ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1159/91/2010 la Tribunalul Vrancea, reclamanta U.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soțului său U.D., condamnare cu caracter politic. În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că prin Sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar Galați defunctul său soț a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de acte de teroare prevăzută de art. 1 din Decretul nr. 199/1950.

A mai arătat reclamanta că după arestarea soțului său a rămas cu cei doi copii lipsită de posibilități materiale, fiind persecutată de autorități și supravegheată în permanență. În ceea ce-l privește pe defunct, reclamantă a arătat că pe perioada detenției a suferit un tratament inuman fiind supus la violențe fizice, umilințe, înfometare, muncă istovitoare iar după eliberare a fost supravegheat și urmărit în permanență. A solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și în dovedirea acesteia a depus la dosar înscrisuri și a solicitat audierea martorului M.I. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Vrancea a depus la dosar întâmpinare și a solicitat ca la stabilirea prejudiciului să se țină seama de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. precum și de drepturile acordate reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Prin Sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a admis în parte acțiunea reclamantei și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 63.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Galați, defunctul U.V.D. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 1 lit. d) și art. 4 din Decretul 199/1990.

Potrivit art. 1 pct. 2 lit. i) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor. Instanța a mai reținut că reclamanta a făcut dovada cu actele de stare civilă depuse că este soția supraviețuitoare a defunctului, fiind îndreptățită potrivit art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin condamnare, acest drept izvorând din lege.

Pe baza probelor administrate în cauză instanța a reținut că defunctul a fost arestat la data de 14 ianuarie 1958 și eliberat la data de 15 aprilie 1964, ca urmare a aplicării decretului de grațiere nr. 176/1964, fiind deținut în Galați, la sediul Securității Galați și apoi la Penitenciarul Galați, Penitenciarul Gherla, Colonia Salcia, Colonia Giurgeni și Colonia Periprava. În toată această perioadă defunctul a fost supus unor tratamente inumane, la violențe fizice, la înfometare, la muncă forțată și extenuantă fiind ținut în condiții mizere, în frig, pe perioada de iarnă, în căldură și fără aerisire, vara, ca de altfel toți deținuții politici. Suferințele psihice au continuat și după eliberare, atât defunctul cât și familia fiind urmăriți de autorități, amenințați și izolați de restul comunității care evitau contactul cu ei de frica organelor de securitate.

Familiei i-au fost confiscate toate bunurile, ceea ce a făcut ca reclamanta să trăiască în sărăcie și privațiuni. Față de aceste împrejurări instanța a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de defunctul său soț și de ea, astfel că este îndreptățită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului cărora a avut în vedere că defunctul nu a beneficiat de reparațiile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat la data de 12 decembrie 1990. În ce privește cuantumul sumei, ținând seama de perioada executată, 6 ani și 3 luni (14 ianuarie 1958 - 15 aprilie 1964) și de faptul că defunctul a decedat a 12 decembrie 1990, fără a beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 63.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta și pârâtul criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 110/ A din 18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea. A schimbat în parte sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la 63.000 euro la 6.000 euro, în echivalent lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta U.B., domiciliată în comuna Răstoaca, jud. Vrancea.

Instanța de apel a constatat că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la epoca judecării apelurilor, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acțiune nu mai există. Curtea a apreciat, însă, că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Reclamanta a promovat acțiunea de față la data de 02 aprilie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate, astfel încât, dat fiind faptul că în cauză este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea de apel a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de apel a reținut că reclamanta avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 și că pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a soțului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reținut că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este admisibilă. Reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a soțului ei. Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, Curtea a apreciat că suma acordată este nepotrivit de mare.

Raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind destinația finală a acordării unei compensații suplimentare este aceea de a crea condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele victimei, în condițiile în care suferințele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc și că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără justă cauză, ci o recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referință, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu condiționează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în favoarea victimei, Curtea a apreciat că suma de 6.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin stabilirea acestei sume nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat prejudiciile morale, scopul acordării despăgubirilor fiind, mai degrabă, acela de satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății care i s-a făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-a împotrivit soțul reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Critica formulată a vizat excepția de neconstituționalitate a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A arătat că motivarea instanței de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice declarate neconstituționale, acțiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic, iar prin Decizia nr. 110/ A din data de 18 mai 2011, Curtea de Apel Galați a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale 1358, 1354 și 1360 din 21 octombrie 2010, acordând în mod nelegal despăgubiri morale. La termenul de dezbateri din data de 9 septembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.

Este de necontestat că măsura arestării și condamnării la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii luată împotriva autorului U.V.D., prin sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat ( făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009).

Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. În acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului și pe fond respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea reclamantei U.B., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 110/ A din 18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția civilă și respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 septembrie 2013.