ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7959/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7959/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 14053/63 din 24 noiembrie 2009, reclamantul B.C. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând daunele morale suferite

ca urmare a condamnării politice dispusă prin Sentința penală nr. 565 din 9

septembrie 1959, precum și la constatarea caracterului politic al condamnării

ce a făcut obiectul Deciziei penale nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunțată de

Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut, în esență, că în anul 1959 a fost condamnat

la 21 de ani muncă zilnică și 8 ani degradare civică pentru crime contra

ordinii sociale și pentru constituirea într-o organizație subversivă cu scopul

de a răsturna regimul dictatorial comunist, astfel cum rezultă din Sentința

penală nr. 565 din 9 septembrie 1959, fiind întemnițat la Penitenciarul Gherla.

Prin Decretul nr. 767

din 13 decembrie 1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare România i-a

fost grațiat restul de pedeapsă, rămânând să execute doar 12 ani de temniță

grea, astfel că la 19 iunie 1971 a fost eliberat din penitenciar cu

diagnosticul „lupo discerită subacută malignă”, necesitând spitalizare până la

deces.

A mai arătat, că prin

condamnarea suferită i s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit

dreptul la libertate de gândire, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație, iar în planul vieții private și

profesionale s-au produs consecințe, de asemenea, grave, fiindu-i afectată

viața de familie, imaginea și sursele de venit.

De asemenea, a mai

susținut că, după eliberarea sa și până în anul 1985, a fost urmărit în

permanență de securitate, iar în anul 1985 i-a fost înscenat și instrumentat un

dosar penal pentru mai multe infracțiuni de furt din avutul obștesc și trafic

de influență, infracțiuni pentru care, pentru a le recunoaște, a fost maltratat

de către organele represive, deoarece în realitate refuzase să interneze cu

motivare medicală psihiatrică un opozant incomod al regimului comunist.

La termenul din data

de 13 ianuarie 2010, reclamantul, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.

proc. civ, și-a majorat câtimea obiectului pretențiilor, de la 3.000.000 euro

la 5.000.000 euro.

Prin Sentința nr. 245

din 16 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 14053/63/2009, Tribunalul Dolj a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererea

privind constatarea caracterului politic al condamnării dispusă prin Sentința

penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunțată de Judecătoria Băilești, în Dosarul

nr. 1837/1985, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 40 din 22 ianuarie

1985 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985; a obligat pârâtul

să plătească reclamantului suma de 500.000 euro sau echivalentul în lei la

cursul oficial al BNR, la data plății efective, reprezentând daune morale

pentru condamnarea politică de drept dispusă prin Decizia penală nr. 2783 din

31 octombrie 1959, pronunțată de Tribunalul Militar Regiunea a II-a al

Municipiului București, în Dosarul nr. 2932/1959, reținând că acțiunea

reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, infracțiunea prevăzută de art. 209 al vechiului C. pen., pentru

care a fost condamnat reclamantul, constituind de drept o condamnare cu caracter

politic.

Față de starea de

fapt dedusă judecății, s-a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu

moral cert, fiind supus unui regim inuman de detenție în timpul executării

pedepsei, din care o parte la penitenciarul Craiova și o parte la închisoarea

de la Stoenești din Balta Brăilei, contactând în timpul detenției o boală

incurabilă care necesită spitalizare până la deces. Totodată, ulterior

detenției, reclamantul a suferit o izolare forțată față de societate, împotriva

sa luându-se măsura exmatriculării din unitatea de învățământ la care era

înscris.

Instanța a apreciat

că suma de 500.000 euro, echivalentă în lei la dat achitării efective, este una

suficientă și adecvată pentru recunoașterea prejudiciului moral suferit de

reclamant, această sumă fiind rezonabilă și putând menține un echilibru între

interesele individuale și cele generale care trebuie ocrotite în aplicarea unei

legi.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării

dispusă prin Sentința penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunțată de

Judecătoria Băilești, în Dosarul nr. 1837/1985, s-a reținut că, având în vedere

că dosarul în care a fost pronunțată această hotărâre nu a putut fi obținut sau

reconstituit din motive obiective, determinate de distrugerea acestuia ca

urmare a expirării termenului de arhivare, susținerile reclamantului nu au

putut fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă administrat.

Prin Decizia civilă

nr. 431 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de

reclamantul B.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și de apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a anulat sentința civilă și, pe

fond, a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul B.C., reținând, în

esență, următoarele.

Prin acțiunea

formulată, precizată ulterior la data de 13 ianuarie 2010, reclamantul a

solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale prin Decizia

penală nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul

nr. 3752/1985 și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 5 milioane de euro cu titlu de daune morale ca

echivalent al prejudiciului moral suferit prin condamnările cu caracter politic

din 1959 și 1985.

Potrivit art. 4 alin.

(5) din Legea 221/2009, judecarea cererilor prin care s-a solicitat instanței

de judecată constatarea caracterului politic al condamnării, potrivit art. 1

alin. (3) din lege, pentru alte fapte decât cele prevăzute al art. 1 alin. (2),

se face cu participarea obligatorie a procurorului.

În speță, acțiunea

dedusă judecății, având un astfel de capăt de cerere, a fost soluționată de

prima instanță fără participarea procurorului, așa cum reiese din practicaua

încheierii de ședință din 26 mai 2010, care face parte integrantă din hotărârea

apelată.

Încheierea de

ședință, ca orice hotărâre judecătorească în sens larg, are caracterul unui

înscris autentic și se bucură de prezumția de validitate până la înscrierea în

fals.

În cazurile în care

legea prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie, lipsa

concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii, întrucât completul nu a fost

legal constituit.

Prin urmare, s-a

reținut că în speță sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora, în situația în care există un motiv de nulitate, iar

prima instanță a judecat în fond, instanța de apel va anula în tot sau în parte

procedura urmată și hotărârea pronunțată, și va reține procesul spre judecare.

Cum cauza de nulitate

derivată din neparticiparea procurorului la soluționarea acțiunii s-a ivit la

data judecării cererii, în temeiul dispozițiilor legale mai sus-menționate,

instanța de apel a reținut că în speță se impune admiterea apelurilor, anularea

hotărârii pronunțate, urmând a se reține procesul spre judecare.

Examinând acțiunea

precizată, Curtea a reținut următoarele:

Reclamantul a

promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale

în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la

gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea

47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea acestora echivalând cu

inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după

împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, fiind opozabilă erga

omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs

de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de

drept efectele pentru viitor și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau

Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45

zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă,

aceste efecte se produc în continuare.

S-a apreciat, ca

nefondată, susținerea reclamantului-apelant în sensul că efectele acestei

decizii nu se răsfrâng asupra cauzelor în curs de judecată, pentru că s-ar

încălca principiul neretroactivității legii civile, deoarece modificarea legii,

abrogarea ei sau, în cazul de față, declararea ca fiind neconstituțională se

supun principiului aplicării imediate a legii civile, iar o cauză care nu a

fost definitiv judecată este supusă legii în vigoare la data soluționării

definitive și s-a conchis că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu

se mai poate aplica. Instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i

se aplică norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei,

are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de

reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea

cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că

acțiunea precizată este neîntemeiată, și, în consecință, a respins-o.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.C., care, indicând art. 304 pct. 6 și 9

C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că instanța de

apel, din oficiu, a pus în discuție Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale

prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 pct. 1 din

Legea nr. 221/2009 și care a suspendat aplicarea acestor prevederi timp de 45

de zile; că instanța de apel, admițând apelurile tuturor părților, fără să

arate care din motivele de apel au fost admise, a pronunțat o hotărâre lipsită

de temei legal atâta timp cât pe fondul cauzei a respins acțiunea, încălcând

astfel normele de procedură, și făcând o greșită aplicare a legii.

S-a mai arătat, că

instanța de apel nici măcar nu a cercetat motivul de apel privind constatarea

caracterului politic al condamnării din 1985 și nu s-a pronunțat cu privire la

acesta cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat

neconstituțional, nefiind nici măcar suspendată aplicarea sa; că instanța de

apel, printr-o interpretare proprie a deciziei Curții Constituționale, a

apreciat că efectele acestei decizii vor fi definitive, dacă în termenul de 45

de zile de suspendare Parlamentul sau Guvernul nu vor interveni pentru

modificarea art. 5 din Legea nr. 221/2009 și ca atare a considerat-o

definitivă, chiar dacă în perioada de suspendare ar fi fost necesar și

suficient doar suspendarea judecării cauzei până la expirarea termenului de 45

de zile; că instanța de apel a încălcat principiul general al

neretroactivității legii civile, pronunțând o hotărâre nelegală, între motivare

și dispozitiv existând o vădită neconcordanță; că motivarea deciziei recurate

nu e în concordanță cu dispozitivul, și că, prin interpretarea personală dată

dispozițiilor deciziei Curții Constituționale, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre lovită de nulitate.

S-a conchis, că

instanța de apel i-a aplicat reclamantului un tratament discriminator în sensul

că i-a anulat un drept obținut și bine determinat de lege, drept recunoscut și

altor persoane care au obținut deja despăgubiri în temeiul aceleiași legi.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., astfel

că excepția nulității recursului invocată de pârâtul Statul Român, prin

reprezentantul său, potrivit art. 306 (1) C. proc. civ. este nefondată, urmând

a fi respinsă în consecință, se constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de apel nu a cercetat

motivul privind constatarea caracterului politic al condamnării din 1985 și nu

s-a pronunțat cu privire la acesta, cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009

nu a fost declarat neconstituțional, se constată că reclamantul, cu ocazia

dezbaterilor, a declarat că renunță la acest motiv de recurs, astfel că instanța

nu va mai analiza această critică.

Critica potrivit

căreia, instanța de apel, admițând apelurile tuturor părților, fără să arate

care din motivele de apel au fost admise, a pronunțat o hotărâre nelegală,

este, de asemenea, nefondată.

Astfel, instanța de

apel, constatând că judecata acțiunii, față de capătul de cerere prin care

reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării din

anul 1985, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru alte fapte

decât cele prevăzute la art. 1 (2) din lege, se face cu participarea

obligatorie a procurorului, potrivit art. 4 (5) din lege și, întrucât prima

instanță a soluționat cauza pe fond fără participarea procurorului, a constatat

că hotărârea apelată este sancționată cu nulitatea și făcând aplicarea corectă

a art. 297 (2) C. proc. civ., pentru soluționarea unitară a cauzei, a admis

toate apelurile, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru

rejudecare.

De aceea, critica

potrivit căreia instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a admis toate

apelurile este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Nerelevantă apare și

critica potrivit căreia instanța de apel greșit a soluționat cauza, deși se

impunea suspendarea judecății cauzei până la expirarea termenului de 45 de

zile, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant nu a arătat în temeiul cărui

text de lege se impunea ca instanța să suspende judecata cauzei.

Cu privire la

celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, se constată următoarele:

Problema de drept care

se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu

îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de

Curtea de Apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede ca deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci ca fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Însă, în speță, nu

există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru considerentele

expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului invocată de

intimatul-pârât și, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul B.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 431 din

30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2011.