ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1636/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 153 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul S.R. în ce privește daunele materiale solicitate de reclamantul L.I. Totodată, s-a dispus după cum urmează: S-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul L.I., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Cluj. În consecință: S-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 293 din 10 iulie 1953, pronunțată de Tribunalul Militar al orașului Stalin a reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani. S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 de luni dispusă prin Decizia M.A.I.

nr. 10039/1958 privind pe reclamant. A fost obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 135.000 Euro, cu titlu de daune morale. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamant privind daunele materiale, ca fiind prescrisă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 293 din 09 iunie 1953 a Tribunalului Militar din orașul Stalin, în dosarul nr. 272/1953, rămasă definitivă, reclamantul a fost condamnat, la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, în temeiul art. 209, partea a III C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 167, art. 157 pct. 1 lit. b) C. pen. și art. 304, 463 C.J.M.

I s-a imputat reclamantului că a fost recrutat în Organizația contrarevoluționară „Liga anticomunistă” în luna ianuarie a anului 1950, depunând jurământ de credință și luând parte la ședințele ligii. După eliberarea sa condiționată, în data de 01 ianuarie 1959, a fost din nou arestat în data de 05 februarie 1959, fiind internat timp de 36 de luni într-o colonie de muncă. Astfel fiind, este de considerat că suferința fizică și psihică ce i-a fost cauzată reclamantului a fost una foarte mare, fiind afectată și întreaga sa viață ulterioară. S-a concis, prin urmare, că acordarea sumei de 135.000 Euro cu titlu de daune morale este justificată, ținându-se seama și de despăgubirea deja acordată reclamantului în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 133/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul înlăturării obligației de plată a daunelor morale și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. Instanța de apel a reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (M. Of.

nr. 761/15.11.2010), însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu Constituția a dispozițiilor declarate neconstituționale. Astfel fiind, pretențiile reclamantului privitoare la obligarea S.R. la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.

Împrejurarea că în prezentul proces reclamantul obținuse o sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit doar printr-o hotărâre de primă instanță, deci neexecutorie potrivit legii, nu e de natură a-i conferi acestuia o speranță legitimă în sensul jurisprudenței C.E.D.O. În ce privește invocarea de către reclamant a încălcării, în defavoarea sa, a principiului egalității armelor, nici această susținere nu poate fi primită, principiul invocat privind egalitatea de tratament în plan procesual (adică sub aspectul drepturilor și obligațiilor recunoscute părților pentru ca dreptul lor la un proces echitabil să fie asigurat în mod efectiv), iar nu existența sau inexistența a însuși dreptului subiectiv material dedus judecății.

Nu s-ar putea considera nici că prin înlăturarea dispoziției din sentință prin care S.R. a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 135.000 Euro cu titlu de daune morale s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.

Nu s-ar putea reține nici încălcarea dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., căci faptele în raport de care reclamantul a pornit prezenta acțiune (respectiv privarea sa de libertate în închisorile comuniste și, apoi, internarea într-o colonie de muncă) sunt, pe de o parte, anterioare aderării României la C.E.D.O., iar pe de altă parte, se referă la alte situații de fapt decât cele din procesul de față. Jurisprudența de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate constitui, de lege lata, izvor de drept, după cum este de avut în vedere și că deși adoptarea unei legi sau ordonanțe care, ulterior, ar fi declarată neconstituțională în tot sau în parte, evocă o culpă a autorității legiuitoare, această situație nu poate conduce la efecte contrare acelora impuse, cu forță imperativă, prin prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C. proc. civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, s-a considerat că în mod corect această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă. A fost respinsă și susținerea potrivit căreia prin instituirea unui termen de prescripție în cazul cererilor în despăgubire de drept comun s-ar crea o situație de discriminare în raport cu persoanele care s-ar mărgini la a formula cereri de reparație întemeiate exclusiv pe prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât este prerogativa legiuitorului de a institui un termen de prescripție în legătură cu anumite drepturi subiective.

Discriminarea poate fi reținută doar atunci când tratamentul juridic aplicat unor persoane aflate în situații identice este diferit, însă nu și atunci când similitudinea situațiilor nu există. Or, formularea unei noi cereri în reparație pe calea dreptului comun nu poate fi socotită ca fiind, juridic, identică cu formularea unei cereri în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, sfera și întinderea măsurilor ce pot fi dispuse potrivit acestui din urmă act normativ fiind distincte de acelea care ar putea fi pretinse prin întemeiere pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Susține că în mod nelegal instanța nu a aplicat direct dispozițiile art. 20 și 21 din Constituția României cât și C.E.D.O., potrivit principiului preeminenței consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituție. Potrivit art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O. și jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de “bunuri” privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, precum și în situații precis delimitare, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate. Invocă principiul egalității armelor prevăzut de art. 1, 4 și 16 din Constituție și art. 14 din Convenție.

Prin desființarea sentinței de fond s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și s-a încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii. Invocă art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., art. 9 alin. (5) din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, Rezoluții A.C.P.E. și Declarația de la Vilnius. Culpa adoptării Legii nr. 221/2009 cu nerespectarea dispozițiilor constituționale nu poate fi transferată justițiabilului. Împotriva deciziei a declarat recurs și pârâtul, solicitând respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării, arătând că acesta este conferit de lege, astfel că nu mai era necesară intervenția instanței care să se pronunțe pe o situație deja reglementată.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat atât inexistența temeiului juridic precizat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării sale.

Pe de altă parte, reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În cauză, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum a învederat recurentul. În același timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în vigoare.

Acest aspect a fost tranșat prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ( M. Of. nr. 789/7.11.2011) . Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora. În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.

Înalta Curte constată că nici încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. nu poate fi reținută, așa cum de altfel a statuat și instanța de apel. Astfel, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că “o creanță nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.M.G. ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Prin urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de “speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, paragraful 137). Așa cum se reține în decizia dată în interesul legii, o asemenea jurisprudență nu se poate spune, însă, că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamantului de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, nu se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce în speță nu poate fi reținut. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului. De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile C.E.D.O., cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.

Or, problema dedusă judecății în recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza S. și alții împotriva Bulgariei), C.E.D.O. a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții” (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii” (paragraful 62). În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege”.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza U. contra Franței). Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”. Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie). Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește D.U.D.O. și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că acestea nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Față de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate. În ce privește recursul declarat de pârât, criticile referitoare la greșita menținere a dispozițiilor referitoare la constatarea caracterului politic nu pot fi primite, acesta indicând doar formal dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În speță, prin sentința penală nr. 293 din 09 iunie 1953 a Tribunalului Militar din orașul Stalin, în dosarul nr. 272/1953, rămasă definitivă, reclamantul a fost condamnat, la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, în temeiul art. 209, partea a III C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 167, art. 157 pct. 1 lit. b) C. pen. și art. 304, 463 C.J.M. Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect prima instanță a constatat că infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., este de drept o condamnare cu caracter politic, iar măsura internării ulterioare într-o colonie de muncă constituie o măsură administrativă cu caracter politic.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, și recursul declarat de pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul L.I. și pârâtul S.R. PRIN M.F.P. PRIN D.G.F.P. CLUJ împotriva deciziei civile nr. 133/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2012.