ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4754/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4754/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 762/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul S.V.

a chemat în judecată Statul Român

reprezentat de M.F.P. și a solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro cu titlu

de daune morale pentru condamnarea politică suferită prin sentința penală nr. 62

din 27 martie 1955 a Tribunalului Militar Constanța.

Prin

sentința civilă nr. 299 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea

a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamantul S.V. și, în consecință, a obligat pe pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, în

echivalent lei la cursul B.N.R., la data efectivă a plății.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 162 din 27 martie 1958 a Tribunalului Militar Constanta, reclamantul

S.V. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire

împotriva ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., fiind

arestat la data de 20 ianuarie 1958 și eliberat la 08 septembrie 1959, restul

pedepsei fiind grațiat.

Potrivit art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept

condamnare cu caracter politic iar potrivit art. 2 din aceeași lege toate

efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute

la art. 1 sunt înlăturate de drept.

S-a reținut că

reclamantul a participat la revolta țăranilor din comuna Hîngulești, care s-au

opus colectivizării, cerându-și cererile de înscriere în C.A.P. înapoi, unii

distrugându-le.

Alături de

ceilalți condamnați reclamantul a fost deținut la Penitenciarul Galați și

Penitenciarul Aiud unde a suferit umilințe, a fost supus la tratamente inumane,

înfometat, lovit, torturat chiar silit să recunoască faptele ce i s-au pus în

sarcină.

Față de

probatoriile administrate instanța a reținut că reclamantul a dovedit

prejudiciul moral suferit astfel că este îndreptățit să solicite despăgubiri.

Tribunalul a

apreciat că suma de 50.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit și a admis în parte acțiunea.

Împotriva sentinței

civile nr. 299 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel atât

reclamantul cât și pârâtul, criticând-o pe motive de nelegalitate și

netemeinicie.

În esență,

reclamantul a susținut că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea mici,

solicitând reaprecierea cuantumului acestora.

Pârâtul a

susținut că daunele morale acordate reclamantului sunt nejustificat de mari, că

prezentarea Raportului C.T., constituie în sine o reparație morală pentru

condamnarea suferită de reclamant.

În principal,

a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în

sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar a solicitat

schimbarea în parte a sentinței în sensul reducerii cuantumului daunelor

morale.

Curtea de Apel

Galați, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 108/ A din 18 mai 2011,

a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Vrancea și, în consecință, a schimbat

în parte sentința civilă nr. 299 din 29 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul

Vrancea, în sensul că a redus de la 50.000 euro la 5.000 euro, echivalent în

lei, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat pârâtul către

reclamant.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantul S.V..

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Deciziile

nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art.

1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamant, prin

acțiune, nu mai există.

În aceste

condiții, principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea

de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispozițiile

Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a

declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G.

nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și

prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării

daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic,

soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea

inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).

Raportat

la această împrejurare, generată de opțiunea Curții Constituționale, există în

jurisprudentă două opinii: prima dintre acestea susține că după data publicării

în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care a fost declarată

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceste prevederi devin inaplicabile, chiar și în situația în care a fost

pronunțată o hotărâre în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 147

alin. (4) din Constituția României și cea de-a doua opinie care susține că

decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în

care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de

fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja

dată o hotărâre în primă instanță.

Instanța

de apel a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o

urmeze în speța de față în considerarea următoarelor argumente:

Reclamantul

a promovat acțiunea de față la data de 05 martie 2010, deci înainte de

pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.

Față de

această împrejurare, dat fiind faptul că în speța de față este vorba de aspecte

litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea apreciază că se impune

a se stabili, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în privința Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, dacă la data publicării deciziilor mai sus menționate,

reclamanta avea sau nu un „bun" sau, măcar, o „speranță legitimă", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de la

Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de

proprietate că existența unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui

imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un

„bun" la momentul la care se adresează, ulterior, instanțelor de judecată,

în baza respectivei hotărâri.

Continuând

raționamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin

contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând

existența unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se

presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale,

aplicându-le unei situații de fapt date, atunci însăși legii, adică actului

juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a

reprezenta măcar o reflectare a unei speranțe legitime, dacă nu chiar a unui

bun, înțeles sub forma unei creanțe reprezentând contravaloarea prejudiciului

moral.

De altfel,

chiar C.E.D.O., într-o hotărâre de dată recentă, pronunțată într-o cauză contra

Georgiei, respectiv în cauza Klaus și Iouri Kiladze (10 februarie 2010), a

reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru

persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic

reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării primei

instanțe, respectiv în anul 1998, art. 9 din legea denumită de Curtea de la

Strasbourg „legea din 11 noiembrie 1997" făcea trimitere la adoptarea unei

legi ulterioare care să detalieze condițiile în care se vor putea obține

compensațiile morale (legea nu a mai fost adoptată de autoritățile interne).

Curtea

de la Strasbourg a apreciat că, la momentul sesizării instanțelor interne,

reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997", o

creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare,

cu atât mai mult atunci când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009,

în forma ei inițială, nemaifiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care

să detalieze dispoziții existente în legea deja în vigoare, se poate afirma, în

raport de constatările Curții de la Strasbourg în cauza Klaus și Iouri Kiladze

împotriva Georgiei, că subzistă o speranță legitimă a reclamantei de a-și vedea

judecată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Această

speranță legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care

anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării

unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

A aprecia

altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de

Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente

neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În aceste

condiții, reținând că reclamantul avea o „speranță legitimă" în sensul art.

1 din Protocolul 1, instanța a apreciat că pretențiile acestuia constând în

acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării

sale politice trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

În speță, așa

cum rezultă din probele administrate la instanța de fond, reclamantul a fost

condamnat la 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de uneltire împotriva

ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C. pen.

Instanța de

apel a apreciat că suma de 5.000 euro este deopotrivă suficientă și

îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare,

raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în

vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu

destul de mulți ani în urmă, în vreme

ce cuantificarea acestuia se realizează în

prezent, dat fiind destinația finală a acordării unei

compensații suplimentare este aceea de a crea condiții de viață care să aline

într-o oarecare măsură suferințele victimei, în condițiile în care suferințele

psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc și că prin cadrul oferit de Legea

nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogățire fără

justă cauză ci o recunoaștere publică a caracterului politic al condamnărilor

din perioada de referință, având în vedere și jurisprudența C.E.D.O. care nu

condiționează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensații

materiale în favoarea victimei.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs atât reclamantul S.V. cât și

pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin D.G.F.P. Vrancea.

Prin recursul

său, reclamantul S.V., a susținut, în esență, că despăgubirea acordată de

instanța de apel este „necorespunzătoare", raportat la o serie de acte

normative internaționale, respectiv la Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de

lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prevede în mod expres faptul

că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției

totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici

decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime, sens în care

trebuie să se țină cont și de dispozițiile art. 504 si 505 C. proc. pen., care

se referă la repararea de către stat a pagubei suferite; la Rezoluția nr. 1481/2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" și

la Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru

Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, declarația cuprinde o

rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a

libertăților civile.

Pârâtul Statul

Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea, prin recursul întemeiat în drept pe art.

304 pct. 9 C. proc. civ.,

a

susținut că decizia instanței de apel este data cu aplicarea greșită a legii,

instanța de apel interpretând in mod eronat aplicabilitatea in speță a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358, nr. 1360 și nr. 1354 din 2010.

În esența,

instanța de apel a susținut ca aplicarea Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale litigiilor în

curs, ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte, astfel încât

este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale.

Cu alte

cuvinte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui litigiu pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale petenților ce

declanșaseră procedurile judiciare ar crea premisele unei discriminări intre

persoane care deși se găsesc in situații obiectiv identice beneficiază de un

tratament juridic diferit.

Totodată,

raportându-se la jurisprudența europeana, instanța de apel a reținut ca

reclamanții ar avea dreptul la o "speranța legitima" în sensul art. 1

din Protocolul 1 ia Convenția Europeana a Drepturilor Omului, instanța de apel

apreciind ca sunt întrunite condițiile impuse de jurisprudența Curții.

Potrivit art. 31

din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constata

neconstituționalitatea unei legi sau ordonate ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanța in vigoare sunt definitive si obligatorii. Ori, este

cunoscut atât în practica judiciara cât și în literatura de specialitate,

ca legea civilă se aplica in intervalul de timp cat este in vigoare.

Prin deciziile

pronunțate, Curtea Constituționala a constatat ca exista o serie de acte

normative in vigoare cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de

persoane care au suportat persecuția politica la care au fost supuse de regimul

comunist, nefiind necesara o alta reglementare juridică în acest sens.

Adică,

situațiile in curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării in

vigoare a legii noi - speța de fata - cad sub imperiul acestei legi, potrivit

principiului aplicării imediate a legii noi.

Nu poate fi

reținuta existenta unei "speranțe legitime' deoarece dreptul la

despăgubiri nu decurge din lege, din moment ce chiar instanța de apel a reținut

existenta unei proceduri în fața Curții Constituționale, ce a invalidat

actul normativ menționat, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Cu alte

cuvinte, nu se poate retine ca o legislație care a fost contestată în fața

Curții Constituționale, fiind considerata contrara principiilor

constituționale, poate fi considerata o baza juridica solida.

Prin urmare,

cererea de acordare a daunelor morale apare ca fiind lipsita de suport legal in

lumina deciziilor mai sus invocate, argumentele invocate de Curtea de Apel

Galați fiind greșite.

Recurentul-pârât

a mai susținut că decizia instanței de apel este netemeinica si nelegala

întrucât nu precizează criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordata cu

titlu de daune morale reclamantului.

A solicitat

admiterea recursului, cum a fost formulat și modificarea deciziei instanței de

apel în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursul reclamantului este nefondat iar recursul pârâtului este fondat, pentru

considerentele care succed.

Prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire

(facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem

de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În

cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. l4 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce

privește incidența art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte

a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instanța de

apel, în mod greșit nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte constată că soluția ce se impune este admiterea

recursului pârâtului Statul Român prin M.F.P., în condițiile în care, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii

Recursul

declarat de reclamantul S.V., care a formulat critici cu privire la cuantumul

despăgubirilor morale,

va

fi respins, ca nefondat, pentru considerentele deja expuse, având în vedere că

dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost

solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele, fiind de reținut

totodată că aceste critici privesc motive de netemeinicie a hotărârii or,

conform art. 304 C. proc. civ., exercitarea controlul judiciar în recurs nu se

poate face decât în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de

acest text de lege.

Față de cele

ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul reclamantului și va admite recursul pârâtului, cu

consecința modificării în parte a deciziei curții de apel, în sensul schimbării

în tot a sentinței tribunalului și respingerii acțiunii reclamantului,

menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin D.G.F.P. Vrancea

împotriva Deciziei civile nr. 108/ A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Modifică

decizia recurată în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea împotriva sentinței civile nr. 299

din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, schimbă în tot sentința și

respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul S.V.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.V. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2012.