ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1010/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1010/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1141 din 16 iunie 2010 pronunțată în Tribunalul Caraș-Severin a admis

acțiunea formulată de reclamantul I.G. împotriva pârâtului Statul Român prin

M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și a obligat pârâtul să-i

plătească reclamantului suma de 1.000.000 euro, echivalentă în lei la data

efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul I.G. a chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să constate că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin

M.F.P. la plata sumei de 1.000.000 euro, daune morale.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în data de 27 decembrie 1952 a fost arestat

și prin sentința nr. 68 din 11 martie 1953, pronunțată în dosar nr. 32/1953 de

Tribunalul Militar Timișoara, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică și

confiscarea averii, în temeiul art. 209 C. pen. pentru crima de uneltire contra

ordinii sociale, pentru faptul că dădea informații și alimente partizanilor.

În drept acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) și

alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai reținut că

prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al reclamantului și al

întregii sale familii a fost grav afectat.

Conform dispozițiilor

art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus

printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic sau

descendenții acestora până la gradul al II-lea, pot solicita acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la

stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii

deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.

S-a reținut că

reclamantul beneficiază de o indemnizație în temeiul dispozițiilor

Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe paratul a declarat apel arătând că reclamantul nu a făcut dovada că

hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a

exercitării vreunei căi extraordinare de atac.

S-a învederat că

reclamantul a primit o indemnizație lunară în cuantum de 2002 lei, în temeiul

Hotărârii nr. 1487 din 17 octombrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin,

pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, iar suma de

1.000.000 euro, reprezentând daune morale, acordată de instanță este

nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în

vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a

celor care se pretind prejudiciați.

Reclamantului nu i se

pot acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea sa

politică, care să depășească pragul de 10.000 euro, raportat la O.U.G. nr.

62/2010.

Prin decizia nr. 320

din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul, a

schimbat sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a examinat sentința atacată, în raport de motivele

invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar

putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la

acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K.

contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe

calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică

legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a

reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora

„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la

data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, a reținut

instanța, a fost temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

concluzie ce se impune avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei

decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În criticile

dezvoltate se arată că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac).

Se susține că dreptul

la un proces echitabil și principiul egalității în fața legii sunt garantate de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin art. 20 din

Constituția României se consfințește preeminența tratatelor și a jurisprudenței

C.E.D.O.

Recursul nu este

fondat.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamant nu era titularul

unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul I.G. împotriva deciziei nr. 320 din 22

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.