ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.

39 din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelul declarat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Sibiu împotriva

sentinței civile nr. 422 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu. A

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere

referitor la plata daunelor morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate. A respins apelul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva

aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr. 3086/85/2009, astfel cum

a fost formulată și precizată de reclamantul P.D.S. în contradictoriu cu

pârâtul S.R. prin M.F.P., s-a solicitat constatarea caracterului politic al

măsurii arestării, în perioada 22 decembrie 1950 – 01 decembrie 1954 pentru „manifestări

contrarevoluționare și propagandă în favoarea americanilor” și obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei (echivalentul a 300.000 Euro) cu

titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr.

422/2010, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul

politic al măsurii arestării aplicată reclamantului, în perioada 22 decembrie 2950

- 01 decembrie 1954, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de

630.000 lei cu titlu de daune morale, reținând următoarele:

Reclamantul P.D.S. a

fost privat de liberate începând cu 22 decembrie 1950, când a fost arestat în

timp ce era soldat, până la data de 1 decembrie 1954 când a fost pus în

libertate, fiind cercetat pentru „manifestări contrarevoluționare și propagandă

în favoarea americanilor”, fără a fi trimis în judecată și condamnat.

Măsura arestării și

durata acesteia au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv

adresa nr. 1325/1998 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția parchetelor militare și copia dosarului din arhiva operativă a

M.A.I. cu nr. 13.388 eliberat de C.N.S.A.S. I s-a întocmit o fișă matricolă

penală și a fost supus cercetării pe motiv că s-a făcut vinovat de „manifestări

contrarevoluționare prin scrierea pe un citat al tov. S. – AMERICA”, fiind

catalogat fiu de chiabur, element dușmănos regimului, căutând să facă

propagandă în favoarea americanilor, manifestări față de care „nu merită să facă

parte din rândul militarilor R.P.R.” conform referatului din 22 februarie 1951

și fișei personale întocmită în aceste împrejurări.

În mod evident

privarea de libertate timp de aproximativ 4 ani suferită în închisoare și la

detașamentul de muncă DR nr. 2 a avut caracter politic, drept pentru care

reclamantul este și membru al A.F.D.P.R., beneficiind de dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990, prin decizia nr. 22 din 26 mai 1998 prin care se reține „situația,

privat de libertate în locuri de detenție”.

Pentru aceste motive

s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a constatat că s-a

făcut dovada că în această perioadă s-a îmbolnăvit de ulcer duodenal conform

biletului de ieșire din spital din 12 iulie 1952, iar din depozițiile

martorilor audiați rezultă că arestarea reclamantului a afectat și pe părinții

acestuia, care au suferit deopotrivă pentru situația grea în care a fost adus

fiul lor, că reclamantul era într-o stare jalnică atunci când s-a întors acasă,

era bolnav, că mult timp după aceea a trăit cu teamă și nesiguranță și nu și-a

mai putut continua studiile pentru a-și face o carieră, deși era pasionat de

electronică.

În acest context s-a

constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit pe perioada arestării cât și ulterior de-a lungul vieți, în temeiul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât a beneficiat doar de o

indemnizație de 18 lei/lună acordată începând cu 1 iunie 1998 în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

În soluționarea apelului

declarat în cauză, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin deciziile

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Prin urmare, la

momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea

daunelor morale celor ce au suferit condamnări/măsuri administrative politice a

fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a aplicării

acestuia.

În consecință, nu mai

există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului.

În ceea ce privește

caracterul politic al măsurii arestării reclamantului, susținerile apelantului

pârât sunt nefondate, la dosar existând suficiente elemente în funcție de care

instanța și-a format convingerea. Pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009

nu este obligatoriu ca reclamantul să fi suferit o condamnare cu caracter

politic, astfel cum susține apelantul pârât, fiind suficient ca față de acesta

să fie luată și o măsură administrativă cu caracter politic. Pe de altă parte,

potrivit aceleiași legi, pe lângă situațiile în care o condamnare are de drept

caracter politic, sunt situații în care instanța este cea care stabilește dacă

poate sau nu să aibă un astfel de caracter o condamnare sau măsură

administrativă.

Astfel, potrivit art.

4

alin. (1) persoanele condamnate

penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât

cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).

Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică

sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în

circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, iar la alin. (2) se

menționează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de

judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3)

se aplică în mod corespunzător.

Art.

1 alin. (3) prevede că, de asemenea, constituie condamnare cu caracter politic

și condamnarea pronunțată, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la

art. 2

alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare.

Din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că arestarea reclamantul s-a dispus pentru

activitatea subversivă a acestuia, astfel că în mod corect s-a reținut

caracterul politic al măsurii luate față de el.

Schimbarea

temeiului de drept în apel nu este posibilă raportat la art. 294 C. proc. civ.,

în calea de atac instanța fiind ținută să verifice dacă instanța de fond a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie raportat

la ceea ce a invocat reclamantul la fond, textul legal invocat fiind fără

echivoc în acest sens.

Apelantul reclamant a

solicitat cheltuieli de judecată prin cererea de apel, însă față de soluția

pronunțată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu este îndreptățit la

acestea și nici nu s-a făcut dovada acestora.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.D.S., criticând-o, în esență, pentru

următoarele motive:

textul legal care conferă judecătorului facultatea de a respinge apelul cu

motivarea că apelantul a completat temeiul juridic în susținerea cererii, invocând

dispozițiile Tratatelor internaționale la care România este parte, jurisprudența

C.E.D.O. și justificând totodată dreptul cuvenit prin prisma acestor

dispoziții.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin

care s-au invocat dispoziții din legislația europeană și internațională, iar față

de motivarea Curții Constituționale a completat temeiul juridic al cererii sale

și cu dispozițiile legislației europene și internaționale.

Legea nu interzice

părților completarea temeiului juridic de drept substanțial al cererii, iar

obligația procedurală de a încadra starea de fapt în starea de drept reprezintă

însăși rațiunea existenței statutului de judecător.

motivele pentru care tratatele internaționale, care recunosc dreptul la

despăgubirile solicitate, nu au prioritare față de legislația internă și pentru

care nu s-a dat efect prevederilor Legii nr. 221/2009, incidentă la data promovării

cererii de chemare în judecată.

Nu i s-a permis astfel

accesul efectiv la un proces echitabil, întrucât raportul juridic este cârmuit

sub imperiul legii sub care s-a născut.

Prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354/2010 la care s-a făcut trimitere, fără a i se dea

efect, s-au făcut referiri la tratamentul juridic diferențiat aplicat celor

care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea politică, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 5 alin. (l) lit.

a) teza l din Legea nr. 221/2009 sunt și astăzi incidente speței de față.

Chiar în situația în

care ar fi fost abrogată legea sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic

de drept material, judecătorului îi este interzis să refuze să judece sub

cuvânt că legea nu prevede .

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului,

în considerarea celor ce succed:

din motivarea deciziei de apel, s-au indicat dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., care prevăd că în apel nu

se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi

, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2.

Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată

de instanța de recurs, avându-se în vedere

decizia în interesul Legii nr. 12/2011 (M.

Of., nr. 789/7.11.2011), prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în

considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de

recurs:

Prin deciziile nr. 1.358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza l din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale, că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum

sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații

precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la

care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Art. 6 paragraful 1

din C.E.D.O. garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să

examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un

termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce

îi aparțin.

Instanța europeană,

în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.

6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile C.E.D.O.,

cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a

caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei

proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament

legal în legislația statului contractant în cauză”.

Or, problema

analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care

dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de

altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva

căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din

C.E.D.O.

N

oțiunea de „bunuri”

din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv

al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F., M., G. ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista

o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță

legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru

că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din C.E.D.O., nu are o existență de

sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și

libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte

integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de C.E.D.O., prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea

susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar

al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o

hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul situației în

care se află reclamantul recurent constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

„exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era

definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, constatând

că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca

nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva deciziei civile nr.

39/2011 din 03 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2012.