ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2412/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, secția civilă, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică. Prin sentința civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4.000 de Euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin sentința penală nr. 903 din 22 octombrie 1951 a Tribunalului Militar Galați, reclamantul M.G.

a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și 1 an interdicție corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, condamnare care, potrivii art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic. Instanța a mai reținut că, reclamantul a fost arestat la 23 septembrie 1950 și a fost pus în libertate la 14 februarie 1953, pe durata executării fiind deținut la Galați și la Penitenciarul Gherla. In timpul executării pedepsei reclamantul a suportat un regim dur de detenție fiind supus la violențe fizice, înfometare, muncă forțată și extenuantă, suferințele psihice continuând și după eliberare, reclamantul fiind urmărit în continuare de autorități.

Față de aceste împrejurări, instanța a reținut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit, astfel că este îndreptățit sa solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora urmând a avea în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, precum și faptul că reclamantul a beneficiat și de reparațiile prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1990. În consecință, s-a apreciat, ținând seama și de perioada executată, că suma de 4.000 de Euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 226/A de la 17 octombrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN - PRIN M.F.P - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA.

A schimbat sentința civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M.G.. Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul de drept al acțiunii deduse judecății, au fost declarate neconstituționale. În aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce, inițial, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G.

nr. 62/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (decizia nr. 1358/2010). Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, în jurisprudență s-au conturat două opinii: Prima dintre acestea susține că, după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Cea de-a doua opinie susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță. Dată fiind practica judiciară neunitară existentă în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu recurs în interesul legii, recurs soluționat prin decizia nr. 12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În aceste condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Curtea constată că, practic, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

In consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. A respins, totodată, apelul declarat de reclamant ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamantul M.G. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, și în consecință acordarea daunelor materiale în cuantumul solicitat.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în prezenta cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Criticile vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție stabilesc că, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

Totodată, alin. (4) al articolului menționat prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetai efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 17 octombrie 2011 împrejurare din care rezultă că la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat reclamantul M.G.

împotriva deciziei civile nr. 226/A din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 226/A din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.