ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2542/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., a

supra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 970 din 02

iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul F.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin.

A obligat pe pârât să plătească

reclamatului suma de 800.000 euro sau echivalentul în lei, la data plății

efective, reprezentând daune morale.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 17 martie 2010,

reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârât, S.R. prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, daune morale

pentru condamnările cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

A mai reținut instanța de fond, că

reclamantul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 1591/1949 a Tribunalului

Militar Timișoara, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinei

sociale, prevăzute de art. 209 alin. (1) C. pen. și închis de două ori, prima

dată 2 ani și ulterior 6 ani, fiind arestat și trimis la Gherla, unde a suferit traume psihice determinate de condițiile de detenție extrem de grele, care

i-au șubrezit și afectat grav starea de sănătate. Instanța a apreciat că

această condamnare aplicată reclamantului constituie, de drept, o condamnare cu

caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin art. 1 alin. (2) din actul

normativ menționat, legiuitorul indicând expres infracțiunile prevăzute de

Codul penal din 1936, care reprezintă condamnările cu caracter politic, infracțiunea

prevăzută de art. 209 alin. (1) C. pen., fiind enumerată în conținutul acestui

text de lege.

Cât privește cuantumul daunelor

morale acordate, tribunalul a mai reținut că, prin condamnarea și executarea

pedepsei, s-a cauzat autorului reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a

constat în consecințe dăunătoare, ce au rezultat din atingerile și îngrădirile grave

ale dreptului la libertate personală, fiind afectate și onoarea, reputația,

relațiile sociale ale acestuia, daunele morale acordate, fiind de 800.000 euro.

S-a mai reținut de tribunal că,

singura compensație oferită până în prezent de S.R. a fost indemnizația primită

de reclamant, în cuantum de 1207 lei, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 618 din 17 martie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr.

970 din 2 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin.

A schimbat în tot sentința atacată,

în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a constatat că

tribunalul a reținut în mod corect, caracterul politic al condamnării, făcând

aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, dar a apreciat

că cererea privind acordarea de despăgubiri trebuie respinsă, deoarece Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr.

221/2009.

Potrivit art. 147 din Constituție,

dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Ca urmare, faptul că cererea de

chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării

neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale,

care are caracter obligatoriu.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii și

nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.

Cu aceste argumente a fost admis apelul declarat de

pârât, cu consecința schimbării sentinței tribunalului, în sensul respingerii

acțiunii.

Împotriva deciziei nr. 618 / A din

17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul

criticând-o pentru

nelegalitate, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că, legea

aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată, și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

fiind încălcate atribuțiile puterii judecătorești.

În acest sens, recurentul a susținut

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin.

(2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și

cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Prin urmare, recurentul-reclamant a

arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță,

deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile

privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, recurentul-reclamant a

arătat că intervenția unei decizii a Curții Constituționale într-un proces în

curs de desfășurare ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și

legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie

independentă și să se supună numai legii și a susținut că, prin analizarea chestiunii

legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respingându-i

în mod eronat, acțiunea.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentul-reclamant

aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, nu constituie, cum, în mod greșit a

susținut recurentul, o încălcarea a atribuțiilor puterii judecătorești, ci

dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții

Constituționale, și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate

de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de

asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește

dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Prin Decizia nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.10.2010),

la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au

făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a  face cu un act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

În considerentele aceleiași decizii,

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale.

În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat

Dreptul, înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 618/ A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Alba Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 aprilie 2012.