ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7959/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 14053/63 din 24 noiembrie 2009, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând daunele morale suferite ca urmare a condamnării politice dispusă prin Sentința penală nr. 565 din 9 septembrie 1959, precum și la constatarea caracterului politic al condamnării ce a făcut obiectul Deciziei penale nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut, în esență, că în anul 1959 a fost condamnat la 21 de ani muncă zilnică și 8 ani degradare civică pentru crime contra ordinii sociale și pentru constituirea într-o organizație subversivă cu scopul de a răsturna regimul dictatorial comunist, astfel cum rezultă din Sentința penală nr. 565 din 9 septembrie 1959, fiind întemnițat la Penitenciarul Gherla. Prin Decretul nr. 767 din 13 decembrie 1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare România i-a fost grațiat restul de pedeapsă, rămânând să execute doar 12 ani de temniță grea, astfel că la 19 iunie 1971 a fost eliberat din penitenciar cu diagnosticul „lupo discerită subacută malignă”, necesitând spitalizare până la deces.

A mai arătat, că prin condamnarea suferită i s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul la libertate de gândire, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație, iar în planul vieții private și profesionale s-au produs consecințe, de asemenea, grave, fiindu-i afectată viața de familie, imaginea și sursele de venit. De asemenea, a mai susținut că, după eliberarea sa și până în anul 1985, a fost urmărit în permanență de securitate, iar în anul 1985 i-a fost înscenat și instrumentat un dosar penal pentru mai multe infracțiuni de furt din avutul obștesc și trafic de influență, infracțiuni pentru care, pentru a le recunoaște, a fost maltratat de către organele represive, deoarece în realitate refuzase să interneze cu motivare medicală psihiatrică un opozant incomod al regimului comunist.

La termenul din data de 13 ianuarie 2010, reclamantul, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ, și-a majorat câtimea obiectului pretențiilor, de la 3.000.000 euro la 5.000.000 euro.

Prin Sentința nr. 245 din 16 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 14053/63/2009, Tribunalul Dolj a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării dispusă prin Sentința penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunțată de Judecătoria Băilești, în Dosarul nr. 1837/1985, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 euro sau echivalentul în lei la cursul oficial al BNR, la data plății efective, reprezentând daune morale pentru condamnarea politică de drept dispusă prin Decizia penală nr. 2783 din 31 octombrie 1959, pronunțată de Tribunalul Militar Regiunea a II-a al Municipiului București, în Dosarul nr. 2932/1959, reținând că acțiunea reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea prevăzută de art. 209 al vechiului C. pen., pentru care a fost condamnat reclamantul, constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Față de starea de fapt dedusă judecății, s-a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, fiind supus unui regim inuman de detenție în timpul executării pedepsei, din care o parte la penitenciarul Craiova și o parte la închisoarea de la Stoenești din Balta Brăilei, contactând în timpul detenției o boală incurabilă care necesită spitalizare până la deces. Totodată, ulterior detenției, reclamantul a suferit o izolare forțată față de societate, împotriva sa luându-se măsura exmatriculării din unitatea de învățământ la care era înscris. Instanța a apreciat că suma de 500.000 euro, echivalentă în lei la dat achitării efective, este una suficientă și adecvată pentru recunoașterea prejudiciului moral suferit de reclamant, această sumă fiind rezonabilă și putând menține un echilibru între interesele individuale și cele generale care trebuie ocrotite în aplicarea unei legi.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării dispusă prin Sentința penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunțată de Judecătoria Băilești, în Dosarul nr. 1837/1985, s-a reținut că, având în vedere că dosarul în care a fost pronunțată această hotărâre nu a putut fi obținut sau reconstituit din motive obiective, determinate de distrugerea acestuia ca urmare a expirării termenului de arhivare, susținerile reclamantului nu au putut fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă administrat.

Prin Decizia civilă nr. 431 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamantul B.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a anulat sentința civilă și, pe fond, a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul B.C., reținând, în esență, următoarele.

Prin acțiunea formulată, precizată ulterior la data de 13 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale prin Decizia penală nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985 și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 5 milioane de euro cu titlu de daune morale ca echivalent al prejudiciului moral suferit prin condamnările cu caracter politic din 1959 și 1985. Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea 221/2009, judecarea cererilor prin care s-a solicitat instanței de judecată constatarea caracterului politic al condamnării, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, pentru alte fapte decât cele prevăzute al art. 1 alin. (2), se face cu participarea obligatorie a procurorului.

În speță, acțiunea dedusă judecății, având un astfel de capăt de cerere, a fost soluționată de prima instanță fără participarea procurorului, așa cum reiese din practicaua încheierii de ședință din 26 mai 2010, care face parte integrantă din hotărârea apelată. Încheierea de ședință, ca orice hotărâre judecătorească în sens larg, are caracterul unui înscris autentic și se bucură de prezumția de validitate până la înscrierea în fals. În cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii, întrucât completul nu a fost legal constituit. Prin urmare, s-a reținut că în speță sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora, în situația în care există un motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel va anula în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, și va reține procesul spre judecare. Cum cauza de nulitate derivată din neparticiparea procurorului la soluționarea acțiunii s-a ivit la data judecării cererii, în temeiul dispozițiilor legale mai sus-menționate, instanța de apel a reținut că în speță se impune admiterea apelurilor, anularea hotărârii pronunțate, urmând a se reține procesul spre judecare.

Examinând acțiunea precizată, Curtea a reținut următoarele: Reclamantul a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea acestora echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, fiind opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare. S-a apreciat, ca nefondată, susținerea reclamantului-apelant în sensul că efectele acestei decizii nu se răsfrâng asupra cauzelor în curs de judecată, pentru că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, deoarece modificarea legii, abrogarea ei sau, în cazul de față, declararea ca fiind neconstituțională se supun principiului aplicării imediate a legii civile, iar o cauză care nu a fost definitiv judecată este supusă legii în vigoare la data soluționării definitive și s-a conchis că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica.

Instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acțiunea precizată este neîntemeiată, și, în consecință, a respins-o. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C., care, indicând art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că instanța de apel, din oficiu, a pus în discuție Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 și care a suspendat aplicarea acestor prevederi timp de 45 de zile; că instanța de apel, admițând apelurile tuturor părților, fără să arate care din motivele de apel au fost admise, a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal atâta timp cât pe fondul cauzei a respins acțiunea, încălcând astfel normele de procedură, și făcând o greșită aplicare a legii.

S-a mai arătat, că instanța de apel nici măcar nu a cercetat motivul de apel privind constatarea caracterului politic al condamnării din 1985 și nu s-a pronunțat cu privire la acesta cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional, nefiind nici măcar suspendată aplicarea sa; că instanța de apel, printr-o interpretare proprie a deciziei Curții Constituționale, a apreciat că efectele acestei decizii vor fi definitive, dacă în termenul de 45 de zile de suspendare Parlamentul sau Guvernul nu vor interveni pentru modificarea art. 5 din Legea nr. 221/2009 și ca atare a considerat-o definitivă, chiar dacă în perioada de suspendare ar fi fost necesar și suficient doar suspendarea judecării cauzei până la expirarea termenului de 45 de zile; că instanța de apel a încălcat principiul general al neretroactivității legii civile, pronunțând o hotărâre nelegală, între motivare și dispozitiv existând o vădită neconcordanță; că motivarea deciziei recurate nu e în concordanță cu dispozitivul, și că, prin interpretarea personală dată dispozițiilor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate.

S-a conchis, că instanța de apel i-a aplicat reclamantului un tratament discriminator în sensul că i-a anulat un drept obținut și bine determinat de lege, drept recunoscut și altor persoane care au obținut deja despăgubiri în temeiul aceleiași legi. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului invocată de pârâtul Statul Român, prin reprezentantul său, potrivit art. 306 (1) C. proc. civ.

este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință, se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de apel nu a cercetat motivul privind constatarea caracterului politic al condamnării din 1985 și nu s-a pronunțat cu privire la acesta, cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional, se constată că reclamantul, cu ocazia dezbaterilor, a declarat că renunță la acest motiv de recurs, astfel că instanța nu va mai analiza această critică. Critica potrivit căreia, instanța de apel, admițând apelurile tuturor părților, fără să arate care din motivele de apel au fost admise, a pronunțat o hotărâre nelegală, este, de asemenea, nefondată.

Astfel, instanța de apel, constatând că judecata acțiunii, față de capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării din anul 1985, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 (2) din lege, se face cu participarea obligatorie a procurorului, potrivit art. 4 (5) din lege și, întrucât prima instanță a soluționat cauza pe fond fără participarea procurorului, a constatat că hotărârea apelată este sancționată cu nulitatea și făcând aplicarea corectă a art. 297 (2) C. proc. civ., pentru soluționarea unitară a cauzei, a admis toate apelurile, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru rejudecare.

De aceea, critica potrivit căreia instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a admis toate apelurile este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Nerelevantă apare și critica potrivit căreia instanța de apel greșit a soluționat cauza, deși se impunea suspendarea judecății cauzei până la expirarea termenului de 45 de zile, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant nu a arătat în temeiul cărui text de lege se impunea ca instanța să suspende judecata cauzei.

Cu privire la celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, se constată următoarele: Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de Curtea de Apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede ca deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci ca fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Însă, în speță, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru considerentele expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 431 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2011.