ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4508/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4508/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția

civilă, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de

455.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său D.I.

prin condamnarea politică la 7 ani închisoare dispusă prin sentința penală nr.

704/1951 a Tribunalului Galați pentru infracțiunea de uneltire, pedeapsă

executată integral.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 771 din 18

noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I, precum și dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Având în vedere

că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, deciziile prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate

sunt definitive și obligatorii, instanța a constatat că nu mai există temeiul juridic

invocat de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 112/A din 18

mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat

în tot sentința apelată și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 7.000

euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea acestei soluții, Curtea

de Apel a reținut că principala problemă juridică ce se ridică în speța de față

este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile

Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat

neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010,

prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii

nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru

suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora, precum

și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat la această împrejurare, generată

de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două opinii: prima dintre

acestea susține că după data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale

prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în

situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate

cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, (opinie îmbrățișată,

în speță, de instanța de fond) și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții

Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării

în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin,

în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță

(opinie îmbrățișată în speță de reclamantă).

Curtea a apreciat că această a doua opinie

este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față în considerarea următoarelor

argumente:

Reclamanta a promovat acțiunea de față

la data de 08 iunie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Față de această împrejurare, dat fiind

faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul

de proprietate, Curtea apreciază că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în privința Protocolului nr. 1 adițional la

Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta aveau

sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat în

cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența unor

hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru

a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la care se adresează,

ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.

Continuând raționamentul pe firul logic

expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre

judecătorească este apreciată ca legitimând existența unui bun în patrimoniul unei

persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă

anumite prevederi legale, aplicându-le unei situații de fapt date, atunci însăși

legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea

de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranțe legitime, dacă nu chiar a unui

bun, înțeles sub forma unei creanțe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

Această speranță legitimă nu poate fi

înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi,

în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia altfel, ar însemna să se creeze

un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași

procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie

de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, reținând că reclamanta

avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că

pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit

ca urmare a condamnării politice a autorului ei trebuie analizate în raport de prevederile

Legii nr. 221/2009.

Textul art. 5 din actul normativ mai

sus menționat, în forma sa inițială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a

celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative

cu caracter politic ori a soțului sau descendenților acestora.

În aprecierea justeții acordorii despăgubirilor

la care se referă Legea nr. 221/2009 instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr

solicitantul sau autorul său a suferit o condamnare politică sau a fost victima

unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanță, din

acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior și de prevederile

Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor

ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, întrucât legea nu prevede criterii

pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează

a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză,

atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii

în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării

și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză

a fost afectată.

Toate aceste criterii de apreciere a

prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității

și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte

principiul proporționalității.

În speță, așa cum rezultă din probele

administrate la instanța de fond, autorul reclamantei, D.I., a fost victima unei

condamnări cu caracter politic, fiind condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare,

fiind arestat la data de 03 ianuarie 1951 și eliberat la data de 31 decembrie 1957

pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Reclamanta este fiica defunctului D.I.,

potrivit actelor de identificare depuse la dosar.

În perioada detenției defunctul a fost

privat de libertate, fiind nevoit să se supună unui regim special de detenție, adoptat

de către agenții statului român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate

pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea

vreme.

În acest sens, așa cum rezultă din probele

dosarului, defunctul, pe lângă privațiunea de libertate specifică unui loc de detenție,

a fost supus unor violențe fizice exercitate de agenții statului, a avut un regim

de alimentație și un mediu de trai ce nu pot fi considerate ca fiind acceptabile

sau rezonabile într-un loc de detenție.

Este evident că anii de detenție în care,

fără îndoială, tatăl reclamantei a suportat tot felul de corecții pe care, în prezent,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament inuman sau

degradant, și-au pus amprenta asupra defunctului și asupra întregii familii, justificând,

astfel, pe deplin concluzia că autorul reclamantei precum și membrii familiei acestuia,

inclusiv reclamanta, au suferit un prejudiciu moral, regimul de detenție pe care

defunctul a fost obligată să îl îndure fiind de natură a aduce atingere valorilor

care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului,

la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire

și de conștiință, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă, în calitate de fiică a

acestuia, să solicite repararea acestui prejudiciu moral.

Raportat la situația de fapt concretă

din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează

dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat

cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează

în prezent, Curtea a apreciat că o sumă de 7.000 euro este deopotrivă suficientă

și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de părți.

I. Reclamanta a criticat decizia Curții

de Apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituția României,

privind neretroactivitatea legii civile, art. 1, art. 4 , art. 16 din Constituție

și art. 14 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului.

Reclamanta susține că prin respingerea

acțiunii se creează discriminări față de persoanele care au obținut hotărâri judecătorești

prin care le-au fost acordate despăgubiri, fiind încălcate drepturile consfințite

prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând cel reglementat de

art. 14.

Reclamanta solicită majorarea cuantumului

daunelor stabilite prin decizia curții de apel până la limita solicitată prin acțiunea

introductivă.

II. Recurentul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare

de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat

inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin motivele formulate, pârâtul a criticat

și cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, arătând că este nejustificat

de mare.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în

interesul legii, Înalta Curte constată nefondat recursul reclamantei, urmând a admite

recursul pârâtului, pentru următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost dezlegată

greșit de către instanța de apel care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune modificarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

În raport de dezlegarea dată recursurilor,

analiza criticilor formulate atât de reclamantă, cât și de pârât, privind cuantumul

daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere

a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși

cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față de prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă,

se va admite recursul pârâtului și se va modifica decizia recurată în sensul respingerii

apelului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 112/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civilă nr. 771 din 18

noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.