ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8306/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1090 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în Dosarul nr. 5477/100/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de către reclamantul T.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință: S-a constatat caracterul politic al condamnării pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, în Dosarul nr. 238/1961, prin Sentința nr. 266 din 26 august 1961, prin care reclamantul T.T. a fost condamnat, în baza art. 209 pct. 1 alin. (1) C. pen., la 7 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 266 din 26 august 1961, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani, 6 luni și 18 zile de detenție, în arestul Poliției Baia Mare, Satu Mare și, apoi, în Penitenciarul Jilava. Condamnarea s-a pronunțat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen. din 1936, infracțiune prevăzută expres de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca reprezentând o condamnare cu caracter politic.

Martorii audiați, persoane condamnate în aceeași cauză cu reclamantul și care au trecut prin exact aceleași experiențe, au descris sugestiv regimul de detenție, caracterizat prin violențe fizice și psihice, umilințe, înfometare, muncă forțată și istovitoare, lipsa asistenței medicale, întreruperea oricărei legături cu exteriorul, toate în scopul degradării ființei umane. Reclamantul a fost condamnat la vârsta de 16 ani, iar cei 3 ani și jumătate petrecuți în condițiile de detenție au avut consecințe extrem de grave atât asupra sănătății reclamantului, cât și în plan social, aducându-se o atingere extrem de gravă tuturor valorilor care definesc personalitatea umană.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanța a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Prin Decizia civilă nr. 60/R din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis, ca fondat, în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1090 din 25 iunie 2010 a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția din sentință privind obligarea pârâtului la plata sumei de 130.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantul T.T. și a menținut dispoziția sentinței privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului prin Sentința penală nr. 266 din 26 august 1961 a Tribunalului Militar Cluj.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele: Motivele de apel privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate, întrucât, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale. Reținând că această decizie este definitivă și obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii nu mai există, astfel că acțiunea este, în prezent, lipsită de temei legal și, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri, în temeiul unui act normativ inexistent.

Curtea a mai reținut că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și de fondul cererii. Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al cererii, pentru că ar schimba cauza acțiunii, ceea ce este inadmisibil. În ce privește fondul cererii, din deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă.

Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, neexistând obligația reparării, fapt reținut și de Curtea Constituțională. Or, declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale echivalează, în opinia curții de apel, cu lipsa opțiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui text legal. În ce privește prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la declararea lor ca neconstituționale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții au un bun sau o speranță legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții au o hotărâre de primă instanță, pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Cu privire la această speranță legitimă, s-a constat că există o ingerință din partea statului, care este legitimă, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică și predictibilă. Distinct de considerentele de mai sus, s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin urmare, Curtea a constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a observat existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, deși acestea au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, și a considerat că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În raport de considerentele expuse, curtea de apel a reținut că există, în mod evident, o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional, și a născut, pentru persoanele care au formulat acțiuni, doar speranțe care s-au dovedit nefondate, prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.T., solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a mai analizat motivele de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor, având în vedere că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituționala a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate și acestea neconstituționale, prin Decizia nr. 1354/2010. Ca principiu general, căile ordinare de atac, din care face parte și apelul, se exercită pentru verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate de prima instanță.

Instanța de apel nu a găsit, în cauză, vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței atacate, limitându-se în a expune argumentele care au stat la baza hotărârii prin care dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, admițând practic, tacit, că, la data de 25 iunie 2010, Tribunalul Maramureș a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Aceeași curte de apel a constatat că statul a creat o inechitate, dat fiind că persoanele care au obținut hotărâri judecătorești irevocabile, anterior controlului de constituționalitate, sunt, în mod evident, într-o situație de avantaj, care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.

Este evidenta existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale pentru condamnări politice, câtă vreme o importanță decisivă o are momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, cu toate că cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură, decalajele fiind determinate de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. Astfel, gradul de operativitate al organelor judiciare, eventualele incidente legate de procedura de citare, complexitatea cauzei, exercitarea sau neexercitarea căii de atac, tergiversarea voită, venită din partea adversarului, ca factori ce determină direct durata procesului și, implicit, momentul rămânerii irevocabile a unei hotărâri, nu pot constitui elemente imputabile reclamantului și de care să atârne decisiv soluția în cauză.

Cu privire la aceste elemente aleatorii și exterioare conduitei părții, însăși Curtea Constituțională a reținut că sunt în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Curtea de Apel Cluj a observat și a reținut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul rămânerii definitive a hotărârii, nu are o justificare rezonabilă și obiectivă. Cu toate acestea, Curtea, reținând că există, în mod mai mult decât evident, o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar și a născut doar speranțe, ce s-au dovedit nefondate, pentru persoanele îndreptățite, a admis apelul și a modificat în parte hotărârea atacată, creând ea însăși o astfel de situație de discriminare.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: În ceea ce privește efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecății, Înalta Curte va face următoarele considerații, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs invocate în cauză: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, în cauză, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul său la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea, critică ce poate fi dedusă din conținutul motivelor de recurs, deși nu este, în mod expres, indicat acest articol.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul T.T. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are, spre deosebire de opinia instanței de apel, o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În acest cadru normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva Deciziei nr. 60R din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.