ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4095/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 martie 2010 sub nr. 902/91/2010, reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, precum și la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate.

În motivarea acțiunii a arătat că urmare participării alături de alți consăteni la revolta împotriva colectivizării din ianuarie 1958, prin sentința nr: 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 20 ani munca silnică și 8 ani degradare civică și confiscarea totală â averii pentru-complicitate la crima de acte de teroare prev. de art. 6 alin. (1) combinat eu art. 1 lit. d) și art. 4 Decretul nr. 199/1950, fiind pus în libertate urmare grațierii în aprilie 1964. A arătat că a îndurat cele mai severe condiții de viață în penitenciarele Galați și Gherla și în coloniile de muncă penitenciare Strâmba, Salcia și Periprava. A mai susținut că i s-au confiscat 1,5 ha teren arabil care i-a fost restituit la legile fondului funciar dar și o vacă, 4 oi și o căruță, renunțând ulterior la judecata cu privire la despăgubirile materiale pentru aceste bunuri.

Prin sentința civilă nr. 340/2010, Tribunalului Vrancea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 euro eu titlu de despăgubiri morale. Pentru ă hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Din sentința penala nr. 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militare și fișa matricolă penală rezulta că reclamantul a fost condamnat Ia 20 ani muncă silnică pentru faptele prevăzute și pedepsite de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. d) și art. 4 Decretul 199/1950 fiind arestat preventiv la 18 ianuarie 1950 și eliberat la 13 aprilie 1964 urmare grațierii” prin Decretul 176/1964.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de Decretul 199/1950, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) aceluiași act normativ reclamantul are dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta. S-a considerat că suma de 60.000 euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru suferințele reclamantului. împotriva sentinței civile nr. 340/2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 88/ A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galați, respingând apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la 60.000 euro, la 6.300 euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că va analiza cauza în raport de situația intervenită pe parcursul soluționării dosarului, respectiv, dispariția temeiului juridic al acțiunii, ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 și dacă prin această situație creată, se aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: Întrucât acțiunea a fost promovată la data de 16 martie 2010, Curtea a apreciat că la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale, reclamantul avea „o speranță legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, analizând jurisprudenței Curții Europene a constatat o lărgire a înțelesului de „bun” în sensul Convenției, la toate acele situații în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, deci o „speranță legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziție legală sau decizie judiciară. Analiza jurisprudenței a mai arătat că „speranța legitimă” nu este verificata formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei spețe. Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în.

vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare. Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale. Prin același articol 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat-la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii. Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale. Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție „Dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept ” . Reclamantul a introdus acțiunea la data 16 martie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a. fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale.

Curtea de Apel Galați a constatat că la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale (momentul ingerinței), reclamantul M.I. avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, în sensul admiterii acțiunii, adică avea „o speranță legitimă” de a obține daune morale. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iulie 2009 - 15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești interne, ceea ce a dat naștere unei „speranțe legitime” de recunoaștere a acestui drept de creanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” Ori instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri, definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. S-a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar.fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să; dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Reclamantul M.I. a fost condamnat prin sentința penală nr. 20/1958 pentru faptele prevăzute și pedepsite de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. d) și art. 4 din Decret 199/1950 - condamnare politică de drept conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea 221/2009. Evident că toate acestea i-au lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire și conștiință, respectul de sine și le-au șubrezit sănătatea. A mai reținut că este greu, chiar imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și psihice ale apelantului-reclamant, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-lege nr. 118/1990; O.U.G.

nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normative, reclamantul fiind îndreptățit la suma de 6.300 euro, în loc de 60.000 euro. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul M.I., cât și pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Vrancea, reclamantul invocând suferințele grele îndurate în perioada executării pedepsei la care a fost condamnat, aprecierea corectă a daunele morale fără a se face distincție între deținuți, apreciind că suma de 150.000 euro este corectă. Pârâtul a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât este pronunțată cu aplicarea greșită a deciziilor Curții Constituționale cu nr. 1358, 1360 si 1354 din 21 octombrie 2010, reținându-se eronat că reclamantul are o speranță legitimă în sensul dispozițiilor CEDO.

A invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În subsidiar, a arătat că decizia Curții Apel Galați era nelegală și pentru că instanța nu a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantului. Recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis pentru următoarele considerente: În esență, reclamantul critică nelegalitatea cuantumului despăgubirilor morale acordate prin decizia recurată, iar pârâtul, nelegala aplicare a dispozițiilor deciziilor de neconstituționalitate, pronunțate de Curtea Constituțională, cu privire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

Prin urmare, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1. din Protocolul nr. 12, privind dreptul ia nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. pr.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În motivarea aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din. Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în.

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1; adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, hotărârea primei instanțe nu era definitivă la data publicării respectivei decizii. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., respingând recursul reclamantului, se admite recursul pârâtului, se modifică decizia recurată, în sensul; schimbării în tot a sentinței apelate, respingând acțiunea reclamantului, ca lipsită de temei legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 88/ A din data de 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică decizia, în sensul că, admițând apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, schimbă în tot, sentința nr. 340 din data de 13 mai 2010 a Tribunalului Vrancea și respinge acțiunea reclamantului. Respinge recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.