ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4508/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de 455.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său D.I. prin condamnarea politică la 7 ani închisoare dispusă prin sentința penală nr. 704/1951 a Tribunalului Galați pentru infracțiunea de uneltire, pedeapsă executată integral. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 771 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum și dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Având în vedere că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate sunt definitive și obligatorii, instanța a constatat că nu mai există temeiul juridic invocat de reclamantă. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 112/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 7.000 euro, cu titlu de daune morale. În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel a reținut că principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora, precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudență două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, (opinie îmbrățișată, în speță, de instanța de fond) și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță (opinie îmbrățișată în speță de reclamantă).

Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față în considerarea următoarelor argumente: Reclamanta a promovat acțiunea de față la data de 08 iunie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate. Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea apreciază că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta aveau sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri. Continuând raționamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existența unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situații de fapt date, atunci însăși legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranțe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înțeles sub forma unei creanțe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă. A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste condiții, reținând că reclamanta avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009. Textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat, în forma sa inițială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic ori a soțului sau descendenților acestora.

În aprecierea justeții acordorii despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 instanța este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul său a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanță, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior și de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât și în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată. Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilității și al echității și să corespundă cu prejudiciul real și efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporționalității.

În speță, așa cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, autorul reclamantei, D.I., a fost victima unei condamnări cu caracter politic, fiind condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, fiind arestat la data de 03 ianuarie 1951 și eliberat la data de 31 decembrie 1957 pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Reclamanta este fiica defunctului D.I., potrivit actelor de identificare depuse la dosar. În perioada detenției defunctul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună unui regim special de detenție, adoptat de către agenții statului român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.

În acest sens, așa cum rezultă din probele dosarului, defunctul, pe lângă privațiunea de libertate specifică unui loc de detenție, a fost supus unor violențe fizice exercitate de agenții statului, a avut un regim de alimentație și un mediu de trai ce nu pot fi considerate ca fiind acceptabile sau rezonabile într-un loc de detenție.

Este evident că anii de detenție în care, fără îndoială, tatăl reclamantei a suportat tot felul de corecții pe care, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament inuman sau degradant, și-au pus amprenta asupra defunctului și asupra întregii familii, justificând, astfel, pe deplin concluzia că autorul reclamantei precum și membrii familiei acestuia, inclusiv reclamanta, au suferit un prejudiciu moral, regimul de detenție pe care defunctul a fost obligată să îl îndure fiind de natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire și de conștiință, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă, în calitate de fiică a acestuia, să solicite repararea acestui prejudiciu moral.

Raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, Curtea a apreciat că o sumă de 7.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți. I. Reclamanta a criticat decizia Curții de Apel ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituția României, privind neretroactivitatea legii civile, art. 1, art. 4 , art. 16 din Constituție și art. 14 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului.

Reclamanta susține că prin respingerea acțiunii se creează discriminări față de persoanele care au obținut hotărâri judecătorești prin care le-au fost acordate despăgubiri, fiind încălcate drepturile consfințite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând cel reglementat de art. 14. Reclamanta solicită majorarea cuantumului daunelor stabilite prin decizia curții de apel până la limita solicitată prin acțiunea introductivă. II.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Prin motivele formulate, pârâtul a criticat și cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, arătând că este nejustificat de mare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată nefondat recursul reclamantei, urmând a admite recursul pârâtului, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În raport de dezlegarea dată recursurilor, analiza criticilor formulate atât de reclamantă, cât și de pârât, privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă, se va admite recursul pârâtului și se va modifica decizia recurată în sensul respingerii apelului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 112/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civilă nr. 771 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, ca nefondat. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.