ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 39 din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinței civile nr. 422 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu. A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la plata daunelor morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A respins apelul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr. 3086/85/2009, astfel cum a fost formulată și precizată de reclamantul P.D.S.

în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii arestării, în perioada 22 decembrie 1950 – 01 decembrie 1954 pentru „manifestări contrarevoluționare și propagandă în favoarea americanilor” și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei (echivalentul a 300.000 Euro) cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 422/2010, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul politic al măsurii arestării aplicată reclamantului, în perioada 22 decembrie 2950 - 01 decembrie 1954, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 630.000 lei cu titlu de daune morale, reținând următoarele: Reclamantul P.D.S.

a fost privat de liberate începând cu 22 decembrie 1950, când a fost arestat în timp ce era soldat, până la data de 1 decembrie 1954 când a fost pus în libertate, fiind cercetat pentru „manifestări contrarevoluționare și propagandă în favoarea americanilor”, fără a fi trimis în judecată și condamnat. Măsura arestării și durata acesteia au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresa nr. 1325/1998 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare și copia dosarului din arhiva operativă a M.A.I. cu nr. 13.388 eliberat de C.N.S.A.S. I s-a întocmit o fișă matricolă penală și a fost supus cercetării pe motiv că s-a făcut vinovat de „manifestări contrarevoluționare prin scrierea pe un citat al tov.

S. – AMERICA”, fiind catalogat fiu de chiabur, element dușmănos regimului, căutând să facă propagandă în favoarea americanilor, manifestări față de care „nu merită să facă parte din rândul militarilor R.P.R.” conform referatului din 22 februarie 1951 și fișei personale întocmită în aceste împrejurări. În mod evident privarea de libertate timp de aproximativ 4 ani suferită în închisoare și la detașamentul de muncă DR nr. 2 a avut caracter politic, drept pentru care reclamantul este și membru al A.F.D.P.R., beneficiind de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, prin decizia nr. 22 din 26 mai 1998 prin care se reține „situația, privat de libertate în locuri de detenție”. Pentru aceste motive s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a constatat că s-a făcut dovada că în această perioadă s-a îmbolnăvit de ulcer duodenal conform biletului de ieșire din spital din 12 iulie 1952, iar din depozițiile martorilor audiați rezultă că arestarea reclamantului a afectat și pe părinții acestuia, care au suferit deopotrivă pentru situația grea în care a fost adus fiul lor, că reclamantul era într-o stare jalnică atunci când s-a întors acasă, era bolnav, că mult timp după aceea a trăit cu teamă și nesiguranță și nu și-a mai putut continua studiile pentru a-și face o carieră, deși era pasionat de electronică. În acest context s-a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe perioada arestării cât și ulterior de-a lungul vieți, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât a beneficiat doar de o indemnizație de 18 lei/lună acordată începând cu 1 iunie 1998 în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

În soluționarea apelului declarat în cauză, Curtea de apel a reținut următoarele: Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin urmare, la momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit condamnări/măsuri administrative politice a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a aplicării acestuia. În consecință, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului. În ceea ce privește caracterul politic al măsurii arestării reclamantului, susținerile apelantului pârât sunt nefondate, la dosar existând suficiente elemente în funcție de care instanța și-a format convingerea. Pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu este obligatoriu ca reclamantul să fi suferit o condamnare cu caracter politic, astfel cum susține apelantul pârât, fiind suficient ca față de acesta să fie luată și o măsură administrativă cu caracter politic.

Pe de altă parte, potrivit aceleiași legi, pe lângă situațiile în care o condamnare are de drept caracter politic, sunt situații în care instanța este cea care stabilește dacă poate sau nu să aibă un astfel de caracter o condamnare sau măsură administrativă.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, iar la alin. (2) se menționează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Art. 1 alin. (3) prevede că, de asemenea, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că arestarea reclamantul s-a dispus pentru activitatea subversivă a acestuia, astfel că în mod corect s-a reținut caracterul politic al măsurii luate față de el. Schimbarea temeiului de drept în apel nu este posibilă raportat la art. 294 C. proc. civ., în calea de atac instanța fiind ținută să verifice dacă instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la ceea ce a invocat reclamantul la fond, textul legal invocat fiind fără echivoc în acest sens. Apelantul reclamant a solicitat cheltuieli de judecată prin cererea de apel, însă față de soluția pronunțată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu este îndreptățit la acestea și nici nu s-a făcut dovada acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.D.S., criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: 1. Nu s-a arătat textul legal care conferă judecătorului facultatea de a respinge apelul cu motivarea că apelantul a completat temeiul juridic în susținerea cererii, invocând dispozițiile Tratatelor internaționale la care România este parte, jurisprudența C.E.D.O. și justificând totodată dreptul cuvenit prin prisma acestor dispoziții. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin care s-au invocat dispoziții din legislația europeană și internațională, iar față de motivarea Curții Constituționale a completat temeiul juridic al cererii sale și cu dispozițiile legislației europene și internaționale.

Legea nu interzice părților completarea temeiului juridic de drept substanțial al cererii, iar obligația procedurală de a încadra starea de fapt în starea de drept reprezintă însăși rațiunea existenței statutului de judecător. 2. Nu s-au arătat motivele pentru care tratatele internaționale, care recunosc dreptul la despăgubirile solicitate, nu au prioritare față de legislația internă și pentru care nu s-a dat efect prevederilor Legii nr. 221/2009, incidentă la data promovării cererii de chemare în judecată. Nu i s-a permis astfel accesul efectiv la un proces echitabil, întrucât raportul juridic este cârmuit sub imperiul legii sub care s-a născut.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 la care s-a făcut trimitere, fără a i se dea efect, s-au făcut referiri la tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 sunt și astăzi incidente speței de față. Chiar în situația în care ar fi fost abrogată legea sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic de drept material, judecătorului îi este interzis să refuze să judece sub cuvânt că legea nu prevede . Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea celor ce succed: 1. După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, s-au indicat dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., care prevăd că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi , ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2. Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of., nr. 789/7.11.2011), prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale, că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile C.E.D.O., cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”. Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din C.E.D.O.

N oțiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F., M., G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din C.E.D.O., nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de C.E.D.O., prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul situației în care se află reclamantul recurent constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva deciziei civile nr. 39/2011 din 03 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.