ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4505/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul T.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 616/1951 a Tribunalului Militar Galați. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost arestat în 1949 și încarcerat la Penitenciarul Galați, fiind ulterior condamnat la 1 an și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale. Mai arată reclamantul că pe perioada detenției a fost supus la torturi fizice și psihice și că după eliberare a fost nevoit să muncească în cele mai grele condiții pentru a supraviețui și că a fost în permanență marginalizat, urmărit și atenționat de fosta securitate, fiind considerat un „dușman al statului”.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 399 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata contravalorii în lei a sumei de 15.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 616 din 23 mai 1951 a Tribunalului Militar Galați reclamantul a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 C. pen. și art. 157 C. pen. Potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 20 octombrie 1949 și eliberat la data de 17 aprilie 1951, executând pedeapsa la Penitenciarul Galați, cunoscut ca un penitenciar de maximă siguranță, un loc al detenției aspre, unde reclamantul a fost supus la torturi fizice și psihice, fiind apoi trimis la muncă la canalul Dunărea Marea Neagră. După eliberarea din penitenciar deși reclamantul a fost reabilitat prin sentința penală nr. 491/1974 a Judecătoriei Panciu, acesta a fost în continuare urmărit de organele de securitate, împrejurare ce rezultă din înscrisurile trimise la dosar de C.N.S.A.S. Față de aceste împrejurări, instanța a reținut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit prin condamnare, și că este îndreptățit să solicite despăgubiri, la stabilirea cărora a avut în vedere faptul că acesta a beneficiat și de reparațiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În ce privește cuantumul sumei, s-a ținut seama de faptul că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit. În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ținând seama de perioada executată de 1 an și 6 luni și de faptul că reclamantul a beneficiat și de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 15.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin încheierea din 6 aprilie 2011, instanța de apel a luat act de decesul reclamantului și a dispus introducerea în cauză a moștenitoarelor acestuia, T.T. și T.E. Prin decizia civilă nr. 93/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.600 euro, cu titlu de despăgubiri morale și a respins apelul reclamantului.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a analizat în ce măsură dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Din analiza pe larg a jurisprudenței Curții Europene, instanța de apel a reținut că se constată o lărgire a înțelesului de „bun” în sensul Convenției, la toate acele situații în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară.

Analiza jurisprudenței mai arată că „speranța legitimă” nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei spețe. Prin urmare, chiar dacă nu există o speță identică soluționată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecății în prezenta cauză, instanța urmează să țină seama de clarificările, delimitările și interferențele noțiunii de „speranță legitimă” ce se conturează din jurisprudența Curții, raportat la datele concrete ale cauzei. Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.

Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel: - 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic; - 5.000 euro pentru soț/soție și descendenții de gradul I; - 2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Prin același art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale. Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept. Reclamantul au introdus acțiunea la data de 22 aprilie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale. Raportat la aceste date concrete ale speței, Curtea de apel a apreciat că la momentul ingerinței, reclamantul avea „o speranță legitimă” de a obține un bun, confirmată de legislația națională și o practică judiciară bine definită.

S-a mai reținut că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară , s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În concluzie, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata.

Pe fondul cauzei, raportat la criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 și anume: perioada de închisoare executată de 1 an și 6 luni, suferințele și ororile suportate în închisorile comuniste, ce au fost de natură să lezeze onoarea, demnitatea, libertatea de gândire și conștiință, respectul de sine, și au șubrezit sănătatea reclamantului, persecuțiile ulterioare la care a fost supus, reparațiile pecuniare de care a beneficiat pe timpul vieții, acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și celelalte drepturi acordate în baza acestui act normativ, instanța apreciază că suma de 1.600 euro (contravaloarea în lei la data plății), alături de recunoașterea publică a persecuțiilor și suferințelor la care a fost supus autorul, reprezintă o „reparație echitabilă”, în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamante și de pârât. Recurentele-reclamante au criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferințele îndurate de autorul lor, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, încrederea acordată în societate.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. La termenul de judecată din 15 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuție chestiunea de ordine publică referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Instanțele de fond au reținut în fapt, față de probele administrate, că prin sentința penală nr. 616 din 23 mai 1951 a Tribunalului Militar Galați reclamantul a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 C. pen. și art. 157 C. pen. După eliberarea din penitenciar deși reclamantul a fost reabilitat prin sentința penală nr. 491/1974 a Judecătoriei Panciu, acesta a fost în continuare urmărit de organele de securitate, împrejurare ce rezultă din înscrisurile înaintate instanței de C.N.S.A.S.

Situația de fapt astfel reținută de instanțele de fond nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reținute în fapt de instanțele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Curtea de Apel s-a pronunțat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de dispozițiile art. 7 din același act normativ. Astfel este necesar a se stabili prioritatea de soluționare a celor două aspecte vizând ordinea publică, respectiv între incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 și incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Constatând că în analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speță are prioritate incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate pune în discuție cererea de acordarea a daunelor morale decât în situația în care instanța de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că reclamantul are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de nedreptăți luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au împotrivit, definite ca atare de dispozițiilor art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

În plan secund, dacă s-a stabilit îndreptățirea reclamantului la beneficiul Legii nr. 221/2009 se poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor pe care le produce în speță Decizia Curții Constituționale nr. 1338 din 21 octombrie 2010. În consecință, Înalta Curte va examina dacă, față de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, acest act normativ este incident în cauza de față. Conform art. 7 din Lege, „ Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Mișcarea legionară a fost, în esență, o organizație de orientare naționalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit. În consecință, nu se poate considera că măsurile aplicate reclamantului pentru activitatea desfășurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului se dovedește a fi fondat. Recursul declarat de reclamante este nefondat.

Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamante privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora nu are temei de drept. În consecință, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 93/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința civilă nr. 399 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Respinge în tot acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T. (fostă P.) T. și T.E. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.