ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 05 octombrie 2009, reclamantul F.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. În motivarea cererii, a arătat că a fost arestat la data de 03 decembrie 1949 pentru uneltire contra ordinii sociale, sancțiune cu caracter politic, fiind eliberat la data de 19 februarie 1953, executând efectiv 3 ani, 2 luni și 16 zile. Prin sentința civilă nr. 383/2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea și a obligat Statul Român la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, în baza probelor administrate (sentința penală nr. 841 din 18 octombrie 1950 a fostului Tribunal Militar Galați prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, biletul de liberare din 1953 și certificatul din 2003 eliberat de A.N.S.) a reținut că reclamantului i-au fost aduse daune morale constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire și de conștiință, astfel că este îndreptățit să solicite repararea acestui prejudiciu moral. Ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Tribunalul având în vedere perioada executată, de peste 3 ani închisoare, evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, beneficiile deja acordate reclamantului prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999, a apreciat că suma de 150.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 77/A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la 150.000 RON la 3.000 euro echivalent în RON la data plății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că deși prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, raportat la data introducerii acțiunii reclamantului, respectiv 05 octombrie 2009, aceste decizii sunt inaplicabile în speță.

Instanța de apel a mai reținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Totodată, instanța de apel a reținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Cu privire la motivul de apel privind cuantumul daunelor morale acordate (critici formulate de ambii apelanți), instanța de apel a reținut că sunt de necontestat teroarea, privațiunile și constrângerile aprige suferite de persoanele condamnate politic, precum și de familiile lor, și este evident că urmele acestor nedreptăți nu pot fi niciodată șterse pe deplin.

Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost precedată de o altă lege reparatorie Decretul-Lege nr. 118/1990, în baza căreia reclamantul a beneficiat de o indemnizație lunară, pe care o încasează de mai mult de 20 de ani. În plus, condamnarea expresă a regimului comunist, recunoașterea publică a ororilor la care au fost supuși cei ce au îndrăznit să se împotrivească este, de asemenea, de natură să confere o satisfacție morală reclamantului. împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

1. Reclamantul F.D., prin recursul formulat, reproșează instanței de apel că a subapreciat prejudiciul moral suferit de el, apreciind în mod greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind încălcat sub acest aspect art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că el a fost pus într-o poziție discriminatorie în raport cu alți solicitanți, care au obținut reparații mai mari, făcând trimitere la practica judiciară internă și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 2. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Public, reprezentat de D.G.F.P.

Vrancea, a arătat, în esență, că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a Deciziilor nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că în mod greșit a constatat că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu au fost soluționate definitiv până la data pronunțării lor.

Recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis, pentru următoarele considerente comune: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdictionale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate sa se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Asupra aplicabilității deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii nr. 221/2009 s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, secțiile unite, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, interpretarea instanței de apel în sens contrar, fiind greșită și contrară legii.

Deciziile de neconstituționalitate în discuție nu încalcă nici principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare. Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica reclamantului privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță și redimensionate de instanța de apel devine inutil a mai fi analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va schimba în tot sentința Tribunalului și va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Celelalte dispoziții ale deciziei urmează să fie menținute. Prin aceeași decizie va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 77/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleeași decizii și, în consecință: Modifică în parte decizia recurată în sensul că: Schimbă în tot sentința nr. 383 din 25 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul F.D. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2012.