ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1973/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1377 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.F., născută C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei la trei ani închisoare prin sentința nr. 671 din 05 octombrie 1954 a Tribunalului Militar Timișoara și a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 250.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost condamnată de Tribunalul Militar Timișoara, prin sentința nr. 671 din 05 octombrie 1954, la 3 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen.

de la 1936, având în vedere faptul că în anul 1951 a dus alimente și haine fugarilor din munți, care erau urmăriți de securitate. După arestare, reclamanta a fost dusă la postul de Miliție Teregova, unde a fost legată, bătută și umilită pentru a da date despre partizanii din munți. În închisoare, din cauza bătăilor și alimentației slabe s-a îmbolnăvit, iar în urma bătăilor s-a ales și cu coaste rupte. Din declarația martorei F.I. reiese că și după eliberarea din închisoare, viața reclamantei a fost grea. Cu greu și-a găsit un loc de muncă și foarte greu și-a întemeiat o familie. Singura compensație oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizația primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Este evident că lipsirea reclamantei de libertate pe o perioadă de 2 ani și 5 luni a avut consecințe pe plan psihic, fizic, social, profesional, aceasta fiind expusă disprețului public și suferind astfel o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană. În materia despăgubirilor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite alinarea suferinței. În speță, s-a considerat că suma de 250.000 euro reprezintă o compensație suficientă și echitabilă pentru suferințele fizice și psihice îndurate de reclamantă.

Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 91/A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de daune morale. În motivarea acestei soluții, curtea a reținut următoarele: Suferințele fizice și psihice ale reclamantei în timpul arestării și executării pedepsei sunt de netăgăduit. Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege și, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale.

Legislația nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate, situația familială, situația profesională sau cea socială. Tot în doctrină și jurisprudență s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură să-i atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei. Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Reclamanta a fost condamnată la 3 ani închisoare, pedeapsă pe care a executat-o, prejudiciul moral fiind evident, însă suma acordată cu titlu de despăgubiri - 250.000 euro - este disproporționat de mare în raport cu acest prejudiciu, sens în care se va aprecia că suma de 75.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru reclamantă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că suma acordată de instanța de apel cu titlu de daune morale, și anume 75.000 euro, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. În privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

În plus, trebuie avut în vedere că reclamanta a primit o compensație pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, primind o indemnizație lunară de 599 lei în baza art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990. Pentru toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică referitor la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, invocat, din oficiu, la termenul de dezbateri, Înalta Curte reține următoarele: Relativ la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privința situației reclamantei din prezenta cauză, recurentul-pârât a susținut că, raportat la această hotărâre a Curții Constituționale, nu mai există o reglementare legală privind acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic și că, față de această situație, acțiunea în despăgubiri a reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Într-adevăr, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Contrar, însă, susținerilor recurentului, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un efect în privința situației reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010). Astfel, în ceea ce privește efectele deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în control a posteriori de constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit acelorași reglementări, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Din economia textelor legale evocate rezultă că, efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor). Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.

În speță, situația premisă este aceea în care temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010, iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2009, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010). În termenul de 45 de zile prevăzut de legea fundamentală, nici puterea legislativă și nici puterea executivă nu au acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Într-o atare situație, conform considerațiilor teoretice anterior enunțate, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză. Față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă că, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.

Or, reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Este vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă. În ceea ce privește criticile propriu-zise din recursul pârâtului, acestea sunt nefondate. Astfel, recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic la trei ani închisoare (pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, având în vedere că în anul 1951 a dus alimente și haine fugarilor din munți care erau urmăriți de securitate) și că a executat această pedeapsă. De asemenea, după arestare, reclamanta a fost dusă la postul de miliție Teregova, unde a fost legată, bătută și umilită pentru a da date despre partizanii din munți, iar în închisoare, din cauza bătăilor și alimentației slabe, s-a îmbolnăvit. Și după eliberarea din închisoare, viața reclamantei a fost grea, în sensul că și-a găsit cu greu un loc de muncă și foarte greu și-a întemeiat o familie.

În același timp, s-a reținut că reclamanta beneficiază de o indemnizație lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Or, față de această situație de fapt, în mod legal instanța de apel a considerat că o sumă de 75.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă. Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Cât timp instanțele anterioare au reținut că reclamanta beneficiază de o compensație pentru condamnarea cu caracter politic suferită în perioada regimului comunist, acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație lunară de 599 lei, nu se poate reține că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în prezenta cauză nu s-a avut în vedere criteriul legal prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009. Pe de altă parte, în absența altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină și jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, este de netăgăduit că orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferințe în plan psihic și fizic, că asemenea măsuri lezează demnitatea și onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamanta, care se găsește într-o asemenea situație, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. La stabilirea întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic de către reclamantă ca urmare a condamnării sale din motive politice, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a perceput consecințele vătămării, luând în considerare și durata privării de libertate, respectiv trei ani.

În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 75.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, iar suma acordată, prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, cum greșit susține recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 75.000 euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție – o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se pretinde în recurs.

Și aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de victimă pe durata celor trei ani de executare a pedepsei și ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate. Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii caracterului politic al condamnării reclamantei prin sentința nr. 671 din 05 octombrie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, ci i-au acordat acesteia și despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării sale de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs. Așa fiind, nu se poate susține că suma de 75.000 euro ar fi disproporționată față de traumele psihice și fizice încercate de reclamantă ca urmare a condamnării și privării sale de libertate, din motive politice, pe o perioadă de trei ani.

Cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamantă raportat atât la durata privațiunii de libertate și anume trei ani, cât și la situația sa socială concretă – urmare a condamnării din motive politice, reclamanta și-a găsit cu greu un loc de muncă și tot astfel și-a întemeiat o familie. Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 91/A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.