ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3533/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1159/91/2010

la Tribunalul Vrancea, reclamanta U.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea acestuia la

plata sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea soțului său U.D., condamnare cu caracter

politic.

În motivarea cererii

sale reclamanta a arătat că prin Sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar Galați defunctul său soț a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8

ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea

infracțiunii de acte de teroare prevăzută de art. 1 din Decretul nr. 199/1950.

A mai arătat

reclamanta că după arestarea soțului său a rămas cu cei doi copii lipsită de

posibilități materiale, fiind persecutată de autorități și supravegheată în

permanență. În ceea ce-l privește pe defunct, reclamantă a arătat că pe

perioada detenției a suferit un tratament inuman fiind supus la violențe

fizice, umilințe, înfometare, muncă istovitoare iar după eliberare a fost

supravegheat și urmărit în permanență.

A solicitat admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată și în dovedirea acesteia a depus la dosar

înscrisuri și a solicitat audierea martorului M.I.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice Vrancea a depus la dosar întâmpinare și a

solicitat ca la stabilirea prejudiciului să se țină seama de criteriile

prevăzute de dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. precum și de

drepturile acordate reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Sentința civilă nr.

356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a admis în parte acțiunea

reclamantei și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 63.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data

plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Sentința penală

nr. 19 din 15 martie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Galați, defunctul U.V.D.

a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută și

pedepsită de dispozițiile art. 1 lit. d) și art. 4 din Decretul 199/1990.

Potrivit art. 1 pct. 2

lit. i) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept

condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor

judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt

înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au

făcut obiectul lor.

Instanța a mai

reținut că reclamanta a făcut dovada cu actele de stare civilă depuse că este

soția supraviețuitoare a defunctului, fiind îndreptățită potrivit art. 5 pct. 1

din Legea nr. 221/2009 să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de defunct prin condamnare, acest drept izvorând din lege.

Pe baza probelor

administrate în cauză instanța a reținut că defunctul a fost arestat la data de

14 ianuarie 1958 și eliberat la data de 15 aprilie 1964, ca urmare a aplicării

decretului de grațiere nr. 176/1964, fiind deținut în Galați, la sediul

Securității Galați și apoi la Penitenciarul Galați, Penitenciarul Gherla, Colonia Salcia, Colonia Giurgeni și Colonia

Periprava. În toată această perioadă defunctul a fost supus unor tratamente

inumane, la violențe fizice, la înfometare, la muncă forțată și extenuantă

fiind ținut în condiții mizere, în frig, pe perioada de iarnă, în căldură și

fără aerisire, vara, ca de altfel toți deținuții politici. Suferințele psihice

au continuat și după eliberare, atât defunctul cât și familia fiind urmăriți de

autorități, amenințați și izolați de restul comunității care evitau contactul

cu ei de frica organelor de securitate. Familiei i-au fost confiscate toate

bunurile, ceea ce a făcut ca reclamanta să trăiască în sărăcie și privațiuni.

Față de aceste

împrejurări instanța a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral

suferit de defunctul său soț și de ea, astfel că este îndreptățită să solicite

despăgubiri, la stabilirea cuantumului cărora a avut în vedere că defunctul nu

a beneficiat de reparațiile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat la

data de 12 decembrie 1990.

În ce privește

cuantumul sumei, ținând seama de perioada executată, 6 ani și 3 luni (14

ianuarie 1958 - 15 aprilie 1964) și de faptul că defunctul a decedat a 12

decembrie 1990, fără a beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990,

instanța a apreciat că suma de 63.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.

Împotriva sentinței

civile nr. 356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel

reclamanta și pârâtul criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

110/ A

din 18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a

admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

A schimbat în parte

sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul

că a redus cuantumul daunelor morale de la 63.000 euro la 6.000 euro, în

echivalent lei.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta U.B., domiciliată în comuna Răstoaca,

jud. Vrancea.

Instanța de apel a

constatat că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1)

teza 1 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la epoca

judecării apelurilor, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acțiune nu mai

există.

Curtea a apreciat,

însă, că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în

cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul

instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză

fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Reclamanta a promovat

acțiunea de față la data de 02 aprilie 2010, deci înainte de pronunțarea celor

două decizii de neconstituționalitate, astfel încât, dat fiind faptul că în cauză

este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea

de apel a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O.

în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un

„bun” sau, măcar, o „speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a

reținut că reclamanta avea o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din

Protocolul 1 și că pretențiile acesteia constând în acordarea de daune morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a soțului ei

trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

Curtea a constatat că

în mod corect Tribunalul a reținut că cererea reclamantei de acordare a

daunelor morale este admisibilă.

Reclamanta are

calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate

solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare politică a soțului ei.

Cât privește

cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, Curtea

a apreciat că suma acordată este nepotrivit de mare.

Raportat la situația

de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că

împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în

vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind destinația

finală a acordării unei compensații suplimentare este aceea de a crea condiții

de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele victimei, în condițiile

în care suferințele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc și că prin

cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej

de îmbogățire fără justă cauză, ci o recunoaștere publică a caracterului

politic al condamnărilor din perioada de referință, având în vedere și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu condiționează

constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în

favoarea victimei, Curtea a apreciat că suma de 6.000 euro este deopotrivă

suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prin stabilirea

acestei sume nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat prejudiciile

morale, scopul acordării despăgubirilor fiind, mai degrabă, acela de

satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății care i s-a

făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-a împotrivit soțul

reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București.

Critica formulată a

vizat excepția de neconstituționalitate a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

A arătat că motivarea

instanței de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice

declarate neconstituționale, acțiunea reclamantei fiind lipsită de temei

juridic, iar prin Decizia nr. 110/ A din data de 18 mai 2011, Curtea de Apel

Galați a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale 1358, 1354 și 1360 din 21 octombrie 2010, acordând în mod

nelegal despăgubiri morale.

La termenul de

dezbateri din data de 9 septembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuția

părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul

în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii,

critica pârâtului în acest sens fiind fondată.

Este de necontestat

că măsura arestării și condamnării la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare

civică și confiscarea totală a averii luată împotriva autorului U.V.D., prin

sentința penală nr. 19 din 15 martie 1958 i-a generat prejudicii de netăgăduit

și că aceasta, în baza textului inițial al legii era îndreptățită la a primi

daune morale pentru prejudiciul creat ( făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a)

raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009).

Cu toate acestea,

chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și

legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a

acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

În acest context al

analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în

M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia

cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de

Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin.

(1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr.

202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789

din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul

continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic,

ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le

legitimează”.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului și pe fond respingerea

acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că schimbă

în tot Sentința civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul

Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea reclamantei U.B., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei

nr. 110/ A din 18 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 356 din 20 mai

2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția civilă și respinge acțiunea, ca

neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 septembrie 2013.