ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 778/115 din 10 martie 2010, reclamanta F.I. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 720 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantei F.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 280.000 euro echivalată în lei la data plății, reprezentând daune morale, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința nr. 5 din 22 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamanta a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, având în vedere faptul că în anul 1951 a dus alimente și haine fugarilor din munți, care erau urmăriți de securitate. În vara anului 1951, a fost arestată de securitate, fiind prinsă când ducea alimente și haine partizanilor din munți care făceau parte dintr-o organizație anticomunistă, după arestare fiind bătută și umilită de mai multe ori. La Tribunalul Militar Timișoara a fost din nou anchetată și bătută în fiecare zi până când a fost condamnată la 5 ani de închisoare.

În tot acest timp în închisoare a fost bătută de mai multe ori, bătaia făcând parte din regimul de viață din închisoare. Pe toată durata întemnițării a fost supusă unor experiențe neplăcute, a fost torturată, și chiar și după ieșirea din închisoare a fost urmărită de securitate având de suportat consecințe grave atât ea cât și copiii acesteia. Prin condamnarea suferită, prima instanță a apreciat că i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantei, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, tribunalul a apreciat că suma de 500.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.

S-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei, prima instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă, pentru cei 2 ani și 8 luni închisoare, o reprezintă suma de 280.000 euro.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 307/ A din 21 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Față de motivarea și, mai ales, de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. S-a arătat că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamanta ar fi fost proprietara unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, s-a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanța de apel a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanta F.I. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanță sau în căile de atac, la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă acțiunilor înregistrate ulterior publicării sale.

În susținerea acestui punct de vedere, recurenta a invocat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O., respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. În acest sens, recurenta a invocat și preeminența tratatelor și a jurisprudenței C.E.D.O., consfințită și în Constituția României. De asemenea, recurenta a arătat că se impune respectarea principiului egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În vederea respectării principiului egalității de drepturi și necreării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G.

nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 14 din Convenție. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.I. împotriva deciziei nr. 307/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.