ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3253/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Vrancea sub nr. 1622/91/2010, reclamanții B.I. și A.N.I. au chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și au solicitat,

în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului lor, în cuantum de

800.000 euro.

Prin cererea înregistrată

la nr. 1758/91/2010 la același Tribunal, reclamanții B.A., B.E. și B.N. în calitate

de moștenitori ai defunctului A.N.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice Vrancea, și au solicitat în temeiul art. 5 din

Legea nr. 221/2009 obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic

a autorului lor.

În temeiul art. 164

C. proc. civ., cele două cauze au fost conexate.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au arătat că prin sentința penală nr. 935 din 02 noiembrie 1951 a Tribunalului

Militar Curtea de Apel Galați, secția civilă, defunctul A.N.E. a fost condamnat

la 8 ani închisoare corecțională și 5 ani degradare civică pentru „crima de uneltire

contra ordinii sociale” fiind arestat la 28 septembrie 1950 și pus în libertate

la 16 martie 1958. Mai arată reclamanții că în timpul executării pedepsei, defunctul

a suferit un regim de detenție dur, iar după eliberare timp de doi ani a fost internat

în colonia de muncă Periprava, jud. Tulcea, perioadă în care familia a fost lipsită

total de mijloace de trai, trăind la limita supraviețuirii.

Au solicitat admiterea

acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro, cu titlu de daune

morale.

Prin sentința civilă

nr. 787 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea, reținându-se următoarele:

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 12989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare”.

Ulterior aceste dispoziții

au fost modificate prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 prin stabilirea unor

plafoane maxime ale cuantumului despăgubirilor.

Aceste dispoziții au fost

supuse controlului de constituționalitate, iar prin Deciziile nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a decis definitiv

și obligatoriu că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și ale art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Împotriva sentinței civile

nr. 787 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanții,

invocând faptul că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a dispus

ca Parlamentul să pună în acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției

în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Constituție. De aceea,

se impunea suspendarea judecării cauzei și nu respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Asigurarea reparațiilor

cuvenite victimelor regimului comunist se impune și pentru respectarea Rezoluției

nr. 1096/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și a Declarației asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului

de Putere adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34/1985.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât

Statul Român a solicitat respingerea acțiunii prin prisma Deciziilor nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 66 A

din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați a fost admis apelul declarat de către

reclamanți și a fost schimbată în tot sentința pronunțată de Tribunalul Vrancea,

în sensul că: a fost admisă în parte, acțiunea formulată de reclamanți și a fost

obligat pârâtul la plata sumei de 9.000 euro, în echivalent RON, la data plății.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut în esență că, dispariția temeiului juridic al acțiunii

pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile

nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce atingere: art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a creat o noțiune autonomă de „bun”, pe care a dezvoltat-o

din noțiunea inițială conținută de text: „Orice persoană are dreptul la respectarea

bunurilor sale” – noțiune care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, ci se extinde și asupra altor drepturi și interese cu valoarea

economică, ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite

circumstanțe, bunuri apărate de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Din analiza jurisprudenței

Curții, s-a constatat o lărgire a înțelesului de „bun” în sensul Convenției, la

toate acele situații în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază

suficientă în dreptul intern” sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă” de natură

concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară.

Astfel, la data de 11

iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin.

(1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.

Ulterior, la data de 01

iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune

morale.

Prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal

al cererilor de acordare a daunelor morale.

Potrivit dispozițiilor

art. 174 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile constatate neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Reclamanții au introdus

acțiunea în luna mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților

speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale.

Raportat la aceste date

concrete ale speței, Curtea a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curții

Constituționale (momentul ingerinței), reclamanții aveau o bază în dreptul intern,

confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, în

sensul admiterii acestor acțiuni, adică aveau „o speranță legitimă” de a obține

daune morale.

Astfel, a apreciat că

la momentul ingerinței, aceștia aveau „o speranță legitimă” de a obține un bun,

confirmată de legislația națională și o practică judiciară bine definită.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009-15

noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune

morale a fost confirmat printr-o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești

interne, ceea ce a dat naștere unei „speranțe legitime” de recunoaștere a acestui

drept de creanță.

După declararea ca neconstituționale

a dispozițiilor legale, ar fi fost echitabil ca legiuitorul, să adopte anumite dispoziții

tranzitorii, care să reglementeze situația numeroaselor acțiuni pornite anterior

controlului de neconstituționalitate și rămase fără temei legal, prevăzând, eventual,

acordarea unui compensații reparatorii.

Neprocedând în acest fel,

s-a ajuns la soluții juridice diferite, pentru persoane aflate în situații obiectiv

identice, în sensul că persoane care au formulat cereri la același moment au hotărâri

definitive de admitere a cererii, spre deosebire de altele în cazul cărora, din

motive subiective, procesul a durat mai mult. Imposibilitatea de a obține fie și

o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de libertate, constituie

și „o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate

și exigențele de ordin general”.

Art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 ce constituie temeiul juridic al dreptului la acțiune pentru reclamanți

a fost declarat neconstituțional, dar această decizie urmează a fi aplicată doar

cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale, pentru că, dacă s-ar aprecia în

alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la despăgubiri în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre de condamnare definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/20096.

O recunoaștere a caracterului

politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru

reclamanți față de persoanele care au obținut despăgubiri în situații similare,

aspect ce contravine dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pe fond, autorul reclamanților

a fost condamnat prin sentința penală nr. 935/1951 la 8 ani închisoare corecțională

și 5 ani degradare civică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” faptă

prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 aceasta constituie de drept o condamnare politică.

Autorul reclamanților,

A.N.E., a executat în perioada 28 septembrie 1950-25 septembrie 1958, 8 ani de detenție

și după eliberarea din penitenciar a fost internat într-o colonie de muncă în baza

Decretului-Lege nr. 89/1958 pentru o perioadă de 3 ani de zile. Și această măsură

administrativă are caracter politic de drept conform dispozițiilor art. 3 lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de

apel a reținut că este greu, chiar imposibil să stabilești o sumă de bani care să

compenseze suferințele fizice și psihice ale autorului apelanților, dar având în

vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce

s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (Decretul-Lege

nr. 118/1991, O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 9.000 euro (din

care câte 1.000 euro) pentru fiecare an de închisoare este ceea ce s-a dorit, la

data adoptării acestui act normativ, de către legiuitor.

Împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel, au declarat recurs reclamanții

A.N.,

A.N.I., B.N.,

B.A., B.I., B.E.

și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Vrancea.

de reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat

modificarea hotărârii atacate, în sensul acordării daunelor morale în cuantum de

800.000 euro, în echivalent în RON, la data plății.

În susținerea recursului,

recurenții-reclamanți au arătat că, instanța de apel a stabilit în mod arbitrar

daunele morale acordate, fără a avea în vedere consecințele negative suferite de

autorul lor și întreaga familie.

Au considerat că hotărârea

este nelegală și datorită faptului că, instanța de judecată, nu a avut în vedere

jurisprudența internă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omuului, în

stabilirea cuantumului daunelor morale acordate.

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, prin recursul declarat,

în baza aceluiași temei legal, a apreciat că decizia este nelegală, fiind pronunțată

cu încălcarea greșită a legii, respectiv a Deciziilor Curții Constituționale cu

nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1), precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din

O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

Analizând recursurile

formulate, se va admite recursul declarat de pârât și se va respinge recursul declarat

de reclamanți, pentru următoarele considerente:

Deși recurenții-reclamanți

critică hotărârea sub aspectul cuantumului acordat de instanța de apel, problema

care se pune este cea invocată de recurentul pârât, cu privire la aplicarea dispoziției

nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranșată prin decizia

nr. 12/2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, fâcând de prisos analizarea criticii privind cuantumul despăgubirilor

morale acordate.

Astfel, prin decizia în

interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011,

s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin

cererea de recurs:

Prin Deciziile nr. 1358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin.

(4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs

de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării

jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale,

care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal

competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public

și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter

civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în

cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6

parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul

dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare

a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri

ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația

statului contractant în cauză”.

Or, problema analizată

în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu

mai are niciun fundament în legislația internă.

Dreptul la nediscriminare,

așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie

invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se

că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie,

nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul

măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la nediscriminare.

În același timp trebuie

observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit.

Izvorul situației în care

se află reclamanții-recurenți constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat

într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile

bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește incidența

art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Aplicând decizia în interesul

legii la situația în speță și cum hotărârea instanței de apel este pronunțată ulterior

publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, constatând

că sunt fondate criticile formulate de pârât, ce se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea acestuia

și respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat, cu aplicarea

art. 312 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții

A.N., A.N.I., B.N.,

B.A., B.I., B.E.

împotriva deciziei civile nr.

66/A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Admite recursul declarat

de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Vrancea,

împotriva aceleași decizii.

Modifică decizia în sensul

că:

Respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 787 din 18 noiembrie

2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2012.