ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1973/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1973/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1377 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.F., născută C., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și,

în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei la

trei ani închisoare prin sentința nr. 671 din 05 octombrie 1954 a Tribunalului

Militar Timișoara și a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de

250.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost condamnată de

Tribunalul Militar Timișoara, prin sentința nr. 671 din 05 octombrie 1954, la 3

ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și

pedepsită de art. 209 C. pen. de la 1936, având în vedere faptul că în anul 1951 a dus alimente și haine fugarilor din munți, care erau urmăriți de securitate.

După

arestare, reclamanta a fost dusă la postul de Miliție Teregova, unde a fost

legată, bătută și umilită pentru a da date despre partizanii din munți. În

închisoare, din cauza bătăilor și alimentației slabe s-a îmbolnăvit, iar în

urma bătăilor s-a ales și cu coaste rupte.

Din

declarația martorei F.I. reiese că și după eliberarea din închisoare, viața reclamantei

a fost grea. Cu greu și-a găsit un loc de muncă și foarte greu și-a întemeiat o

familie.

Singura

compensație oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizația primită

conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Este

evident că lipsirea reclamantei de libertate pe o perioadă de 2 ani și 5 luni

a avut consecințe pe plan psihic, fizic, social,

profesional, aceasta

fiind expusă disprețului public și suferind astfel

o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.

În

materia despăgubirilor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului

nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de

natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate

material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite alinarea

suferinței.

În

speță, s-a considerat că suma de 250.000 euro reprezintă o compensație

suficientă și echitabilă pentru suferințele fizice și psihice îndurate de

reclamantă.

Împotriva

sentinței susmenționate a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr.

91/A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârât

să plătească reclamantei suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, cu titlul de daune morale.

În

motivarea acestei soluții, curtea a reținut următoarele:

Suferințele

fizice și psihice ale reclamantei în timpul arestării și executării pedepsei

sunt de netăgăduit.

Orice

condamnare nedreaptă produce celor în cauză suferințe pe plan moral,

social și profesional, le lezează libertatea,

demnitatea și onoarea, drepturi personale

nepatrimoniale ocrotite prin

lege și, din acest punct de vedere, le produce un

prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale.

Legislația nu

consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Doctrina

și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative

suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în

care au fost afectate, situația familială, situația profesională sau cea

socială.

Tot

în doctrină și jurisprudență s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral,

un criteriu fundamental trebuie să-l

reprezinte echitatea, criteriu ce

decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, și o doză

de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și

despăgubirile acordate, care

să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură să-i atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just

temei.

Și

în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în

materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive

pentru autorii prejudiciului și

nici venituri nejustificate pentru victime.

Reclamanta

a fost condamnată la 3 ani închisoare, pedeapsă pe care a executat-o,

prejudiciul moral fiind evident, însă suma acordată cu titlu de despăgubiri -

250.000 euro - este disproporționat de mare în raport cu acest prejudiciu, sens

în care se va aprecia că suma de 75.000 euro reprezintă o compensație

echitabilă și justificată pentru reclamantă.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat că a

fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că suma acordată de instanța de

apel cu titlu de daune morale, și anume

75.000 euro, este nejustificată în raport de

întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Daunele

morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi

evaluate în bani.

Daunele

morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană,

valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și

integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional

și alte valori similare.

Prejudiciile

morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,

specifice naturii prejudiciului.

Prejudiciul

moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale

lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit.

Pentru

a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de

referință față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale, cu

respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cuantificarea

prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare.

Cuantumul

se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată

a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză.

La

repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul

echității.

Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

În

privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz,

dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau,

dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o

asemenea măsură.

La

acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta

prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi

evaluat.

Raportat

la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația

morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului

exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este

necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și

indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale,

ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de

consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul.

În

plus, trebuie avut în vedere că reclamanta a primit o compensație pentru

repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic,

primind o indemnizație lunară de 599 lei în baza art. 3 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru

toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a

depus concluzii scrise, prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică

referitor la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, invocat, din oficiu, la termenul de dezbateri, Înalta Curte reține următoarele:

Relativ la efectele

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privința

situației reclamantei din prezenta cauză, recurentul-pârât a susținut că,

raportat la această hotărâre a Curții Constituționale, nu mai există o

reglementare legală privind acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic și că, față de această situație,

acțiunea în despăgubiri a reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Într-adevăr, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care

reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 nu produce nici un efect în privința situației reclamantei din

prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa

procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010, iar

decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21

octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010).

Astfel, în ceea ce

privește efectele deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în control a

posteriori de constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31

din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M.

Of. al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Potrivit acelorași

reglementări, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după

caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Din economia textelor

legale evocate rezultă că, efectele deciziilor Curții Constituționale prin care

se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții

legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale

declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).

Art. 147 alin. (1)

din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul

au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile

Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției

constatate ca fiind neconstituțională.

Prin urmare,

deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi

legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile

declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu

este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice.

Efectul ex nunc al

deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru

viitor.

În speță, situația

premisă este aceea în care temeiul juridic al acțiunii deduse judecății,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare în

etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010,

iar decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2009, prin care au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010). În termenul de 45 de zile prevăzut de legea fundamentală, nici

puterea legislativă și nici puterea executivă nu au acționat în vederea

respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu au intervenit în

scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Într-o atare

situație, conform considerațiilor teoretice anterior enunțate, sancțiunea care

intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al

acțiunii deduse judecății în prezenta cauză.

Față de efectul ex

nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar

pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a legii

atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții

Constituționale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre

intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi

înlăturată. Aceasta înseamnă că, decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu

se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se

impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la

respectarea bunurilor.

Astfel, aplicarea

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate

realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta

deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale”

în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr.

1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se

bucura în mod efectiv de „bun”.

Or, reclamanta este

titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei

hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Este

vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată

sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost

supusă în perioada comunistă.

În ceea ce privește

criticile propriu-zise din recursul pârâtului, acestea sunt nefondate.

Astfel,

recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând

că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de

reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și

că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Ca situație de fapt

stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale

anterioare că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic la trei ani

închisoare (pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, având în vedere că

în anul 1951 a dus alimente și haine fugarilor din munți care erau urmăriți de

securitate) și că a executat această pedeapsă. De asemenea, după arestare,

reclamanta a fost dusă la postul de miliție Teregova, unde a fost legată,

bătută și umilită pentru a da date despre partizanii din munți, iar în

închisoare, din cauza bătăilor și alimentației slabe, s-a îmbolnăvit. Și după

eliberarea din închisoare, viața reclamantei a fost grea, în sensul că și-a

găsit cu greu un loc de muncă și foarte greu și-a întemeiat o familie.

În același timp, s-a

reținut că reclamanta beneficiază de o indemnizație lunară, conform

prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Or, față de această

situație de fapt, în mod legal instanța de apel a considerat că o sumă de

75.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru

prejudiciul moral încercat de reclamantă.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Cât timp instanțele

anterioare au reținut că reclamanta beneficiază de o compensație pentru

condamnarea cu caracter politic suferită în perioada regimului comunist,

acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație lunară

de 599 lei, nu se poate reține că la stabilirea cuantumului despăgubirilor

acordate în prezenta cauză nu s-a avut în vedere criteriul legal prevăzut de art.

5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, în

absența altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod

corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină și

jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, este de

netăgăduit că orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui

în cauză suferințe în plan psihic și fizic, că asemenea măsuri lezează

demnitatea și onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale

nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamanta, care se găsește într-o

asemenea situație, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică

acordarea unei compensații materiale.

La stabilirea întinderii

acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative

suferite pe plan psihic și fizic de către reclamantă ca urmare a condamnării

sale din motive politice, prin raportare la importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a

perceput consecințele vătămării, luând în considerare și durata privării de

libertate, respectiv trei ani.

În contextul arătat,

fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 75.000 euro apare ca fiind

conformă criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială, iar suma acordată, prin hotărârea recurată, cu titlu de daune

morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a

reclamantei, cum greșit susține recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani

acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de

îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci

ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori

compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai

trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin

prin suma de 75.000 euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție – o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată

datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui

reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe

considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de

îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se pretinde în recurs.

Și aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu este

stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor

concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor

psihice și fizice încercate de victimă pe durata celor trei ani de executare a

pedepsei și ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au

fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale,

deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele

îndurate.

Banii trebuie admiși

printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică

pentru faptul că deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei

pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei

acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt

că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri ca

modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic.

Este motivul pentru

care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială

a recunoașterii caracterului politic al condamnării reclamantei prin sentința nr.

671 din 05 octombrie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, ci i-au

acordat acesteia și despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în

urma condamnării și privării sale de libertate din motive politice, stabilind

un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral

încercat.

O atare soluție este

în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin

condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci

recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă,

însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Așa fiind, nu se

poate susține că suma de 75.000 euro ar fi disproporționată față de traumele

psihice și fizice încercate de reclamantă ca urmare a condamnării și privării

sale de libertate, din motive politice, pe o perioadă de trei ani. Cuantumul

despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu

intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamantă

raportat atât la durata privațiunii de libertate și anume trei ani, cât și la

situația sa socială concretă – urmare a condamnării din motive politice, reclamanta

și-a găsit cu greu un loc de muncă și tot astfel și-a întemeiat o familie.

Rezultă că

legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face

inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pe cale de

consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva deciziei nr.

91/A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2011.