ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4095/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4095/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 16 martie 2010 sub nr. 902/91/2010, reclamantul M.I.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter

politic, precum și la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul

valoric al bunurilor confiscate.

În motivarea acțiunii a arătat că

urmare participării alături de alți consăteni la revolta împotriva

colectivizării din ianuarie 1958, prin sentința nr: 20 din 15 martie 1958 a

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 20 ani

munca silnică și 8 ani degradare civică și confiscarea totală â averii

pentru-complicitate la crima de acte de teroare prev. de art. 6 alin. (1)

combinat eu art. 1 lit. d) și art. 4 Decretul nr. 199/1950, fiind pus în

libertate urmare grațierii în aprilie 1964.

A arătat că a îndurat cele mai severe

condiții de viață în penitenciarele Galați și Gherla și în coloniile de muncă

penitenciare Strâmba, Salcia și Periprava.

A mai susținut că i s-au confiscat 1,5

ha teren arabil care i-a fost restituit la legile fondului funciar dar și o

vacă, 4 oi și o căruță, renunțând ulterior la judecata cu privire la

despăgubirile materiale pentru aceste bunuri.

Prin sentința civilă nr. 340/2010,

Tribunalului Vrancea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 60.000 euro eu titlu de despăgubiri morale.

Pentru ă hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

Din sentința penala nr. 20 din 15

martie 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militare și fișa

matricolă penală rezulta că reclamantul a fost condamnat Ia 20 ani muncă

silnică pentru faptele prevăzute și pedepsite de art. 6 alin. (1) combinat cu

art. 1 lit. d) și art. 4 Decretul 199/1950 fiind arestat preventiv la 18

ianuarie 1950 și eliberat la 13 aprilie 1964 urmare grațierii” prin Decretul

176/1964.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i)

Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic

condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de Decretul 199/1950, iar

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) aceluiași act normativ reclamantul are

dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

acesta.

S-a considerat că suma de 60.000 euro

reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru suferințele

reclamantului.

împotriva sentinței civile nr.

340/2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 88/ A din 11 mai

2011, Curtea de Apel Galați, respingând apelul reclamantului, a admis apelul

pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus

cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la 60.000 euro, la 6.300

euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că va analiza cauza în raport de situația intervenită pe

parcursul soluționării dosarului, respectiv, dispariția temeiului juridic al

acțiunii, ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010,

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 și dacă prin această situație creată, se aduce

atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului:

Întrucât acțiunea a fost promovată la

data de 16 martie 2010, Curtea a apreciat că la momentul publicării deciziilor

Curții Constituționale, reclamantul avea „o speranță legitimă”, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, analizând jurisprudenței

Curții Europene a constatat o lărgire a înțelesului de „bun” în sensul

Convenției, la toate acele situații în care reclamantul are un „interes

economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor

naționale, deci o „speranță legitimă” de natură concretă, bazată pe o

dispoziție legală sau decizie judiciară.

Analiza jurisprudenței a mai arătat că

„speranța legitimă” nu este verificata formal sau de principiu, ci raportat la

datele concrete ale fiecărei spețe.

Astfel, la data de 11 iunie 2009 a

intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a),

că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în.

vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit

prin condamnare.

Ulterior, la data de 1 iulie 2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr.

62/2010, în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune

morale.

Prin același articol 5 alin. (1) s-au

introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

raportat-la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de

la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.

Prin Deciziile Curții Constituționale

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a

daunelor morale.

Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1)

din Constituție „Dispozițiile din legile constatate neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt

suspendate de drept

”

.

Reclamantul a introdus acțiunea la

data 16 martie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților

speței, cauza nu a. fost soluționată până la declararea lor ca

neconstituționale.

Curtea de Apel Galați a constatat că

la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale (momentul ingerinței),

reclamantul M.I. avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență

clară și constantă a instanțelor naționale, în sensul admiterii acțiunii, adică

avea „o speranță legitimă” de a obține daune morale. Art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iulie 2009 - 15

noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această perioadă dreptul la

daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudență constantă a instanțelor

judecătorești interne, ceea ce a dat naștere unei „speranțe legitime” de

recunoaștere a acestui drept de creanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este

discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă

nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat”

Ori instituirea unui tratament

distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior

conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi

accesibile și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane,

care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri, definitive la

data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

S-a constatat că aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar.fi de natură a

duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să; dea

prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art.

20 din Constituția României.

Reclamantul M.I. a fost condamnat prin

sentința penală nr. 20/1958 pentru faptele prevăzute și pedepsite de art. 6

alin. (1) combinat cu art. 1 lit. d) și art. 4 din Decret 199/1950 - condamnare

politică de drept conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea 221/2009.

Evident că toate acestea i-au lezat

demnitatea, onoarea, libertatea de gândire și conștiință, respectul de sine și

le-au șubrezit sănătatea.

A mai reținut că este greu, chiar

imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și

psihice ale apelantului-reclamant, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr.

221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să se facă

după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-lege nr. 118/1990;

O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare

an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normative,

reclamantul fiind îndreptățit la suma de 6.300 euro, în loc de 60.000 euro.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul M.I., cât și pârâtul

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor

Publice Vrancea, reclamantul invocând suferințele grele îndurate în perioada

executării pedepsei la care a fost condamnat, aprecierea corectă a daunele

morale fără a se face distincție între deținuți, apreciind că suma de 150.000

euro este corectă.

Pârâtul a apreciat că hotărârea

recurată este nelegală întrucât este pronunțată cu aplicarea greșită a

deciziilor Curții Constituționale cu nr. 1358, 1360 si 1354 din 21 octombrie 2010,

reținându-se eronat că reclamantul are o speranță legitimă în sensul

dispozițiilor CEDO.

A invocat dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul

respingerii acțiunii reclamantului.

În subsidiar, a arătat că decizia

Curții Apel Galați era nelegală și pentru că instanța nu a precizat criteriile

ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale

reclamantului.

Recursul reclamantului va fi respins

ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis pentru următoarele

considerente:

În esență, reclamantul critică

nelegalitatea cuantumului despăgubirilor morale acordate prin decizia recurată,

iar pârâtul, nelegala aplicare a dispozițiilor deciziilor de

neconstituționalitate, pronunțate de Curtea Constituțională, cu privire la

temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

Prin urmare, problema de drept care se

pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în

care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc.

civ.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1. din Protocolul nr. 12, privind dreptul ia nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor

deciziei Curții Constituționale decizie care este de aplicare imediată. Nu se

poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În motivarea aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din. Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta

Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în. cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional a apreciat că situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1; adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, hotărârea primei instanțe nu era definitivă la data publicării

respectivei decizii.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., respingând recursul

reclamantului, se admite recursul pârâtului, se modifică decizia recurată, în

sensul; schimbării în tot a sentinței apelate, respingând acțiunea

reclamantului, ca lipsită de temei legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 88/ A din data de 11 mai 2011

a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică decizia, în sensul că,

admițând apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, schimbă în tot, sentința nr.

340 din data de 13 mai 2010 a Tribunalului Vrancea și respinge acțiunea

reclamantului.

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 iunie 2012.