ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4754/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 762/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul S.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de M.F.P. și a solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale pentru condamnarea politică suferită prin sentința penală nr. 62 din 27 martie 1955 a Tribunalului Militar Constanța. Prin sentința civilă nr. 299 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.V. și, în consecință, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R., la data efectivă a plății.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 162 din 27 martie 1958 a Tribunalului Militar Constanta, reclamantul S.V. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire împotriva ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., fiind arestat la data de 20 ianuarie 1958 și eliberat la 08 septembrie 1959, restul pedepsei fiind grațiat. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic iar potrivit art. 2 din aceeași lege toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

S-a reținut că reclamantul a participat la revolta țăranilor din comuna Hîngulești, care s-au opus colectivizării, cerându-și cererile de înscriere în C.A.P. înapoi, unii distrugându-le. Alături de ceilalți condamnați reclamantul a fost deținut la Penitenciarul Galați și Penitenciarul Aiud unde a suferit umilințe, a fost supus la tratamente inumane, înfometat, lovit, torturat chiar silit să recunoască faptele ce i s-au pus în sarcină. Față de probatoriile administrate instanța a reținut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit astfel că este îndreptățit să solicite despăgubiri. Tribunalul a apreciat că suma de 50.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit și a admis în parte acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 299 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență, reclamantul a susținut că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora. Pârâtul a susținut că daunele morale acordate reclamantului sunt nejustificat de mari, că prezentarea Raportului C.T., constituie în sine o reparație morală pentru condamnarea suferită de reclamant. În principal, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 108/ A din 18 mai 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Vrancea și, în consecință, a schimbat în parte sentința civilă nr. 299 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus de la 50.000 euro la 5.000 euro, echivalent în lei, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către reclamant. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.V.. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamant, prin acțiune, nu mai există. În aceste condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în jurisprudentă două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Instanța de apel a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speța de față în considerarea următoarelor argumente: Reclamantul a promovat acțiunea de față la data de 05 martie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate. Față de această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea apreciază că se impune a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate, reclamanta avea sau nu un „bun" sau, măcar, o „speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun" la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată, în baza respectivei hotărâri. Continuând raționamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existența unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situații de fapt date, atunci însăși legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranțe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înțeles sub forma unei creanțe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.

De altfel, chiar C.E.D.O., într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată într-o cauză contra Georgiei, respectiv în cauza Klaus și Iouri Kiladze (10 februarie 2010), a reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998, art. 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11 noiembrie 1997" făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține compensațiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autoritățile interne). Curtea de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne, reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997", o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar. Această speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În aceste condiții, reținând că reclamantul avea o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul 1, instanța a apreciat că pretențiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale politice trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

În speță, așa cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C. pen.

Instanța de apel a apreciat că suma de 5.000 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare, raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind destinația finală a acordării unei compensații suplimentare este aceea de a crea condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele victimei, în condițiile în care suferințele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc și că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără justă cauză ci o recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referință, având în vedere și jurisprudența C.E.D.O.

care nu condiționează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații materiale în favoarea victimei. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs atât reclamantul S.V. cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin D.G.F.P. Vrancea. Prin recursul său, reclamantul S.V., a susținut, în esență, că despăgubirea acordată de instanța de apel este „necorespunzătoare", raportat la o serie de acte normative internaționale, respectiv la Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime, sens în care trebuie să se țină cont și de dispozițiile art. 504 si 505 C. proc.

pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite; la Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" și la Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, declarația cuprinde o rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea, prin recursul întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că decizia instanței de apel este data cu aplicarea greșită a legii, instanța de apel interpretând in mod eronat aplicabilitatea in speță a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358, nr. 1360 și nr. 1354 din 2010. În esența, instanța de apel a susținut ca aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale. Cu alte cuvinte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui litigiu pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale petenților ce declanșaseră procedurile judiciare ar crea premisele unei discriminări intre persoane care deși se găsesc in situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit.

Totodată, raportându-se la jurisprudența europeana, instanța de apel a reținut ca reclamanții ar avea dreptul la o "speranța legitima" în sensul art. 1 din Protocolul 1 ia Convenția Europeana a Drepturilor Omului, instanța de apel apreciind ca sunt întrunite condițiile impuse de jurisprudența Curții. Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau ordonate ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța in vigoare sunt definitive si obligatorii. Ori, este cunoscut atât în practica judiciara cât și în literatura de specialitate, ca legea civilă se aplica in intervalul de timp cat este in vigoare.

Prin deciziile pronunțate, Curtea Constituționala a constatat ca exista o serie de acte normative in vigoare cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au suportat persecuția politica la care au fost supuse de regimul comunist, nefiind necesara o alta reglementare juridică în acest sens. Adică, situațiile in curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării in vigoare a legii noi - speța de fata - cad sub imperiul acestei legi, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi. Nu poate fi reținuta existenta unei "speranțe legitime' deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, din moment ce chiar instanța de apel a reținut existenta unei proceduri în fața Curții Constituționale, ce a invalidat actul normativ menționat, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Cu alte cuvinte, nu se poate retine ca o legislație care a fost contestată în fața Curții Constituționale, fiind considerata contrara principiilor constituționale, poate fi considerata o baza juridica solida. Prin urmare, cererea de acordare a daunelor morale apare ca fiind lipsita de suport legal in lumina deciziilor mai sus invocate, argumentele invocate de Curtea de Apel Galați fiind greșite. Recurentul-pârât a mai susținut că decizia instanței de apel este netemeinica si nelegala întrucât nu precizează criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordata cu titlu de daune morale reclamantului. A solicitat admiterea recursului, cum a fost formulat și modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat iar recursul pârâtului este fondat, pentru considerentele care succed. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. l4 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Instanța de apel, în mod greșit nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte constată că soluția ce se impune este admiterea recursului pârâtului Statul Român prin M.F.P., în condițiile în care, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii Recursul declarat de reclamantul S.V., care a formulat critici cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele deja expuse, având în vedere că dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele, fiind de reținut totodată că aceste critici privesc motive de netemeinicie a hotărârii or, conform art. 304 C. proc. civ., exercitarea controlul judiciar în recurs nu se poate face decât în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului și va admite recursul pârâtului, cu consecința modificării în parte a deciziei curții de apel, în sensul schimbării în tot a sentinței tribunalului și respingerii acțiunii reclamantului, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin D.G.F.P. Vrancea împotriva Deciziei civile nr. 108/ A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea împotriva sentinței civile nr. 299 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, schimbă în tot sentința și respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul S.V. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.