ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3641/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3641/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 5/91/2010, la Tribunalul Vrancea, reclamantul A.I.P. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând ca, în contradictoriu cu acesta, să se constate caracterul

politic al condamnării aplicate prin sentința penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951

a Tribunalului Militar Galați pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale

prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936, că au fost înlăturate de

drept efectele hotărârii judecătorești menționate și să fie obligat Statul

Român la despăgubiri, în cuantum de 1 milion de euro, pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare și la despăgubiri, în cuantum de 443.500 lei, pentru

prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor proprietate personală,

constând într-o casă de bârne, în valoare de.250.000 lei; 3 ha fâneață, în valoare de 30.000 lei; o pereche de boi tineri, în vârstă de 6 ani, în valoare de

10.000 lei; o vacă gestantă, în valoare de 3000 lei; 30 de ovine, în valoare de

9000 lei; o căruță de fier, în valoare de 2000 lei; tâmplărie completă pentru

construcția unei case, în valoare de 80.000 lei; scândură-dulapi, în valoare de

50.000 lei; o cadă de stejar, cu capacitate de 150 băniți, în valoare de 8.000

lei; un butoi de stejar, cu capacitatea de 150 băniți, în valoare de 1.500 lei.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a

Tribunalului Militar Galați, a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani

închisoare corecțională și 5 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii

de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a III-a C.

pen. din 1936, iar, prin decizia penală nr. 87 din 03 ianuarie 1952 a Curții

Militare de Casație și Justiție, pedeapsa de 5 ani degradare civică a fost

înlocuită cu pedeapsa de 5 ani interdicție corecțională.

A fost arestat la

data de 17 septembrie 1950 și pus în libertate la 13 septembrie 1962, detenția

fiind efectuată în penitenciarele: Galați (în perioada 17 septembrie 1950 - 12

noiembrie 1951); Gherla, în carantină (în perioada 25 decembrie 1951 - 01

februarie 1952), Mina de plumb Baia Sprie (în perioada 01 februarie 1952-26

august 1956), Gherla (în perioada 26 august 1956 - oct.1959), Colonia

Stoienești (în perioada oct. 1959 - 13 septembrie 1962).

Reclamantul a mai

precizat că prejudiciul moral pe care l-a suferit este strâns legat de etapele

parcurse înainte și după condamnarea sa, în perioada detenției, fiind bătut,

maltratat, schingiuit, înfometat, izolat total sau parțial de colegii de

detenție și familie, amenințat, iar, ulterior, a fost verificat periodic, o

lungă perioadă de timp, el și familia lui.

În drept au fost

invocate disp. art. 4 alin. (4) din Legea 221/2009.

La termenul din 16

martie 2010, reclamantul a precizat că a înțeles să se judece în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului

Român, iar nu în nume propriu și că renunță la judecata cererii de acordare a

despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit prin condamnare.

Prin sentința civilă nr.

180 din 16 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, a fost admisă în parte acțiunea

și, pe cale de consecință, s-a constatat că de drept constituie condamnare cu

caracter politic condamnarea reclamantului A.P. la pedeapsa de 12 ani

închisoare si 5 ani interdicție corecțională, pentru fapta prevăzută în art. 209

partea a III-a C. pen. din 1936 și că efectele hotărârii judecătorești de

condamnare, sentința penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului

Militar Galați, rămasă definitivă prin decizia penală 27 din 03 ianuarie 1952 a

Curții Militare de Casare și Justiție, sunt înlăturate de drept.

A fost obligat Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească petentului 150.000 euro,

în echivalent lei la data plății, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

S-a luat act de

renunțarea la judecata cererii de acordare a despăgubirilor pentru bunurile

confiscate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, cu privire la primele două capete

de cerere ale acțiunii, că însăși legea a dispus în mod expres în acest sens,

astfel încât de drept a fost stabilit caracterul politic al condamnării și au

fost înlăturate efectele hotărârii judecătorești de condamnare.

S-a apreciat, însă,

că, având în vedere natura specială a cauzei, reafirmarea publică, în cadrul

unei hotărâri judecătorești, a caracterului politic al unei hotărâri de

condamnare și a faptului că această hotărâre este lipsită de orice efecte

reprezintă o parte importantă din reparația pe care petentul o poate primi

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

Cu privire la cererea

de obligare a Statului Român la despăgubiri în cuantum de 1 milion de euro,

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanța a apreciat că, în

condițiile în care au fost dovedite condițiile impuse de lege, și anume,

condamnarea cu caracter politic și faptul că cel condamnat nu a mai beneficiat

de drepturile prevăzute la alin. (1), lit. a) al art. 5, deci că prejudiciul

său nu a fost reparat, calitatea condamnatului politic, de persoană îndreptățită

la despăgubiri, și temeinicia pretențiilor sale nu mai pot fi discutate,

acestea fiind stabilite legal.

Instanța poate

aprecia numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, ținând seama de măsurile reparatorii deja acordate.

În acest sens,

instanța a reținut că despăgubirile ce urmează a-i fi acordate reclamantului

trebuie să aibă în vedere nu numai suferința sa, prin executarea pedepsei și

după executare, ca urmare a condamnării, ci și realitățile sociale ale vremii,

de la data condamnării și de la data acordării despăgubirilor, prejudiciul

moral rezultând nu numai din situațiile concrete în care a fost pus

condamnatul, ci și din modul în care acestea au fost percepute de fiecare

persoană în parte, iar percepția oricărei persoane de acum 60 de ani era

diferită de cea a unui contemporan nouă.

În consecință, s-a

apreciat că suma de 150.000 euro, în echivalent lei la data plății, este de

natură a reprezenta o reparație suficientă și echitabilă a prejudiciului

suferit de petent prin condamnare, alături de celelalte măsuri reparatorii deja

obținute.

Împotriva sentinței

civile nr. 180 din 16 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, au declarat apel

reclamantul și pârâtul.

Reclamantul a invocat

netemeinicia sentinței atacate, susținând, în esență, că daunele morale ce i-au

fost acordate sunt prea reduse, în comparație cu prejudiciul suferit ca urmare

a condamnării sale politice, în perioada comunistă.

A solicitat, în

consecință, reaprecierea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării

acestora.

Pârâtul Statul Român

a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, în mod greșit,

instanța de fond constatând caracterul politic al condamnării suferite de

reclamant și înlăturarea de drept al efectelor hotărârii de condamnare, în

condițiile în care acestea rezultă din însăși Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, s-a

apreciat de către apelantul pârât că despăgubirile morale ce i-au fost acordate

reclamantului sunt exagerate, în condițiile în care acesta a beneficiat și de

celelalte drepturi reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

A solicitat admiterea

apelului și schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca

nefondată.

Prin decizia civilă nr.

194/ A din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamantul A.P. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea; a schimbat în parte sentința civilă nr. 180 din 16 martie 2010

a Tribunalului Vrancea, în sensul că a înlăturat, din sentință, dispoziția prin

care s-a constatat că, de drept, constituie condamnare cu caracter politic

condamnarea petentului A.P. la pedeapsa de 12 ani închisoare și 5 ani

interdicție condițională, pentru fapta prev. de art. 209, partea a III-a C.

pen. din 1936 și că efectele hotărârii judecătorești de condamnare sunt înlăturate

de drept; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

să plătească petentului suma de 180.000 euro, în echivalent în lei, la data

plății, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Sub un prin aspect, s-a

constatat că, în mod greșit, instanța de fond a admis primele două capete de

cerere ale acțiunii, respectiv cele prin care reclamantul a solicitat să se

constate caracterul politic al condamnării suferite prin sentința penală nr. 935

din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galați, pentru fapta de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936

și că au fost înlăturate de drept efectele hotărârii judecătorești menționate,

în condițiile în care însăși Legea nr. 221/2009 a dispus în mod expres în acest

sens, fiind stabilit de drept caracterul politic al condamnării și că au fost

înlăturate efectele hotărârii judecătorești de condamnare.

În aceste condiții,

cererea petentului, în sensul de a se constata, prin hotărâre judecătorească,

ceea ce însăși legea a dispus în mod expres apare ca fiind nefondată, aceasta

fiind în mod nelegal admisă de prima instanță.

Cu privire la daunele

morale acordate reclamantului, al căror cuantum a fost apreciat ca fiind prea

redus de către reclamant și prea mare de către pârât, Curtea a reținut

următoarele:

Sub un prim aspect,

pretențiile reclamantului, constând în acordarea de daune morale, pentru

repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale politice din

perioada comunistă, sunt justificate, chiar și în condițiile în care

reclamantul a beneficiat anterior și de drepturile acordate prin Decretul-lege nr.

118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999, aceste măsuri reparatorii urmând a fi

avute în vedere doar la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi

acordate în baza noului act normativ.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al

II-lea, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit prin condamnare, despăgubiri pentru bunurile confiscate

prin hotărâri de condamnare sau ca efect al unor măsuri administrative, precum

și să ceară repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea

judecătorească de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea

militară.

Prin urmare, în

aprecierea justeții acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009,

instanța este obligată să verifice dacă, într-adevăr, solicitantul a suferit o

condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter

politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că

aceasta a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-lege nr. 118/1990 ori

ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, dată fiind

natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea

acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanței, care, în virtutea

principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani,

nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avute anterior

condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin

condamnarea suferită.

Întrucât legea nu

prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat,

daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative

suferite de cel în cauză, atât în plan fizic, cât și în plan psihic, a

importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a

intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația

familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste criterii

de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul

rezonabilității și al echității și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv

suferit de victimă, adică să respecte principiul proporționalității.

În speță, prin sentința

nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galați, petentul A.I.P. a

fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare corecțională și 5 ani

degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de

art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936 și s-a dispus confiscarea averii sale,

iar, prin decizia penală nr. 87 din 03 ianuarie 1952 a Curții Militare de

Casație și Justiție, pedeapsa de 5 ani de degradare civică a fost înlocuită cu

pedeapsa de 5 ani interdicție corecțională.

A fost arestat la

data de 17 septembrie 1950 și pus în libertate la 13 septembrie 1962, astfel

încât a executat 12 ani de detenție (mai puțin 4 zile) fără întrerupere, cum

rezultă din adresa 190858/08 aprilie 1990 a Inspectoratului General al Poliției

- Serviciul Cazier Judiciar, folosită și pentru obținerea Hotărârii nr. 113 din

21 august 1990 a Comisiei pentru Aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 din

jud. Vrancea.

Locurile și

perioadele în care a fost efectuată detenția nu au fost dovedite, cu excepția

mărturiei lui B.N., care a arătat că, în anii 1954-1955, a fost deținut împreună cu reclamantul la Baia Sprie, unde au lucrat la mina de plumb, însă,

oricum, acest aspect nu are o relevanță deosebită.

Cât privește

condițiile de detenție, nu numai că este de notorietate, dar, în speță, s-a și

dovedit că acestea au fost deosebit de dure, implicând, pe lângă regimul

restrictiv inerent închisorii și acte de umilire, înfometare, torturare și

epuizare fizică prin muncă excesivă, martorul B.N. relatând unele amănunte.

Astfel, martorul a arătat

că deținuții, inclusiv reclamantul, lucrau în mina de plumb, la o adâncime de

peste 500 de metri, în condiții grele, timp de 12-14 ore, fără aer suficient,

încercând să îndeplinească zilnic o normă grea, ce a crescut de la o tonă la 7

tone de minereu.

După executarea

pedepsei, reclamantul, ca oricare alt condamnat politic, și familia lui au

suferit restrângeri ale drepturilor lor la muncă, învățătură, liberă circulație

sau libertate de exprimare, martorul audiat în cauză confirmând încă o dată că,

la liberare, li s-a pus în vedere să nu declare nimic referitor la locurile de

detenție și persoanele cu care s-au întâlnit acolo, fiind anchetați până în

anul 1989 de securitate.

Pe lângă aceasta,

petentul a fost condamnat la pedeapsa accesorie de 5 ani interdicție

corecțională, care, potrivit art. 59 C. pen. din 1936, se pronunța numai in

materie de delicte si numai in cazul când pedeapsa privativa de libertate era

mai mare de șase luni si consta in suspendarea exercițiului unuia sau mai

multor drepturi dintre cele arătate in art. 58 C. pen.

Este evident, în aceste

condiții, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral imens prin condamnarea

sa politică, ce a impus executarea unei perioade neîntrerupte de detenție de 12

ani și, apoi, a pedepsei complementare, constând în interdicția corecțională.

Raportat la aceste

împrejurări, ținând seama de perioada îndelungată de timp în care reclamantul a

suportat ororile regimului de detenție, de munca grea la care a fost supus, de

toate privațiunile ce i-au fost impuse, Curtea a apreciat că o despăgubire de

16.000 euro pentru fiecare an de detenție ar fi de natură să-i aducă acestuia,

alături de celelalte drepturi de care reclamantul a beneficiat prin

Decretul-lege nr. 118/1990, o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru

suferințele fizice și morale la care a fost supus.

Împotriva deciziei

civile nr. 194 din 29 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, au declarat recurs,

în termen legal, reclamantul A.P., care a solicitat admiterea recursului si

modificarea în parte a hotărârii, sub aspectul majorării cuantumului

despăgubirilor, și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, acesta

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanțelor de fond, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea

criticilor formulate, după reiterarea situației de fapt, reclamantul A.P. a

arătat, în esență, următoarele:

Hotărârea instanței

de apel, deși se sprijină pe criterii obiective, cum ar fi: principiul rezonabilității,

al echității si al corespondentei dintre prejudiciul moral suferit prin

condamnarea pe nedrept (condamnare politică), nu modifică esențial cuantumul

daunelor morale acordate, astfel încât si aceasta hotărâre pronunțată in apel

rămâne tributară principiului reparării integrale a prejudiciului moral suferit.

Astfel, deși ambele instanțe

au reținut că face parte din categoria persoanelor condamnate politic, cărora

Legea nr. 221/2009 le dă posibilitatea obținerii de reparații materiale si

morale, pentru prejudiciile suferite prin condamnare si au stabilit că privarea

sa de libertate a adus o atingere drepturilor si libertăților fundamentale, creându-i

suferințe fizice si psihice ce trebuie reparate prin acordarea unor

despăgubiri, ceea ce nu s-a rezolvat prin hotărârea instanței de apel o

reprezintă diferența mare dintre cuantumurile despăgubirilor acordate de instanțe

pentru prejudiciile cauzate persoanelor prin hotărâri reprezentând erori

judiciare (art. 504 si urm. C. proc. pen.) si prezenta hotărâre, întemeiată pe

Legea nr. 221/2009.

În acest sens,

recurentul a apreciat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, nu

s-a ținut seama de următoarele aspecte:

Potrivit Rezoluției nr.

1096 din 1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste, instanțele de fond si de apel trebuiau

sa acorde compensații materiale, sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul

cauzat prin condamnarea politica nelegală, într-un cuantum apropiat de sumele

acordate persoanelor care au suferit condamnări pe nedrept ori care au fost private

de libertate sau cărora li s-a restrâns în mod nelegal libertatea (art. 8: „Se

vor acorda compensații materiale acestor victime ale justiției totalitare, iar

aceste reparații nu vor fi cu mult mai mici decât compensațiile acordate celor

condamnați pe nedrept, in condițiile codului penal aflat în vigoare”).

În conformitate cu art.

3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului: „Atunci când o condamnare penala definitiva este

ulterior anulată sau când este acordata grațierea, pentru că un fapt nou sau recent

descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit

o pedeapsa din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori

practicii in vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se

dovedește ca descoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila

in tot sau in parte”.

Apariția Legii nr. 221/2009

este un caz particular al situației descrise în textul menționat, având ca

efect recunoașterea erorii judiciare care a cauzat condamnarea sa politică.

Eroarea judiciara, în

opinia sa, trebuie înțeleasă din perspectiva istorică, în raport de viziunea

unei societăți democratice asupra evenimentelor in care a fost antrenata

societatea româneasca in anii 1945 - 1989, cu referire la drepturilor

fundamentale ale omului.

În acest context,

recurentul a invocat o cauză în care reclamantul a primit 500.000 euro, pentru

o detenție efectivă de 8 ani, sumă acordată de instanțele naționale în materia

condamnărilor penale pe nedrept.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, a arătat

următoarele:

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a

invocat faptul că, prin hotărârile recurate, instanța a încălcat formele de

procedură, prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., deoarece acestea au omis să constate faptul că cererea de chemare în

judecată si declarația de apel sunt lovite de nulitate absoluta, deoarece nu

îndeplinesc condițiile de forma impuse de lege, întrucât acestea nu sunt

semnate de către parte.

Astfel, în cauză,

reclamantul nu și-a respectat obligația procedurala reglementata de dispozițiile

art. 112 pct. 6 din C. proc. civilă, motiv pentru care se impune constatarea că,

în cauză, operează sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată,

potrivit dispozițiilor art. 133 C. proc. civilă.

În ceea ce privește declarația

de apel, s-au invocat dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cum, din preambul

acțiunii, nu rezultă că acțiunea este formulată de către reclamant, prin

mandatar avocat, ci că este urmare a exercitării nemijlocite a drepturilor

procedurale de către titularul dreptului subiectiv, cererea de chemare in

judecata apare ca nesemnata de parte, la fel ca si declarația de apel, in condițiile

in care acestea sunt semnate doar de către avocatul acesteia.

Astfel, dacă

reprezentarea pârtii intervine in legătura cu exercitarea acțiunii sau a caii

de atac, indiferent de calitatea mandatarului, cererea de chemare in judecată,

respectiv declarația de apel, trebuie sa cuprindă, în condițiile art. 112 pct. 2

si art. 287 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., numele si calitatea celui care

reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării prin avocat, numele

acestuia și sediul profesional, elemente care nu se regăsesc nici în acțiunea

introductivă, nici în declarația de apel. De asemenea, nu a fost atașată nicio

procură, cererii de chemare în judecată sau declarației de apel, în condițiile

impuse de art. 83 din C. proc. civ.

Recurentul pârât a

criticat si faptul că, la termenul de judecata din 16 martie 2010, instanța de

fond, prin încheiere de ședință, a reținut că reclamantul a renunțat la

judecata capătului de cerere privind plata daunelor materiale.

Sub acest aspect, in

cauză, nu au fost respectate dispozițiile art. 246 C. proc. civ. Astfel, având

in vedere că reclamantul nu a fost prezent la termenul de judecata din data de

16 martie 2010, ci doar reprezentantul acestuia, acesta nu putea formula verbal

cererea de renunțare, iar, in ceea ce privește cererea scrisa, aceasta este

lovită de același viciu de formă, în sensul că nu este însușită de reclamant,

prin semnătură. De asemenea, atunci când părțile au intrat în dezbaterea

fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți,

cerință care nu a fost respectată în cauză.

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a

arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, nu s-a ținut seama și de

măsurile reparatorii deja acordate persoanei in cauza, in temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990 si O.U.G. nr. 214/1999.

În aceste condiții, s-a

apreciat că hotărârile judecătorești pronunțate in cauză au încălcat prevederile

legale în materie, deoarece, în interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, rezulta că instanțele nu sunt obligate, ci pot

acorda compensații materiale, pentru repararea prejudiciului moral suferit de

persoana condamnată, astfel că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va

tine seama de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauză.

Prejudiciul moral

adus unei persoane constă în suferințe de ordin psihic, iar normele eticii si

echității interzic, în principiu, acordarea de despăgubiri materiale pentru

daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent

bănesc.

Recurentul pârât a apreciat

că acordarea unor compensații materiale suplimentare este însă justificată, în

cazul acelor persoane, ale căror posibilități de viață familială și socială au

fost alterate iremediabil, ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite.

Prejudiciul moral

suferit nu poate avea ca scop repunerea reclamantului in situația anterioara, așa

încât instanța de judecata trebuie sa aibă in vedere circumstanțele săvârșirii

faptei ilicite, în sensul că reclamantul din prezenta cauza nu a fost singura

persoana sau nu a făcut parte dintr-o categorie relativ restrânsă de persoane

ce au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse unor masuri abuzive

de către reprezentanții fostului regim politic comunist.

S-a subliniat faptul

că, prin cadrul legal oferit de Legea nr. 221/2009, legiuitorul nu a urmărit

crearea unui prilej de îmbogățire fără justă cauză, ci, dimpotrivă, o

recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor și măsurilor

administrative dispuse în perioada de referința, împotriva celor care s-au opus

politicii implementate de statul comunist, astfel că acordarea unei despăgubiri

bănești suplimentare nu poate șterge suferințele suportate de reclamant.

Recurentul a invocat

si jurisprudența Curții Europene, în sensul că daunele morale acordate trebuie

să fie de natura sa asigure reclamantului din prezenta cauză o satisfacție

morala, pe baza unei aprecieri echitabile, astfel încât constatarea

prejudiciului moral suferit de victimă nu este condiționată de acordarea unei

compensații materiale.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate si a dispozițiilor

legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care

recurentul pârât a invocat faptul că, prin hotărârile recurate, instanța a

încălcat formele de procedură, prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., deoarece acestea au omis să constate faptul că cererea

de chemare în judecată si declarația de apel sunt lovite de nulitate absolută,

nefiind semnate de reclamant, Înalta Curte îl consideră nefondat, întrucât, din

examinarea cererilor menționate, rezultă că acestea poartă semnătura

apărătorului reclamantului, avocat D.F., care a depus, în dovedirea acestei calități,

împuternicire avocațială la fila 12 dosar fond.

Or, în considerarea art.

112 coroborat cu art. 67 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în

judecată poate fi făcută personal sau prin avocat, care își reprezintă clientul

în temeiul unui contract de asistentă juridică încheiat în formă scrisă, iar,

în baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicire avocațială,

condiție care este îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește

etapa procesuală a apelului, în absenta unei împuterniciri avocațiale pentru

această etapă, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 69 alin. (2) C.

proc. civ., care prevăd că avocatul care a asistat pe o parte la judecarea

pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor

supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate

să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date (…).

Analizând critica,

conform căreia instanța de fond nu ar fi respectat dispozițiile art. 246 C.

proc. civ. privind renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind plata

despăgubirilor materiale pentru prejudiciul material cauzat prin confiscarea

bunurilor, precum si conținutul motivelor de apel, Înalta Curte constată că

acest motiv de recurs este invocat omisso medio, astfel încât nu poate fi

valorificat direct în recurs.

Asupra motivului de

recurs, prin care se critică de către recurentul reclamant cuantumul

despăgubirilor materiale acordate si de către recurentul pârât însăși măsura acordării

despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral suportat, precum si cuantumul

daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:

Este unanim acceptat

că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în

bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile

personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material,

având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la

viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate,

de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate

fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la

a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea

valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor

morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și

așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, întrucât aceasta poate

oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție

sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al

cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât

al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel, art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de

despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic.

O soluție de această

natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a

Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral

suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării

Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu

pot îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor

Publice Vrancea a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că

acordarea acestora trebuie să respecte criteriul eticii si echității și

principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea ce se

impută instanțelor de fond si de apel nu este doar ignorarea criteriilor de

cuantificare a daunelor morale, ci si aprecierea dimensiunii acestor daune,

prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

În acest context, se

poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă

chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea

evaluării prejudiciului moral.

Mai mult, deși

critică decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate,

recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui

cuantum pe care îl consideră adecvat, ci solicită respingerea în întregime a

acțiunii, fără a arăta care este temeiul juridic ce ar putea îndreptăți

instanța de recurs la adoptarea unei atare soluții.

În opinia

instanței de recurs, care concordă cu cea a instanțelor anterioare,

nici faptul că reclamanții ar beneficia de măsuri cu caracter reparatoriu, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un impediment legal la

acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, astfel cum invocă

recurentul pârât.

Dimpotrivă, chiar art.

5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică

și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege

nr. 118/1990.

În ceea ce

privește criticile invocate de către recurentul reclamant privind

cuantumul despăgubirilor morale acordate în cauză, Înalta Curte le consideră,

de asemenea, nefondate, pentru considerente ce țin de imposibilitatea

stabilirii unei concordante valorice exacte între prejudiciul moral suferit si

despăgubirile acordate, argumente ce au fost deja expuse.

Raportându-ne însă la Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste si la art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional

la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, invocate de către recurentul reclamant

si care ar justifica, în opinia acestuia, acordarea unei compensații materiale,

sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politica

nelegală, într-un cuantum apropiat de sumele acordate persoanelor care au

suferit condamnări pe nedrept ori care au fost private de libertate sau cărora

li s-a restrâns în mod nelegal libertatea, instanța observă că recurentul

reclamant face referire la un caz izolat din jurisprudența internă, în care

s-au acordat despăgubiri în valoare de 500.000 euro, ce nu poate fi aplicat

mutatis mutandis în speța dedusă judecății, în dreptul intern, jurisprudența neconstituind

izvor de drept, dar putând dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor

norme de drept neclare sau insuficiente si în evitarea dezvoltării unei

practici neunitare, din perspectiva articolului 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Astfel, Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Consiliului Europei nu are forță obligatorie în mod formal, nu cuprinde

dispoziții obligatorii, ci de recomandare, si rațiunea acestei reglementări

este aceea de a se evita disproporția vădită între sumele acordate persoanelor

ce au suportat prejudicii morale si materiale, prin aplicarea unor condamnări

sau privări de libertate nelegale, în regimul trecut si în cel actual. În acest

context, considerăm însă că nu se poate deroga de la analiza particulară a

fiecărui caz dedus judecății, analiză ce incumbă în mod exclusiv instanțelor de

judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicție.

Or, în cauza dedusă judecății,

după expunerea argumentelor necesare si pertinente ce au justificat soluțiile

adoptate, reclamantului i s-a acordat de către instanțele anterioare o

despăgubire în cuantum de 180.000 euro, echivalentul în lei, despăgubire ce nu

apare ca derizorie sau disproporționată, nici în raport de circumstanțele

particulare ale cauzei, nici în raport de jurisprudența internă în această

materie, ci aceasta respectă atât rațiunea instituirii posibilității acordării

despăgubirilor materiale pentru prejudicii morale, cât si justa măsură între

apărarea drepturilor individuale si interesul general al societății, însăși

acordarea acestor despăgubiri reprezentând o recunoaștere a suferințelor

suportate de către reclamant în regimul totalitar anterior.

Pe cale de consecință,

criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina

modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii sau majorării cuantumului despăgubirilor

fixat de Curtea de Apel Galați.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrate, în mod formal, criticile recurenților,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.I.P. și de

pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vrancea împotriva deciziei civile nr.

nr. 194/ A din 29 iunie 2010 a Curții de Apel

Galați, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.I.P. și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea, împotriva deciziei nr. 194/ A din 29 iunie 2010 a Curții de

Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 mai 2011.