ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Caraș-Severin sub nr. 778/115 din 10 martie 2010, reclamanta F.I. a chemat în

judecată Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 720 din 27 aprilie 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantei F.I., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei

de 280.000 euro echivalată în lei la data plății, reprezentând daune morale,

fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

prin sentința nr. 5 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara, reclamanta a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru crima de

uneltire contra ordinii sociale, având în vedere faptul că în anul 1951 a dus alimente

și haine fugarilor din munți, care erau urmăriți de securitate.

În vara anului 1951, a fost arestată de securitate,

fiind prinsă când ducea alimente și haine partizanilor din munți care făceau

parte dintr-o organizație anticomunistă, după arestare fiind bătută și umilită

de mai multe ori.

La Tribunalul Militar Timișoara a fost din nou

anchetată și bătută în fiecare zi până când a fost condamnată la 5 ani de

închisoare. În tot acest timp în închisoare a fost bătută de mai multe ori,

bătaia făcând parte din regimul de viață din închisoare.

Pe toată durata întemnițării a fost supusă unor

experiențe neplăcute, a fost torturată, și chiar și după ieșirea din închisoare

a fost urmărită de securitate având de suportat consecințe grave atât ea cât și

copiii acesteia.

Prin condamnarea suferită, prima instanță a apreciat

că i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale

căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i

știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce

țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea

de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a

reclamantei, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și

sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de

art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale,

tribunalul a apreciat că suma de 500.000 euro solicitată prin acțiunea

introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au

la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între

caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al

despăgubirilor.

S-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor

echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de

arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu

importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie

avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a

sănătății persoanei, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin

pe plan social, profesional și familial.

Față de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai

multor drepturi fundamentale ale reclamantei, prima instanță a apreciat că o

indemnizație echitabilă, pentru cei 2 ani și 8 luni închisoare, o reprezintă

suma de 280.000 euro.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 307/ A din 21 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în

tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are

drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui

act normativ, la momentul soluționării apelului.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași

Curte Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe

această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de motivarea și, mai ales, de soluția Curții

Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data

soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

S-a arătat că nu poate subzista nici susținerea că

anterior deciziei Curții Constituționale reclamanta ar fi fost proprietara unui

„bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor

Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau

parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal

al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în

sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea

reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se

plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit

raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa

unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului

subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu

poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, s-a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile

prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de

aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta

cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod

exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării

sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept

consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării

temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituționale și

nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate,

instanța de apel a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot

hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către

reclamanta F.I.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta F.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor

aflate pe rol, în primă instanță sau în căile de atac, la data pronunțării

acestei decizii, ci este aplicabilă acțiunilor înregistrate ulterior publicării

sale.

În susținerea acestui punct de vedere, recurenta a

invocat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O.,

respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge

dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

În acest sens, recurenta a invocat și preeminența

tratatelor și a jurisprudenței C.E.D.O., consfințită și în Constituția

României.

De asemenea, recurenta a arătat că se impune

respectarea principiului egalității în fața legii, principiu care presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

În vederea respectării principiului egalității de

drepturi și necreării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele

care au obținut hotărâri definitive, s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2)

lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și art. 20 alin. (2) din

Constituția României și art. 14 din Convenție.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, se constată următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal,

deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie

ipotezelor pe care aceste motive le reglementează, hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism

democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic

(ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

F.I. împotriva deciziei nr. 307/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.