ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4082/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 05 octombrie 2009,

reclamantul F.D.

a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata sumei de 1.500.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea cu caracter politic.

În motivarea cererii, a arătat că a fost arestat la data

de 03 decembrie 1949 pentru uneltire contra ordinii sociale, sancțiune cu caracter

politic, fiind eliberat la data de 19 februarie 1953, executând efectiv 3 ani, 2

luni și 16 zile.

Prin sentința civilă nr. 383/2010, Tribunalul Vrancea

a admis în parte cererea și a obligat Statul Român la plata sumei de 150.000 RON,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, în baza probelor administrate

(sentința penală nr. 841 din 18 octombrie 1950 a fostului Tribunal Militar Galați

prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale, biletul de liberare din 1953 și certificatul din 2003 eliberat

de A.N.S.) a reținut că reclamantului i-au fost aduse daune morale constând în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența

fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la demnitate, onoare,

libertate de gândire și de conștiință, astfel că este îndreptățit să solicite repararea

acestui prejudiciu moral.

Ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, Tribunalul a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării

integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Tribunalul având

în vedere perioada executată, de peste 3 ani închisoare, evoluția politică de după

1990 care a condamnat regimul comunist, beneficiile deja acordate reclamantului

prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și prin O.U.G. nr. 214/1999, a apreciat că suma

de 150.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul,

cât și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 77/A din 19 aprilie 2011, Curtea

de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis

apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul

daunelor morale de la 150.000 RON la 3.000 euro echivalent în RON la data plății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut, în esență, că deși prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din

20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor

morale, raportat la data introducerii acțiunii reclamantului, respectiv 05 octombrie

2009, aceste decizii sunt inaplicabile în speță.

Instanța de apel a mai reținut că aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea

nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile

și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit,

funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Totodată, instanța de apel a reținut că aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce

la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte, astfel încât se impune a se acorda prioritate reglementărilor

internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Cu privire la motivul de apel privind cuantumul daunelor

morale acordate (critici formulate de ambii apelanți), instanța de apel a reținut

că sunt de necontestat teroarea, privațiunile și constrângerile aprige suferite

de persoanele condamnate politic, precum și de familiile lor, și este evident că

urmele acestor nedreptăți nu pot fi niciodată șterse pe deplin.

Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost precedată

de o altă lege reparatorie Decretul-Lege nr. 118/1990, în baza căreia reclamantul

a beneficiat de o indemnizație lunară, pe care o încasează de mai mult de 20 de

ani.

În plus, condamnarea expresă a regimului comunist, recunoașterea

publică a ororilor la care au fost supuși cei ce au îndrăznit să se împotrivească

este, de asemenea, de natură să confere o satisfacție morală reclamantului.

împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

instanței de apel că a subapreciat prejudiciul moral suferit de el, apreciind în

mod greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile

pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind încălcat sub acest aspect

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că el a fost pus

într-o poziție discriminatorie în raport cu alți solicitanți, care au obținut reparații

mai mari, făcând trimitere la practica judiciară internă și la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

reprezentat de D.G.F.P. Vrancea,

a arătat,

în esență, că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a Deciziilor nr. 1358, 1360 și 1354 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum și dispozițiile

art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că în mod greșit a constatat

că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu au fost soluționate definitiv

până la data pronunțării lor.

Recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar

recursul pârâtului va fi admis, pentru următoarele considerente comune:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu

și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care

se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul

este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar

și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes

general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdictionale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”,

că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

erau obligate sa se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Asupra aplicabilității deciziilor de neconstituționalitate

date în materia Legii nr. 221/2009 s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți, secțiile unite, în recurs în interesul legii, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat că, drept urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, interpretarea

instanței de apel în sens contrar, fiind greșită și contrară legii.

Deciziile de neconstituționalitate în discuție nu încalcă

nici principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci

se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de

genul celor expuse în considerentele anterioare.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare

la incidența în cauză a deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii

nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic

al acțiunii introductive de instanță, critica reclamantului privind cuantumul daunelor

morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță și redimensionate de

instanța de apel devine inutil a mai fi analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va

modifica în parte decizia recurată în sensul că va schimba în tot sentința Tribunalului

și va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Celelalte dispoziții ale

deciziei urmează să fie menținute.

Prin aceeași decizie va respinge, ca nefondat, recursul

reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

F.D. împotriva deciziei nr. 77/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleeași

decizii și, în consecință:

Modifică în parte decizia recurată în sensul că:

Schimbă în tot sentința nr. 383 din 25 mai 2010 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă, și respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul

F.D.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2012.