ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2412/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2412/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, secția civilă, reclamantul M.G. a
chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.
Prin sentința
civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în
parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de
4.000 de Euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, cu titlu de
daune morale.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin
sentința penală nr. 903 din 22 octombrie 1951 a Tribunalului Militar Galați,
reclamantul M.G. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și 1 an
interdicție corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale,
condamnare care, potrivii art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,
constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Instanța a mai
reținut că, reclamantul a fost arestat la 23 septembrie 1950 și a fost pus în
libertate la 14 februarie 1953, pe durata executării fiind deținut la Galați și
la Penitenciarul Gherla. In timpul executării pedepsei reclamantul a suportat
un regim dur de detenție fiind supus la violențe fizice, înfometare, muncă
forțată și extenuantă, suferințele psihice continuând și după eliberare,
reclamantul fiind urmărit în continuare de autorități.
Față de aceste
împrejurări, instanța a reținut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral
suferit, astfel că este îndreptățit sa solicite despăgubiri, la stabilirea
cuantumului acestora urmând a avea în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,
precum și faptul că reclamantul a beneficiat și de reparațiile prevăzute de
Decretul-lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1990. În consecință, s-a apreciat,
ținând seama și de perioada executată, că suma de 4.000 de Euro reprezintă o
satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Împotriva
sentinței au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul. Prin decizia civilă
nr. 226/A de la 17 octombrie 2011, Curtea de Apel Galați, secția
I
civilă, a admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN -
PRIN M.F.P - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE VRANCEA. A schimbat
sentința civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul
Vrancea, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M.G..
Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva aceleiași
sentințe.
Pentru a
pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin deciziile
nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul de drept
al acțiunii deduse judecății, au fost declarate neconstituționale.
În aceste condiții,
principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se
stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr.
221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce, inițial, prin
Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor
morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, a declarat neconstituționale și
prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării
daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic,
soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea
inclusiv (decizia nr. 1358/2010).
Raportat la
această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, în
jurisprudență s-au conturat două opinii:
Prima dintre
acestea susține că, după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții
Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor
art. 5 alin. (1)
lit.
a) din Legea nr.
221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a
fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile
art. 147 alin. (4) din Constituția României.
Cea de-a doua
opinie susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele
specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se
afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care,
în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.
Dată fiind
practica judiciară neunitară existentă în această materie, Înalta Curte de
Casație și Justiție a fost sesizată cu recurs în interesul legii, recurs
soluționat prin decizia nr. 12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011.
Prin această
decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare deciziilor
Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.
(1)
lit.
a) teza
I
din
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile
administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot
constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul
Oficial.
În aceste
condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul
în interesul legii precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării
deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă,
Curtea constată că, practic, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai
pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate
prin acțiunea dedusă judecății.
In consecință,
în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a
admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul
că a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. A respins, totodată, apelul
declarat de reclamant ca nefondat.
Împotriva
acestei decizii, reclamantul M.G. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor
art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului,
modificarea deciziei atacate, și în consecință acordarea daunelor materiale în
cuantumul solicitat.
Analizând
recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge,
pentru următoarele considerente:
Problema de
drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului
la acordarea daunelor morale în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1)
lit. a)
din Legea nr. 221/2009, ci aceea
dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în prezenta cauză, în
condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a
posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358
din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Criticile
vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita
înlăturare a dispozițiilor art. 5
alin. (1)
din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12
din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prevederile
art. 147
alin. (1)
din Constituție
stabilesc că, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind
neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe
durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
Totodată, alin. (4) al articolului menționat prevede că deciziile Curții
Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt
general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții
regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare
la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și
completările ulterioare.
În raport de
această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă
declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și
erga omnes
, se
aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă
o cerere în acest sens.
Se reține că
această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în
soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că
decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra
proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul
Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o
hotărâre definitivă.
Cu alte
cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile
art. 5 alin. (1)
lit.
a) teza
I
din Legea nr. 221/2009 și-au încetai efectele și nu mai pot
constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul
Oficial.
În speță,
decizia atacată a fost pronunțată la data de 17 octombrie 2011 împrejurare din
care rezultă că la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a
deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată
definitiv.
Este de
necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era
în vigoare art. 5
alin. (1)
lit.
a) din Legea nr. 221/2009, dar această
împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe
toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul,
întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte
să fie guvernate după regula
tempus regit actum
.
Este vorba
despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este
incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit
înaintea definitivării sale.
Norma
tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă
de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate
fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să
continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element
nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă
parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai
pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
In cauză, nu
există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui
bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării
deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,
care să fi confirmat dreptul lor.
Dreptul de
acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția
europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai
are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat reclamantul M.G.
împotriva deciziei civile nr. 226/A din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea
de Apel Galați, secția
I
civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr.
226/A din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9
mai 2012.