ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2013

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată Ia data de 23 martie 2C10 pe roiul Tribunalului Vrancea, sub nr. 1037/31/2010, reclamantul M.C. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 4459540 Iei Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral survenit prin condamnarea sa. Pun sentința civilă nr. 395 din 01 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Vrancea, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul M.S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., a fost obligat pârâtul la plata sumei de 120,000 lei pentru prejudiciu! moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic, în baza Legii nr. 221/2009.

S-a luat act de renunțarea la judecarea capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale, Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin sentința penală nr. nr. din 15 martie 1358 a fostului Tribunal Militar Galați reclamantul M.G. fost condamnat la 15 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică și la confiscarea totală a averii pentru crima de acte de teroare prevăzută de art. 1 lit. d) din Decretul nr. 199/1950. În raport de această împrejurare, s-a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 5 lit. a) condamnatul poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probatoriu administrat în cauză instanța de fond a constatat că reclamantului i-au fost aduse daune morale constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, ia demnitate, onoare, libertate de gândire și de conștiință, astfel că este îndreptățită să solicite repararea acestui prejudiciu moral. Ținând cont de perioada executată, de peste 6 ani, de evoluția politică de după 1390 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva iui, de beneficiile deja acordate prin O.U.G. nr. 214/1999, prima instanță a apreciat că suma de 120.000 Iei reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și, prin urmare, a admis în parte acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal au declarat apel atât reclamantul M.S.C., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o în esență, prin prisma greșitei stabiliri a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit. Prin decizia nr. 12/ A din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâtul S.R. prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea împotriva sentinței civile nr. 395 din 01 iunie 2010 pronunțata de Tribunalul Vrancea și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de acordare despăgubiri - daune morale. Prin aceeași hotărâre a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantul M.S.C.

În motivare, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1380/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv Ia data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. ( 1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății. În termen legal, împotriva deciziei curții de apel, reclamantul M.S.C. a declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor legale în vigoare privind dreptul la despăgubirile morale.

Susține că, în mod greșit au fost analizate și invocate efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de către instanța de apel. Consideră că motivarea instanței de apel, în sensul că urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu mai există o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, situație în raport cu care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale, nu are susținere legală. În opinia recurentului, decizia Curții Constituționale nu produce nici un efect în privința dreptului său la despăgubire, cât timp aceasta a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a apelului.

În acest context, arată că apelul a fost declarat imediat ce a fost pronunțată sentința civilă nr. 395 din 01 august 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată ia data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. Ia data de 15 noiembrie 2010 după ce o instanța a verificat și constatat dreptul reclamantului la reparația menționată. Astfel, susține recurentul, aplicarea deciziei Curții Constituționale de către instanța de apel este incompatibilă cu art. l din Primul Protocol adiționai C.E.D.O., cu art. 6 și art. 14 din documentul European. Dreptul de despăgubire pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție, era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul a formulat acțiunea la 23 martie 2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare 8 legi; Legea nr. 221/2009, îndeplinind astfel cerința legată de termenii! sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimatul-pârât S.R. prin M. F.P. prin D.G.F.

P. VRANCEA

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critica de natură a se circumscrie vreunei ipotezei pe care o reglementează aceste dispoziții legale, în argumentarea cererii, recurentul criticând în realitate aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, criticile formulate de recurent se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate. Astfel, cum judicios a reținut și instanța de apel, problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 781/15.11.2010). Contrar susținerilor recurentului-reclamant, aceasta problemă de drept a fost dezlegată corect de către curtea de apel.

Criticile referitoare Ia respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1932 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată Ia data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia atacată a fost pronunțată Ia data de 22 februarie 2012, împrejurare din care rezultă că Ia data publicării (M. Of. nr. 781/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment Ia care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident nou cadru normativ creat prin declararea reconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric, Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, întrucât reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său, motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi reținute. Dreptul Ia un proces echitabil și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. nu înseamnă examinarea sau recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv principiul nediscriminării cum greșit pretinde recurentul.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care aceasta s-ar găsi, dat fiind, că cererea acestuia nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate. Procesul echitabil nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. C.E.D.O. a arătat în repetate rânduri că creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din iul Protocol” (Cauza C. împotriva României). În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.S. C., menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.S.C. împotriva deciziei rit 12/ A din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.