ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3807/2012

Asupra recursurilor civile de față, constată: Prin sentința nr. 316 din 06 mai 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 160 . 000 RON, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 16 februarie 2010, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de 270.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soțului său.

În motivarea acțiunii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că este soția supraviețuitoare a defunctului C.S., care, prin sentința penală nr. 31 din 17 ianuarie 1952 a Tribunalului Militar Galați a fost condamnat din motive politice la 4 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. Se mai arată de către reclamantă că soțul său a fost arestat și ținut în beciurile Securității anterior acestei date (anume 17 ianuarie 1952), astfel că a executat în perioada 21 august 1951-13 octombrie 1955, 4 ani, o lună și 14 zile de detenție, aspect confirmat de fișa de cazier, precum și de hotărârea din 14 august 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 din județul Vrancea.

La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanța a avut în vedere beneficiul și reparațiile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și a ținut seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, potrivit căreia despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și condiția proporționalității cu prejudiciul moral suferit. A mai reținut Tribunalul că, prin stabilirea unei sume, nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat daunele morale, scopul acordării despăgubirilor fiind acela de satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății care i s-a făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-a împotrivit soțul reclamantei.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de fi echivalat bănește. Ținând seama de perioada executată, de evoluția politică de după 1990, care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 160.000 RON reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de soțul decedat al reclamantei. împotriva sentinței nr. 316/2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, au declarat apel ambele părți, criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor morale.

Prin decizia nr. 89/A din 11 mai 2011 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva sentinței civile nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea. A schimbat în parte sentința menționată, numai în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, stabilind 4.000 euro (echivalentul în RON), în loc de 160.000 RON. A respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel a analizat în ce măsură, în raport de lipsa de temeiului juridic a acțiunii pe parcursul soluționării dosarului, ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale se aduce atingere: a) art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; b) art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. c) Întrucât acțiunea a fost promovată la data de 16 februarie 2010, Curtea urmează să analizeze dacă la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale, reclamanta avea „o speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o noțiune autonomă de „bun”, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială conținută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale” - noțiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci se extinde și asupra altor drepturi și interese cu valoare economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanțe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1. În consecință, protecția instituită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în această materie este mult mai largă decât cea tradițională, oferită de dreptul de proprietate din dreptul intern, și se apropie, mai degrabă, de accepțiunea din dreptul internațional.

În concluzie, din analiza jurisprudenței Curții se constată o lărgire a înțelesului de „bun” în sensul Convenției, la toate acele situații în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară. S-a reținut de instanța de apel că la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.

Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel: - 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic; - 5.000 euro pentru soț/soție și descendenții de gradul I; - 2.500 euro pentru descendenții de gradul II. Prin același art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept. În cazul concret dedus judecății, reclamanta a introdus acțiunea la data de 16 februarie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale. Raportat la aceste date concrete ale speței, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale (momentul ingerinței), reclamanta avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, în sensul admiterii acestor acțiuni, adică dacă avea „o speranță legitimă” de a obține daune morale.

Contrar situației de fapt reținută de Curte în Cauza Slavov contra Bulgariei, în prezenta cauză, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009-15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această perioadă, dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești interne, ceea ce a dat naștere unei „speranțe legitime” de recunoaștere a acestui drept de creanță.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie condițiile în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun, și anume: a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional; Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitării exercitării acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, anume: d) orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei; Tot jurisprudența a mai adăugat o condiție specifică privării de proprietate: e) necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat. O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținându-se că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Potrivit jurisprudenței Curții, urmează să se verifice dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate, între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (Cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, parag.

33). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum: gradul de operativitate, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”. În concluzie, s-a constatat de instanța de apel, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum reglementările internaționale au prioritate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. Instanța de apel a mai reținut că, pe fondul cauzei, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, raportat la criteriile prev. de Legea nr. 221/2009, și anume: perioada de închisoare de 4 ani, suferințele și ororile suportate în închisorile comuniste, ce au fost de natură să lezeze demnitatea, onoarea, libertatea de gândire și conștiință, a persoanei condamnate; drepturile acordate soției supraviețuitoare în temeiul Decretului-Lege nr. 119/1990 timp de 20 de ani, suma de 4.000 euro constituie o reparație echitabilă.

Împotriva deciziei nr. 89/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, au declarat recursuri, reclamanta C.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, prin recursul declarat de reclamantă se arată că, instanța nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanța valorii sociale lezate și mai ales, nu a reținut corespunzător consecințele negative suferite de condamnat pe plan fizic și psihic și nici implicațiile acestora în viața socială, ignorând totodată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în stabilirea cuantumului daunelor morale, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se solicită de către recurenta-reclamantă admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, întrucât suma acordată drept despăgubiri morale este una infimă, care nu reprezintă o reparație echitabilă a suferințelor îndurate de condamnat. Recurentul-pârât invocă nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, sub aspectul menținerii dispoziției din sentința de fond, referitoare la acordarea daunelor morale, susținând că soțul reclamantei nu a suferit o condamnare cu caracter politic de drept, deoarece fapta pentru care a fost condamnat nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Vrancea, este fondat și urmează a fi admis, în limita și pentru considerentele ce succed: Prin sentința penală nr. 31/1952 a Tribunalului Militar Galați, C.S. a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, fapta pentru care a fost condamnat fiind aceea de uneltire contra ordinii sociale, participare la o organizație subversivă, prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen., reținându-se în concret în sarcina sa că a desfășurat o activitate de tip fascist, paramilitară (adresa din 23 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne). Împrejurarea că C.S. a fost condamnat pentru una dintre faptele enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (art. 209 C. pen.

din 1936, republicat, cu modificările și completările ulterioare) nu atrage în mod automat, calificarea condamnării ca având caracter politic, în acest scop dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009 impunându-se a fi corelate cu cele ale art. 7 al legii. Conform art. 7 din actul normativ menționat „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitare la xenofobie”. Rezultă că art. 7 din Legea nr. 221/2009 este o normă de excepție, care reglementează situațiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin raportare la motivul pentru care s-a dispus condamnarea.

Așadar, în speță, condamnarea lui C.S. s-a dispus pentru o activitate desfășurată în cadrul unei organizații de tip fascist, și, ca atare, raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009 o condamnare pentru o activitate de tip fascist, legionară nu intră în sfera de aplicare a acestei legi. În consecință, față de motivul pentru care acesta a fost condamnat, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, incidența acestei legi este exclusă în cauza de față, activitatea legionară, de tip fascist neputând fundamenta dreptul la despăgubiri, în condițiile actului normativ în discuție. Altfel spus, nu se poate considera că această condamnare pentru activitatea desfășurată în regimul trecut are caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009 și, pe cale de consecință, nu poate fi stabilit dreptul acestuia la măsurile reparatorii reglementate de această lege, acțiunea nefiind întemeiată.

Față de considerentele redate, recursul pârâtului este de admis, cu consecința modificării în parte a deciziei atacate și schimbării în tot a sentinței Tribunalului, în sensul respingerii acțiunii. Recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă pretinde că este îndreptățită la daune morale, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deși respectivul text de lege a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și solicită acordarea acestora într-un cuantum superior sumei stabilite. Chestiunea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei, devine astfel subsecventă stabilirii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009 și nu mai poate fi analizată.

Totodată, nici celelalte critici nu mai pot forma obiectul examinării, întrucât incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în cauză, raportat la art. 7 din această lege, astfel că nu se mai poate pune problema; aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății, de dispozițiile Legii nr. 221/2009, și, pe cale de consecință, nici criticile legate de cuantumul daunelor morale acordate. Așa fiind, Înalta Curte va menține soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă și de admitere a apelului declarat de pârât, aceasta fiind justificată însă, de inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009 potrivit art. 7 din acest act normativ, sens în care se va înlocui motivarea din decizia recurată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, cu consecința schimbării sentinței nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea și respingerii acțiunii și, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vrancea, împotriva deciziei nr. 89/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată. Schimbă în tot sentința nr. 316 din 06 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea. Păstrează dispozițiile din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamantă și admiterea apelului declarat de pârât împotriva sentinței Tribunalului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.