decizia nr. 1026/1955.

Reclamantul a fost

arestat la data de 6 octombrie 1954 și a fost liberat la data de 20 noiembrie 1955.

Prin sentința nr. 87/1957

pronunțată în dosarul nr. 23/1957 de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul a

fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen., fiind arestat la data de 16 martie 1957

și liberat la data de 1 martie 1962.

Tribunalul a

constatat, din răspunsul sosit la dosar de la C.J.P. Cluj, că reclamantului

i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului - Lege nr. 118/1990,

că în momentul de față beneficiază de aceste drepturi, și că reclamantul a

suferit condamnări ce sunt încadrate și considerate ca fiind condamnări

politice de drept, în condițiile Legii nr. 221/2009.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere vârsta pe care o avea

reclamantul în momentul condamnării, perioada condamnării, durata efectivă a

executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe

care acesta a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de

sănătate, precum și de atitudinea manifestată de acesta ulterior punerii în

libertate, și chiar dacă reclamantul a reușit, ulterior, să-și câștige o bună

reputație profesională, aceasta nu înlătură consecințele condamnării.

La stabilirea

despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, pe lângă

criteriile obiective, s-a avut în vedere principiul proporționalitățile

daunelor cu despăgubirea acordată, pentru a nu se ajunge în situația

îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce impune statuarea în echitate și într-un

cuantum rezonabil, și că reclamantul a beneficiat de unele măsuri reparatorii

în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

De asemenea, având în

vedere și jurisprudența Curții Europene, precum și Normele Convenției, s-a

reținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o

satisfacție morală, pe baza unei aprecieri echitabile și că suma solicitată de

reclamantă, constând în despăgubiri în cuantum de 300.000 Euro, a fost considerată

exagerat de mare.

Față de cele reținute

mai sus, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în materie, instanța a constatat că cererea

reclamantului este întemeiată, însă numai în parte, tocmai având în vedere

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

reale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu

care au fost percepute, iar suma de 80.000 Euro reprezintă o satisfacție

suficientă și echitabilă.

Prin decizia civilă nr.

126/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie, a respins apelul reclamantului M.L.;

a admis în parte apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Cluj,

pe care a schimbat-o, în sensul că a respins petitul privind daunele morale și

a menținut „restul privind plata cheltuielilor de judecată”, reținând, în

esență, că analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, precum

și a celui invocat de instanță din oficiu, raportat la dispozițiile art. 292 alin.

(1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că apelul

reclamantului este nefondat, iar cel al pârâtului este fondat în parte, în ceea

ce privește obligația de plată a daunelor morale.

Aceasta, deoarece

suportul lor îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, iar aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României, în

interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce

constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.

S-a reținut că nu se

pune problema retroactivității legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul

soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe

ori a unei dispoziții din acestea, poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau

de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu

soluționarea cauzei.

Întrucât excepția de

neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă

fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea

judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

În speță, Curtea nu a mai fost sesizată cu o astfel de excepție și nu a fost

ridicată, întrucât a fost admisă într-un alt dosar, decizia Curții nr. 1358 din

21 octombrie 2010 fiind definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din

același act normativ.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri

judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce

nu se aflau la dispoziția părților din proces.

S-a mai reținut, că nu

se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1)

din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale, deoarece,

deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în

vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a

reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a

existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul

căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,

motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal,

paralelismul legislativ.

S-a concluzionat, că

nu a existat nicio jurisprudență constantă în sensul acordării daunelor morale și

stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor și că nu se pune nici

problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv

a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații

juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în

același interval, întrucât nu a existat timpul necesar cristalizării unei

jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.L., criticând-o

pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, reclamantul a arătat că, în opinia sa, instanța de apel nu a respectat

principul egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul

neretroactivității legii civile.

Astfel, Decizia nr. 1358/2010

a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (l) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau

solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele

persecutate din punct de vedere politic.

Or, această decizie nu

poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor

acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., întrucât, dacă s-ar

interpreta în alt sens, ar însemna că există un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică

sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat

aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza B. c/a Croația paragraful 81).

Principiul neretroactivității

legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia legea civilă se

aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare,

neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest

principiu este expres consacrat în art. l C. civ., care prevede că „Legea

dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”, precum si în art. l5

alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru

viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”

S-a mai arătat, că „efectul

ex nunc” al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de

drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în

acest fel la consolidarea statului de drept; că efectele deciziilor Curții

Constituționale nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor ..”(Decizia CC. nr. 838/2009),

și că legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost

declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și

prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că

altfel s-a creat un vid legislativ, iar faptul că până la aceasta data

legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamantului

și nu este un temei legal ca cererea sa să fie respinsă, ci este obligatoriu să

fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.

De asemenea, s-a

arătat, că instanța de apel a apreciat că reclamantul nu deține un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și nici o speranța legitimă tocmai

pentru că nu are o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care

să i se fi acordat despăgubiri civile, deși acesta se află în prezența unui

bun, tocmai prin pronunțarea hotărârii de la fond, unde i s-au recunoscut

parțial pretențiile, iar diminuarea acestora constituie un atentat la însuși

conținutul și natura dreptului în sine, și că tocmai statul a determinat

situația existentă, care încălcă art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.L.F.,

întrucât, a proceda la restrângerea drepturilor în discuție, prin modificări

legislative forțate și excesive, invocându-se, pur formal, necesitatea apărării

securității economice, semnifică, în realitate, tocmai o încălcare a ceea ce

reprezintă siguranța națională a României.

S-a mai arătat, că

motivarea dată în declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu este întemeiată, încălcând dreptul legal la repararea

prejudiciului cauzat printr-o condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.L.F.,

și, în consecință, nu se poate reține că prin existența normelor legale conținute

de Decretul - Lege nr. 118/1990 ar fi acoperită încălcarea produsă prin

deciziile Curții Constituționale.

În ceea ce privește

încălcarea Protocolului nr. 12 referitor la existenta unei discriminări, reclamantul

a arătat că această discriminare există, contrar celor reținute de instanța de

apel, în condițiile în care aceasta și-a bazat decizia pe motivul inexistenței

unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile, întrucât instanțele de

judecată din țară, în speță Curtea de Apel Oradea, au soluționat cauze în mod irevocabil

în sensul admiterii acțiunilor având ca obiect despăgubiri în baza art. 5 alin.

(l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, după admiterea excepției de neconstituționalitate

și în perioada suspendării prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, s-a arătat că

nelegal instanța de judecată nu a acordat cheltuielile de judecată în apel, în

condițiile în care declararea ca neconstituțional a temeiului juridic al

acțiunii atrage culpa procesuală a S.R., care a provocat prezentul litigiu, reclamantul

nefiind în niciun caz culpabil.

Criticile formulate

de reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru cele ce succed:

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în

baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Contrar susținerilor

recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

ternei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În ceea ce privește situația

de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, se constată că aceasta are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De aceea, critica

formulată de reclamant potrivit căreia prin pronunțarea deciziei recurate a fost

discriminat față de alte persoane, care în situații similare au avut câștig de

cauză, în sensul Protocolului nr. 12, este nefondată.

Critica formulată de

reclamant privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, temeiul

acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, iar, în

speță, nu i se poate imputa pârâtului o culpă procesuală, câtă vreme apelul

declarat de acesta a fost admis, iar partea care a căzut în pretenții, potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este chiar reclamantul al cărui apel a fost

respins și, de aceea, corect, instanța de apel nu a obligat pârâtul la

cheltuieli de judecată către reclamant.

Având în vedere

considerentele prezentate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.L. împotriva deciziei nr. 126/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2012.