ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4551/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 martie 2010 pe rolul Tribunalul Vrancea, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 900.000 Euro, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea penală a defunctului său autor, B.T.D., la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, măsură abuzivă dispusă prin sentința penală nr. 755 din 3 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galați pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale. În motivare, reclamantul a arătat că autorul său a executat 13 ani, 6 luni si 16 zile de închisoare și că în perioada arestării a suferit privațiuni fizice și psihice, iar în timpul detenției toți deținuții politici au fost supuși unui regim de exterminare.

Prin sentința civilă nr. 403 din 3 iunie 2010, Tribunalul Vrancea, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, în calitate de moștenitor al defunctului B.D., suma de 150.000 Euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 755 din 3 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galați autorul reclamantului, defunctul B.T.D. a fost condamnat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale la 25 de ani de munca silnica si 10 ani de degradare civica, condamnare al cărui caracter politic este consacrat expres de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a mai reținut că reclamantul a făcut dovada cu acte de stare civila că se afla în gradul de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiul defunctului, situație față de care este îndreptățit să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin condamnare, acest drept izvorând din lege. Reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit de defunct pe perioada cât a executat parte din pedeapsa aplicată, restul fiind grațiat, respectiv, în perioada detenției, autorul acestuia a fost supus la violente fizice și psihice, torturi, înfometare și umilințe, ca de altfel toți deținuții politici.

In aprecierea cuantumului daunelor morale, prima instanță a ținut seama de perioada executată, de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, apreciind că suma de 150.000 Euro în echivalent în lei la data plății efective reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamantul B.G. a arătat că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că daunele morale acordate reclamantului sunt nejustificat de mari câtă vreme aceasta nu a suportat personal o condamnare politică, ci a formulat acțiunea în calitate de fiu iar, suma acordată neținând cont de împrejurările reale ale speței.

Prin decizia civilă nr. 107/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte sentința atacată în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului la suma de 13.500 Euro; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum și dispozițiile art. 1 punctul 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamant prin acțiune nu mai există.

Instanța de apel a mai reținut că, dat fiind că reclamantul a promovat acțiunea de față la data de 22 martie 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate, acesta are o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, speranță legitimă ce nu poate fi înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă. Reținând că reclamantul avea o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul 1, instanța de apel a apreciat că pretențiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

In acest sens, instanța de apel a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a tatălui său. Raportându-se la suferințele psihice și fizice ale autorului reclamantului, la perioada detenției, la drepturile fundamentale încălcate prin măsura abuzivă a privării de libertate, la perioada îndelungată de timp care a trecut de la încetarea măsurii, la scopul simbolic al despăgubirilor instituite prin legea specială de reparație, instanța de apel a apreciat că suma de 13.500 Euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii an declarat recurs ambele părți. Reclamantul B.G. a formulat următoarele critici: I. Hotărârea pronunțată încalcă principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situație față de care decizia de neconstituționalitate nu este incidență în cauză, ea având efecte numai pentru viitor. II.

Hotărârea instanței de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenția Europeană, în sensul că prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de neconstituționalitate se creează cel puțin trei situații discriminatorii, respectiv, între persoanele care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligare a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură administrativă și privativă de libertate; persoanele care au obținut o hotărâre de primă instanță, dar care nu este încă definitivă; persoanele care vor introduce în viitor astfel de cereri, toate aceste persoane fiind însă în situații similare.

III. Instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind și sub acest aspect încălcat art. 14 din Convenție, în sensul că reclamantul a fost pus într-o poziție discriminatorie în raport cu alți solicitanți, care au obținut reparații mai mari, făcând în acest sens trimitere la practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reținere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orășel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza Voiculeț Gheorghe în care s-a acordat 125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv).

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a deciziilor nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că în mod greșit a constatat că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu au fost soluționate definitiv până la data pronunțării lor.

Deciziile de neconstituționalitate evocate sunt aplicabile situațiilor în curs de desfășurare cum este și cea din prezenta cauză, față de care nu se poate reține existența unei „speranțe legitime", deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, ci rezultă din aprecierea făcută de instanță asupra situației de fapt, iar o legislație contestată în instanța de contencios constituțional nu reprezintă o bază juridică solidă care să justifice „speranța legitimă". Dispozițiile legale în discuție au fost anulate ca urmare a unei operațiuni legale, de exercitare a controlului de constituționalitate, deciziile de neconstituționalitate sunt obligatorii pentru instanțe, iar norma ce a constituit suportul juridic al acțiunii a devenit lipsită de efecte.

Recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis, pentru următoarele considerente comune: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor injustiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Asupra aplicabilității deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii nr. 221/2009 s-a M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, interpretarea instanței de apel în sens contrar, fiind greșită și contrară legii.

Deciziile de neconstituționalitate în discuție nu încalcă nici principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare. Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiului neretroactivității legii, al nediscriminării și egalității de tratament sunt neavenite, întrucât soluția instanței de apel s-a conturat pe inaplicabilitatea în cauză a deciziilor de neconstituționalitate anterior menționate, cu ignorarea efectelor acestor decizii asupra cauzelor în curs de soluționare, ceea ce, evident, reprezintă o abordare favorabilă pretențiilor acestuia.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la incidența în cauză a deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica reclamantului privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță și redimensionate de instanța de apel devine inutil a mai fi analizată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.G. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii introductive de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 107/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.