ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată Ia data de 23 martie 2C10 pe roiul

Tribunalului Vrancea, sub nr. 1037/31/2010, reclamantul M.C. a

chemat

în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanței obligarea pârâtului

la plata sumei de 4459540 Iei Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral survenit prin condamnarea sa.

Pun sentința

civilă nr. 395 din 01 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Vrancea, a fost

admisă în parte cererea formulată de reclamantul M.S.C., în contradictoriu cu

pârâtul S.R.

prin M.F.P., a fost obligat

pârâtul la plata sumei de

120,000 lei pentru prejudiciu! moral suferit

prin condamnarea sa cu

caracter politic, în

baza Legii nr. 221/2009. S-a luat act de renunțarea la

judecarea

capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale,

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin sentința penală nr. nr. din 15

martie 1358 a fostului Tribunal Militar Galați reclamantul M.G. fost condamnat

la 15 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică și la confiscarea totală a

averii pentru crima de acte de teroare prevăzută de art. 1 lit. d) din Decretul

nr. 199/1950.

În raport de

această împrejurare, s-a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

această condamnare constituie de drept

condamnare

cu caracter politic, iar potrivit art. 5 lit. a) condamnatul poate

solicita

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probatoriu administrat în cauză instanța de

fond a constatat că

reclamantului

i-au fost aduse daune morale constând în atingerea adusă

valorilor care

definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului,

la sănătatea și integritatea sa corporală, ia demnitate, onoare, libertate de

gândire și de conștiință, astfel că este îndreptățită să solicite repararea

acestui prejudiciu moral.

Ținând cont de

perioada executată, de peste 6 ani, de evoluția politică de după 1390 care a

condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care

au luptat împotriva iui, de beneficiile deja acordate prin O.U.G. nr. 214/1999,

prima instanță a apreciat că suma

de 120.000

Iei reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit

de reclamant și, prin urmare, a admis în parte acțiunea.

Împotriva

acestei sentințe civile, în termen legal au declarat apel atât reclamantul M.S.C.,

cât și pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o în esență, prin prisma greșitei

stabiliri a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

Prin decizia nr.

12/ A din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Galați, secția civilă, a fost admis apelul declarat de către

pârâtul

S.R. prin M.F.P. București, reprezentat de

D.G.F.P.

Vrancea împotriva sentinței

civile nr. 395 din 01 iunie 2010 pronunțata de Tribunalul Vrancea și a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de

acordare despăgubiri - daune morale.

Prin aceeași hotărâre a fost respins, ca nefundat,

apelul declarat de

reclamantul M.S.C.

În motivare,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prin decizia nr. 12/2011

pronunțată în recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1380/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv Ia data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În consecință, având în vedere caracterul

obligatoriu al dezlegărilor

date în recursul în interesul legii precum

și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (

1)

lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai

pot

constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin

acțiunea dedusă judecății.

În termen

legal, împotriva deciziei curții de apel, reclamantul M.S.C. a declarat recurs,

criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub aspectul

greșitei aplicări a prevederilor legale în vigoare privind dreptul la

despăgubirile morale.

Susține că, în

mod greșit au fost analizate și invocate efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de către instanța de apel.

Consideră că

motivarea instanței de apel, în sensul că urmare a pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu mai există o reglementare

legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic,

situație în raport cu care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru

acordarea despăgubirilor morale, nu are susținere legală.

În opinia

recurentului, decizia Curții Constituționale nu produce nici un efect în

privința dreptului său la despăgubire, cât timp aceasta a intervenit în timpul

soluționării cauzei în etapa procesuală a apelului.

În acest

context, arată că apelul a fost declarat imediat ce a fost pronunțată sentința

civilă nr. 395 din 01 august 2010, iar decizia Curții Constituționale în

discuție a fost pronunțată ia data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

Ia data de 15 noiembrie 2010 după ce o instanța a verificat și constatat

dreptul reclamantului la reparația menționată.

Astfel, susține

recurentul, aplicarea deciziei Curții Constituționale de către instanța de apel

este incompatibilă cu art. l din Primul Protocol

adiționai C.E.D.O., cu art. 6 și art. 14 din

documentul European.

Dreptul de

despăgubire pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție, era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță,

reclamantul a formulat acțiunea la 23 martie 2010, în consecință, în termenul

de trei ani de la data intrării în vigoare 8 legi; Legea nr. 221/2009,

îndeplinind astfel cerința legată de termenii! sesizării

instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a)

din actul normativ.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât

S.R. prin M.

F.P. prin D.G.F.

P. VRANCEA

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând

decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

3, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost

dezvoltată nicio critica de

natură a se

circumscrie vreunei ipotezei pe care o reglementează aceste

dispoziții

legale, în argumentarea cererii, recurentul criticând în realitate aplicarea

greșită a legii.

Prin urmare,

criticile formulate de recurent se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., dar se constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, cum judicios a reținut și instanța de

apel, problema de drept

care se pune în prezenta cauză nu este cea a

îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de

lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 781/15.11.2010).

Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, aceasta problemă de drept a fost dezlegată

corect de către curtea de apel. Criticile referitoare Ia respingerea cererii de

acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011).

Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea 47/1932 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui

text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga

omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că

această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată Ia data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia

atacată a fost pronunțată Ia data de 22 februarie 2012, împrejurare din care

rezultă că Ia data publicării (M. Of. nr. 781/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv.

Este de

necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment Ia care era

în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această

împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta,

întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit

actum.

Este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident nou cadru normativ creat prin declararea reconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale.

Norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este

una imperativă de ordine publică, și prin urmare,

aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi nesocotită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric,

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al

neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu

există însă un drept definitiv câștigat, întrucât

reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la

data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său, motiv pentru care criticile

formulate sub acest aspect nu pot fi reținute.

Dreptul Ia un

proces echitabil și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. nu

înseamnă examinarea sau recunoașterea unui

drept

care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

De asemenea, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv

principiul nediscriminării cum greșit pretinde recurentul.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care aceasta s-ar găsi, dat fiind, că cererea

acestuia nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă

din controlul de constituționalitate.

Procesul

echitabil nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

C.E.D.O. a arătat în repetate rânduri

că

creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când

„problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru considerată

ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din

iul Protocol” (Cauza C. împotriva României).

În consecință, având în vedere caracterul

obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și

împrejurarea că, în cauză, la

data publicării deciziei Curții

Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009

nu își mai produc efectele și nu mai pot

constitui

temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate

prin

acțiunea dedusă judecății, și prin urmare, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul M.S.

C.,

menținând

decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.S.C. împotriva deciziei rit 12/ A din 22

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie

2013.