ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2973/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2973/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1346 din 23

noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2202/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.I.M. împotriva pârâtului

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro sau echivalentul în lei

la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a avut în vedere considerentele mai jos redate.

Prin sentința nr. 444

din 13 octombrie 1958, pronunțată în Dosarul nr. 475/1958 de Tribunalul Militar

Timișoara, a fost condamnat la 16 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă,

în temeiul art. 209 C. pen., pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, pentru

faptul că în anul 1948 s-a încadrat în organizația „subversivă” P. din satul M.,

iar în interiorul acestei organizații a discutat dușmănos la adresa „regimului democrat

popular" de la acea vreme.

Reclamantul a efectuat

o detenție de 5 ani, 10 luni și 2 zile, perioadă în care a fost mutat în mai multe

locuri de deținere și colonii de muncă forțată.

După ce reclamantului

i-a fost permis să se întoarcă acasă, a întâmpinat dificultăți în a găsi un loc

de muncă pentru a avea un venit stabil din care să poată să își întrețină familia.

Ca urmare a suferințelor

fizice îndurate în perioada detenției, reclamantul s-a îmbolnăvit de plămâni, necesitând

îngrijiri medicale speciale.

S-a reținut că, prin condamnarea

suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii morale ale căror consecințe

s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i atins dreptul personal

nepatrimonial la libertate, la onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate

a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului,

inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice

anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind astfel

întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În ceea ce privește cuantumul

daunelor morale solicitate de reclamant, instanța de fond a reținut că, criteriile

de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor

și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur

o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care

vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se

face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii

morale lezate.

În aprecierea importanței

prejudiciului moral, prima instanță a considerat că trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității

ei de a se realiza deplin pe plan social personal și familial.

Față de cele mai sus expuse,

respectiv atingerea adusă mai multor dreptul fundamentale, instanța de fond a apreciat

că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 300.000 euro.

În stabilirea acestui

cuantum au fost avute în vedere consecințele negative al prejudiciului suferit de

reclamant și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții sale sociale.

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Caraș-Severin, petentul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a solicitat îndreptarea

erorii materiale din preambulul sentinței civile nr. 1346 din 23 noiembrie 2009,

în sensul că la alin. (9) s-a trecut din eroare „reprezentanta pârâtului, consilier

juridic C.C., solicită admiterea în parte acțiunii conform art. 5 din Legea nr.

221/2009, solicitând instanței să țină cont și de faptul că reclamantul a beneficiat

de Decretul-Lege nr. 118/1990" în loc de „reprezentanta pârâtului, consilier

juridic C.C., solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată".

Prin încheierea de ședință

din 11 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2202/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin

a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârât, motivând

că, în urma verificării caietului grefierului, s-a putut constata că au fost exact

consemnate concluziile orale formulate de reprezentanta pârâtului.

Împotriva acestei încheieri

a declarat apel pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând schimbarea

încheierii și admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale, în sensul că în

preambul sentinței la alin. (8) să fie trecută mențiunea „reprezentanta pârâtului,

consilier juridic C.C., solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată" în loc

de „reprezentanta pârâtului, consilier juridic C.C., solicită admiterea în parte

a acțiunii având în vedere că reclamantul a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1190".

În motivarea apelului

împotriva încheierii, pârâtul apelant a arătat că, în conformitate cu dispozițiile

art. 80 lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale

ale finanțelor publice județene aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale

de Administrare Fiscală din 11 iulie 2007, raportate la dispozițiile H.G. nr. 34/2009

privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, serviciul juridic

este subordonat directorului executiv și are printre atribuții și aceea de a asigura

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și a Statului prin Ministerul Finanțelor

Publice în fața instanțelor, în baza împuternicirilor directorului general al Direcției

Generale Juridice.

De asemenea, pârâtul a

declarat apel și împotriva hotărârii primei instanțe, solicitând admiterea apelului,

schimbarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În susținerea apelului,

pârâtul apelant a învederat că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală,

deoarece reclamantul nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare ar fi fost desființată,

anulată sau casată, ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac, conform

art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul apelant a susținut

că suma de 300.000 euro acordată de către prima instanță este nejustificată în raport

de întinderea prejudiciului real suferit și este nelegală, având în vedere că nu

se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

În urma examinării încheierii

și sentinței apelate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor Legii

nr. 221/2009, Curtea a apreciat că este neîntemeiat apelul declarat împotriva încheierii

și că este în parte întemeiat apelul declarat împotriva hotărârii.

În privința apelului declarat

împotriva încheierii, Curtea a apreciat că în mod justificat prima instanță a respins

cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de pârât, întrucât, așa cum

rezultă din copia filei din caietul grefierului, există identitate între concluziile

reprezentantei pârâtului consemnate în practicaua sentinței și cele consemnate în

caietul grefierului, neconfirmându-se pretinsa eroare materială invocată de pârâtul

apelant.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârât împotriva sentinței, Curtea având în vedere că nu pot fi primite

susținerile pârâtului, potrivit cărora acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca

neîntemeiată, pe considerentul că acesta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare

ar fi desființată, anulată sau casată, ca urmare a vreunei căi extraordinare de

atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, întrucât în speță nu este

aplicabil textul de lege mai sus menționat, ci dispozițiile art. 1 alin. (1) și

(2) din art. 5 alin. (1) lit. a), în raport de care în mod corect prima instanță

a obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

Însă, Curtea a apreciat

că apelul pârâtului este întemeiat cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.

Astfel, Curtea a plecat

de la premisa că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la 16 ani muncă

silnică și 10 ani degrevare civilă, din care a stat în detenție și colonii de muncă

forțată aproape 6 ani, i-au fost lezate reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea,

integritatea fizică și psihică, care sunt valori esențiale ale personalității umane

și totodată, drepturi fundamentale.

Cu toate acestea, acordarea

despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un

mijloc de îmbogățire pentru cei prejudiciați.

Prin urmare, Curtea a

apreciat că suma de 180.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit de reclamant.

Așa fiind, în baza

art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

atacate, în sensul că a schimbat în parte această hotărâre și a obligat pârâtul

să plătească reclamantului suma de 180.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat; menținând în rest

dispozițiile sentinței.

Totodată, a respins apelul

declarat de pârât împotriva încheierii 11 februarie 2010.

Împotriva deciziei civile

nr. 132/A din 05 mai 2010 pronunțată în Dosar nr. 2202/115/2009, au declarat recurs

atât reclamantul B.I.M., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Recurentul reclamant a

invocat drept critică de nelegalitate, faptul că suma de 300.000 de euro acordată

de către prima instanță de judecată a fost stabilită în mod echitabil, față de prejudiciul

moral suferit ca urmare a condamnării, având în vedere că intervenția brutală a

regimului comunist a produs prejudicii precum: fracturarea vieții, dezumanizarea

și abrutizarea, defăimarea, falsificarea imaginii și personalității în fața comunității,

discriminarea negativă, lipsa egalității de șanse cu semenii lor, inducerea incapacității

de a apăra familia, umilirea continuă, sfidarea inteligenței și caracterului aproape

30 de ani, interzicerea accesului la cultură și informație și îngrădirea posibilității

de evoluție școlară și profesională pentru familia mea.

Se invocă faptul că, prin

probatoriul administrat în cauză a făcut dovada prejudiciului moral suferit și având

în vedere și prevederile Legii nr. 221/2009, se impune repararea integrală de către

stat a pagubei suferite prin acordarea sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei

la data plății, cu titlu de daune morale, sumă pe care o consideră drept reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit și care este în concordanță cu jurisprudența

instanțelor naționale.

Și recurentul pârât Statul

Român a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 132 din 05 mai 2010 a Curții

de Apel Timișoara, acesta invocând drept motiv de nelegalitate motivul reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se eronata interpretare și aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor

materiale și morale ce au fost acordate reclamantului.

Se consideră că suma de

180.000 euro reprezentând daune morale acordată de instanță prin decizia civilă

nr. 132A din 05 mai 2010, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului

real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei celor ce se pretind prejudiciați. Se conchide astfel că la repararea

daunelor morale instanța ar trebui să țină cont și de criteriul echității, cuantificării

prejudiciului moral, urmând a i se face o apreciere rezonabilă.

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, este fondat pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri poate fi dispusă dacă hotărârea

este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau este lipsită de temei

legal.

În speță, Curtea de Apel

Timișoara a interpretat în mod nelegal dispozițiile Legii nr. 221/2001, acordând

reclamantului despăgubiri în cuantum de 180.000 euro, pentru prejudiciile suferite

de reclamant.

Astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale

de apreciere a prejudiciului și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât

mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate

financiar, suma de 180.000 euro este prea mare, avându-se în vedere consecințele

negative suferite pe plan psihic de către reclamant, prin raportare la importanța

valo0rilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea

cu care acesta a perceput consecințele vătămării.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația

ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție - o categorie juridică cu caracter

special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare

este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută

într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă,

ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela

că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele

psihice îndurate în urma condamnării și privării de libertate a reclamantului (timp

de 5 ani, 10 luni și 2 zile) de 50.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului

suferit, fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a

Drepturilor Omului care recunoaște și dreptul la despăgubirile bănești echitabile.

Pentru aceste considerente,

în raport de art. 304 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 312 A din 05 mai 2010 a Curții de Apel

Timișoara, se va casa decizia civilă, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor

de la 180.000 euro, la 50.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății,

fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Recursul declarat de reclamant

va fi respins, el vizând practic criticile de apreciere a cuantumului despăgubirilor

acordate de instanța de judecată, critici ce au fost analizate prin considerentele

mai sus expuse, cu ocazia soluționării recursului declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 132 A din 05 mai

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată,

în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor de la 180.000 euro, la 50.000 euro,

echivalent în lei la data efectuării plății.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei atacate.

Respinge recursul declarat

de reclamantul B.I.M. împotriva deciziei civile nr. 132 A din 05 mai 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.