ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 762/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vrancea la 25 mai 2010, D.T. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009

și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani degradare

civică pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, faptă prevăzută de art.

209 partea a III-a C. pen. din 1936, pe care l-a apreciat la echivalentul sumei

de 500.000 euro.

Tribunalul Vrancea,

secția civilă, prin sentința nr. 505 din 29 iunie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul D.T. împotriva Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, care a acordat mandat de reprezentare în proces

Direcției generale a finanțelor publice a județului Vrancea (sediu unde urmează

a fi comunicată hotărârea) și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000

lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că prin sentința penală nr. 926 din 5

noiembrie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar Galați s-a dispus condamnarea

reclamantului D.T. la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani degradare civică

pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale

prevăzută de art. 209 C. pen., pedeapsă executată integral.

În raport de situația

de fapt constatată, tribunalul a reținut ca fiind incidente dispozițiile Legii nr.

221/2009, pe care a fost întemeiată acțiunea și având în vedere circumstanțele

cauzei, care impun un proces de interpretare complexă a normelor cuprinse la art.

5 din actul normativ, a înțeles să se prevaleze de conținutul expunerii de

motive ce a însoțit depunerea proiectului de lege în Parlament.

A constatat, în

continuare, că reclamantul a suferit personal o condamnare cu caracter politic,

motiv pentru care este îndreptățit, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, să se adreseze instanței cu o cerere prin care să

solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, întrucât legiuitorul nu a stabilit unul ca atare, ci

doar a precizat că la stabilirea acestuia trebuie să se țină seama și de

drepturile de care reclamantul a beneficiat până în prezent, tribunalul a

constatat că este atributul său de a aprecia dacă se cuvine acordarea unor

despăgubiri suplimentare.

Procedând la

respectivul demers judiciar, prima instanță a constatat că reclamantul a

beneficiat de o categorie importantă de drepturi, toate având ca finalitate

repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare, însă față de regimul

special de detenție a considerat că se impune acordarea unor despăgubiri

bănești suplimentare.

Reținând că

prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească și că

rațiunea acordării despăgubirilor bănești este oferirea unei satisfacții de

ordin moral, prima instanță, în raport de criteriile pe care le-a apreciat ca

trebuind a fi luate în considerare pentru evaluarea despăgubirilor, respectiv: circumstanțele

săvârșirii faptei ilicite constând în condamnarea suferită de reclamant;

atitudinea autorului abuzurilor la care a fost supus reclamantul și drepturile

conferite până în prezent acestuia, în scopul reparării prejudiciului moral;

perioada în care reclamantul a fost în detenție și celelalte privațiuni la care

a fost supus urmare condamnării; scopul acordării despăgubirilor bănești și

sursa acestora; caracterul facultativ și excepțional al dreptului de a obține

despăgubiri bănești suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare, a constatat că suma de 100.000 lei corespunde criteriului de

satisfacție echitabilă.

Prin decizia nr. 134/

A din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca tardiv

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Vrancea împotriva sentinței

tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 301 C. proc. civ.,

termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Potrivit art. 101 din

același cod, termenele se calculează pe zile libere, nesocotindu-se ziua când a

început și nici ziua când termenul s-a sfârșit.

În speță, sentința

civilă nr. 505 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea a fost

comunicată apelantei la data de 26 iulie 2010, dovada de comunicare fiind

semnată de funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței și având aplicată

ștampila instituției, iar apelul a fost declarat și înregistrat la Tribunalul

Vrancea la data de 12 august 2010.

S-a constatat, prin

urmare, că aplicând regulile consacrate de dispozițiile art. 301 și 101 C.

proc. civ., ultima zi în care apelanta ar fi putut introduce apelul în termenul

prevăzut de lege, era data de 10 august 2010.

În condițiile în care

cererea de apel a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege, curtea

a privit apelul ca tardiv și l-a respins ca atare, fără să analizeze criticile

formulate.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Vrancea,

întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, apelul fiind declarat de

pârât în termenul legal.

A precizat că pe data

de 30 iulie 2010 a fost înregistrat, la registratura Direcției generale a

finanțelor publice Vrancea, mandatul prin care s-a solicitat exercitarea căii

de atac a apelului, însoțit de sentința civilă nr. 505/2010 a Tribunalului

Vrancea.

Prin urmare, a

considerat că pentru Direcția generală a finanțelor publice Vrancea care

reprezintă Ministerul Finanțelor Publice, termenul de apel curge de la data de

30 iulie 2010, astfel că apelul a fost declarat în termen.

Recursul este fondat,

urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.

Prin întâmpinarea

depusă la instanța de fond (fila 26 a dosarului tribunalului), pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că are domiciliul procesual

ales la sediul Direcției generale a finanțelor publice Vrancea, în Focșani,

b-dul I.

De altfel, acest

aspect reiese din chiar dispozitivul sentinței civile nr. 505/2010 a

Tribunalului Vrancea, apelată, potrivit căruia pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a acordat mandat de reprezentare în proces

Direcției generale a finanțelor publice Vrancea, sediu unde urmează a fi

comunicată hotărârea.

În pofida acestei

dispoziții exprese a instanței fondului, comunicarea sentinței civile nr. 505/2010

a fost făcută exclusiv la sediul Ministerului Finanțelor Publice în București,

str. A., după cum reiese din dovada de comunicare (dovada de primire și proces

– verbal de predare) aflată la fila 35 a dosarului tribunalului.

În contextul

precizării domiciliului ales, toate actele de procedură ulterioare indicării

acestuia, inclusiv comunicarea hotărârii, ar fi trebuit întocmite la această

adresă, în aplicarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., dar și a celor ale art.

98 din cod, având loc o modificare a domiciliului ales pe parcursul judecății,

învederată prin întâmpinarea depusă la dosar și, ca atare, nu ar fi trebuit

ignorată la întocmirea respectivelor acte de procedură.

În aceste condiții,

actul de procedură al comunicării sentinței, efectuat la o altă adresă poștală

decât cea a domiciliului ales al pârâtului, echivalează cu necomunicarea sa.

Drept urmare,

termenul de apel, calculat de la momentul comunicării prevăzut de art. 284 C.

proc. civ., nu a început să curgă, astfel încât pârâtul este în termen să

exercite respectiva cale de atac, neputându-i-se opune excepția procesuală a

tardivității declarării acesteia.

Admițând în mod

greșit excepția tardivității apelului, instanța de apel nu a intrat, astfel, în

cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune admiterea recursului,

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în

aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

generală a finanțelor publice Vrancea împotriva deciziei nr. 134/ A din 8 iunie

2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.