ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8306/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8306/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1090 din 25 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în Dosarul nr. 5477/100/2009, s-a

admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de către reclamantul

T.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință:

S-a constatat

caracterul politic al condamnării pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, în

Dosarul nr. 238/1961, prin Sentința nr. 266 din 26 august 1961, prin care

reclamantul T.T. a fost condamnat, în baza art. 209 pct. 1 alin. (1) C. pen.,

la 7 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru infracțiunea de

uneltire contra ordinii sociale.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 130.000

euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, către

reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 266 din 26

august 1961, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost

condamnat la 3 ani, 6 luni și 18 zile de detenție, în arestul Poliției Baia

Mare, Satu Mare și, apoi, în Penitenciarul Jilava.

Condamnarea s-a

pronunțat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen. din

1936, infracțiune prevăzută expres de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca

reprezentând o condamnare cu caracter politic.

Martorii audiați,

persoane condamnate în aceeași cauză cu reclamantul și care au trecut prin

exact aceleași experiențe, au descris sugestiv regimul de detenție,

caracterizat prin violențe fizice și psihice, umilințe, înfometare, muncă

forțată și istovitoare, lipsa asistenței medicale, întreruperea oricărei

legături cu exteriorul, toate în scopul degradării ființei umane.

Reclamantul a fost

condamnat la vârsta de 16 ani, iar cei 3 ani și jumătate petrecuți în

condițiile de detenție au avut consecințe extrem de grave atât asupra sănătății

reclamantului, cât și în plan social, aducându-se o atingere extrem de gravă

tuturor valorilor care definesc personalitatea umană.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, instanța a luat în considerare durata pedepsei privative de

libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative

produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii, în sensul

respingerii acțiunii reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 60/R din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis, ca fondat, în

parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1090 din 25 iunie 2010 a Tribunalului

Maramureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția

din sentință privind obligarea pârâtului la plata sumei de 130.000 euro, în

echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul

T.T. și a menținut dispoziția sentinței privind constatarea caracterului

politic al condamnării reclamantului prin Sentința penală nr. 266 din 26 august

1961 a Tribunalului Militar Cluj.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Motivele de apel

privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate, întrucât, prin

Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5

pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar dispozițiile

art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, prin

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale.

Reținând că această

decizie este definitivă și obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat la

baza admiterii acțiunii nu mai există, astfel că acțiunea este, în prezent,

lipsită de temei legal și, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri, în

temeiul unui act normativ inexistent.

Curtea a mai reținut

că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este

posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și de

fondul cererii.

Cu privire la

aspectul de procedură, dat fiind că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al

cererii, pentru că ar schimba cauza acțiunii, ceea ce este inadmisibil.

În ce privește fondul

cererii, din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu

există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile

săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă

aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă.

Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul

într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat,

neexistând obligația reparării, fapt reținut și de Curtea Constituțională.

Or, declararea ca

neconstituționale a dispozițiilor legale echivalează, în opinia curții de apel,

cu lipsa opțiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui text

legal.

În ce privește

prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere

dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la

declararea lor ca neconstituționale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții au

un bun sau o speranță legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au

o hotărâre de primă instanță, pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la această

speranță legitimă, s-a constat că există o ingerință din partea statului, care

este legitimă, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de

constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică

și predictibilă.

Distinct de

considerentele de mai sus, s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru

daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice -

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri.

Prin urmare, Curtea a

constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susține că nu s-au acordat

despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește

modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea

a observat existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, deși acestea au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, și a considerat că acesta este determinat de o serie de elemente

neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În raport de

considerentele expuse, curtea de apel a reținut că există, în mod evident, o

culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin

edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional, și a născut,

pentru persoanele care au formulat acțiuni, doar speranțe care s-au dovedit

nefondate, prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul T.T., solicitând admiterea recursului,

desființarea deciziei atacate și menținerea, ca temeinică și legală, a

sentinței primei instanțe.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a mai analizat motivele

de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor, având în vedere că, prin

Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituționala a stabilit că dispozițiile art. 5

pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar dispozițiile

art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate și acestea neconstituționale,

prin Decizia nr. 1354/2010.

Ca principiu general,

căile ordinare de atac, din care face parte și apelul, se exercită pentru

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate de prima

instanță.

Instanța de apel nu a

găsit, în cauză, vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței

atacate, limitându-se în a expune argumentele care au stat la baza hotărârii

prin care dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, admițând practic, tacit, că, la data de 25 iunie

2010, Tribunalul Maramureș a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Aceeași curte de apel

a constatat că statul a creat o inechitate, dat fiind că persoanele care au

obținut hotărâri judecătorești irevocabile, anterior controlului de

constituționalitate, sunt, în mod evident, într-o situație de avantaj, care

induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri

judiciare sunt încă în curs de desfășurare.

Este evidenta

existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri morale pentru condamnări politice, câtă vreme o importanță decisivă

o are momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă,

cu toate că cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași

procedură, decalajele fiind determinate de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor în cauză. Astfel, gradul de operativitate al organelor

judiciare, eventualele incidente legate de procedura de citare, complexitatea

cauzei, exercitarea sau neexercitarea căii de atac, tergiversarea voită, venită

din partea adversarului, ca factori ce determină direct durata procesului și,

implicit, momentul rămânerii irevocabile a unei hotărâri, nu pot constitui

elemente imputabile reclamantului și de care să atârne decisiv soluția în

cauză.

Cu privire la aceste

elemente aleatorii și exterioare conduitei părții, însăși Curtea

Constituțională a reținut că sunt în contradicție cu principiul egalității în

fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Curtea de Apel Cluj a

observat și a reținut că instituirea unui tratament distinct între persoanele

îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul rămânerii definitive a

hotărârii, nu are o justificare rezonabilă și obiectivă. Cu toate acestea,

Curtea, reținând că există, în mod mai mult decât evident, o culpă a

legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar și a născut doar

speranțe, ce s-au dovedit nefondate, pentru persoanele îndreptățite, a admis

apelul și a modificat în parte hotărârea atacată, creând ea însăși o astfel de

situație de discriminare.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

În ceea ce privește

efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele

considerații, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs

invocate în cauză:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul

cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii,

în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că

reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, în cauză, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia

nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi

fi confirmat dreptul de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat,

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul său la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice

discriminarea, critică ce poate fi dedusă din conținutul motivelor de recurs,

deși nu este, în mod expres, indicat acest articol.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul T.T. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația

de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are, spre deosebire de opinia

instanței de apel, o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei

discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din

21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din 21

ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.