ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4551/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4551/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22 martie 2010 pe rolul

Tribunalul

Vrancea,

reclamantul B.G.

a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata

daunelor

morale în cuantum de 900.000 Euro, pentru prejudiciul moral cauzat

prin

condamnarea penală a defunctului său autor, B.T.D., la 25

de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică,

măsură abuzivă dispusă prin

sentința penală nr. 755 din 3 iulie 1951 a

Tribunalului Militar Galați pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale.

În motivare, reclamantul a arătat că autorul său a executat 13 ani, 6

luni si 16 zile de închisoare și că în perioada arestării a suferit privațiuni

fizice și

psihice, iar în

timpul detenției toți deținuții politici au fost supuși unui regim de

exterminare.

Prin sentința

civilă nr. 403 din 3 iunie 2010, Tribunalul Vrancea,

a

admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, în calitate

de

moștenitor al defunctului B.D., suma de 150.000 Euro, în echivalent lei la data

plății efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală

nr. 755 din 3 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galați autorul reclamantului,

defunctul B.T.D. a fost condamnat pentru crimă de uneltire contra ordinii

sociale la 25 de ani de munca silnica si 10 ani de

degradare civica, condamnare al cărui caracter politic este consacrat

expres de

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a

mai reținut că reclamantul a făcut dovada cu acte de stare civila că se afla în

gradul de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiul

defunctului, situație față de care este îndreptățit să solicite

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin condamnare,

acest drept izvorând

din lege.

Reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit de defunct pe perioada

cât a executat parte din pedeapsa

aplicată, restul fiind grațiat, respectiv, în perioada detenției, autorul

acestuia a fost supus la violente fizice și psihice, torturi, înfometare și umilințe,

ca de altfel toți deținuții politici.

In aprecierea

cuantumului daunelor morale, prima instanță a ținut seama de perioada

executată, de evoluția politică de după 1990 care a

condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată

celor care

au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, apreciind că suma de 150.000 Euro în

echivalent în lei la

data plății efective

reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit de

autorul reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Reclamantul B.G.

a arătat că daunele morale ce i-au

fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a arătat că

daunele morale acordate reclamantului

sunt nejustificat de mari câtă vreme aceasta nu a suportat personal o

condamnare politică, ci a formulat acțiunea în calitate de fiu iar, suma

acordată neținând cont de împrejurările reale ale speței.

Prin decizia

civilă nr. 107/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă,

a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului; a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte sentința atacată

în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului la suma

de 13.500 Euro; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin

deciziile nr.

1358, 1360

și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum și dispozițiile art. 1 punctul 1 și

art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic

invocat de reclamant prin acțiune nu mai există.

Instanța de apel a mai reținut că, dat fiind că reclamantul a promovat

acțiunea de față la data de 22 martie

2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate,

acesta are o „speranță legitimă" în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, speranță legitimă ce nu

poate fi

înfrântă prin intervenția unui act juridic care anulează

efectul respectivei legi, în timpul judecății sau ulterior pronunțării unei

hotărâri, fie ea chiar și nedefinitivă.

Reținând că reclamantul avea o „speranță legitimă" în sensul art. 1

din

Protocolul 1,

instanța de apel a apreciat că pretențiile acestuia constând în

acordarea de daune morale pentru prejudiciul

suferit ca urmare a condamnării

politice a tatălui său trebuie analizate

în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.

In acest sens, instanța de apel a constatat că reclamantul are calitate

de

persoană îndreptățită,

în sensul Legii nr. 221/2009, și poate solicita acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a tatălui său.

Raportându-se

la suferințele psihice și fizice ale autorului

reclamantului, la perioada detenției, la drepturile fundamentale

încălcate prin

măsura abuzivă a privării de libertate, la perioada

îndelungată de timp care a trecut de la încetarea măsurii, la scopul simbolic

al despăgubirilor instituite prin legea specială de reparație, instanța de apel

a apreciat că suma de 13.500 Euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare

pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva

acestei decizii an declarat recurs ambele părți.

Reclamantul B.G.

a formulat următoarele

critici:

I.

Hotărârea pronunțată

încalcă principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de

dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în

vigoare la momentul formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situație față de

care decizia de

neconstituționalitate nu este incidență în cauză, ea

având efecte numai pentru viitor.

II.

Hotărârea instanței de

apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14

din Convenția Europeană, în sensul că prin constatarea incidenței în cauză a

deciziei de neconstituționalitate se creează

cel

puțin trei situații discriminatorii, respectiv, între persoanele care au

obținut

hotărâri definitive și irevocabile de obligare a Statului Român

la plata

daunelor morale pentru

prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură

administrativă și

privativă de libertate; persoanele care au obținut o hotărâre de primă

instanță, dar care nu este încă definitivă; persoanele care vor

introduce în viitor astfel de cereri, toate

aceste persoane fiind însă în situații

similare.

III. Instanța

de apel a apreciat în mod greșit asupra cuantumului

daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a

procedat la micșorarea acestora, fiind și sub acest aspect încălcat art. 14 din

Convenție, în sensul că reclamantul a fost pus într-o poziție discriminatorie

în raport cu alți solicitanți, care au obținut reparații mai mari, făcând în

acest sens trimitere la

practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007,

prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reținere

nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari

SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a

acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orășel Lucian în

care s-au acordat 500.000

Euro pentru o

condamnare abuzivă de 8 ani, cauza Voiculeț Gheorghe în care s-a acordat

125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv).

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

a arătat că

instanța de apel a procedat la o

greșită interpretare și aplicare a deciziilor nr.

1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

prin care au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că

în mod greșit a constatat că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu

au fost soluționate definitiv până la data pronunțării lor.

Deciziile de

neconstituționalitate evocate sunt aplicabile situațiilor în curs de

desfășurare cum este și cea din prezenta cauză, față de care nu se poate reține

existența unei „speranțe legitime", deoarece dreptul la despăgubiri nu

decurge din lege, ci rezultă din aprecierea făcută de instanță asupra situației

de fapt, iar o legislație contestată în instanța de contencios constituțional

nu reprezintă o bază juridică solidă care să justifice „speranța

legitimă".

Dispozițiile

legale în discuție au fost anulate ca urmare a unei

operațiuni legale, de exercitare a controlului de constituționalitate,

deciziile de neconstituționalitate sunt obligatorii pentru instanțe, iar norma

ce a constituit

suportul juridic al acțiunii a devenit lipsită de

efecte.

Recursul

reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis,

pentru următoarele considerente comune:

Prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este

producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de

o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și

când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală,

cărora li

se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din

actele

juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și

după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai

dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația

acțiunilor injustiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la

momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu

numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada

dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește

rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Asupra

aplicabilității deciziilor de neconstituționalitate date în materia Legii nr.

221/2009 s-a M.Of.

al României, Partea

I,

nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat în

interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial."

Cum decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la

data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, interpretarea instanței de apel în sens contrar, fiind

greșită și contrară

legii.

Deciziile de neconstituționalitate în discuție nu încalcă nici

principiul

nediscriminării

și al egalității de tratament în fața legii, întrucât dreptul la nediscriminare

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la

ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de genul

celor expuse în considerentele anterioare.

Criticile

recurentului-reclamant privind încălcarea principiului neretroactivității

legii, al nediscriminării și egalității de tratament sunt neavenite, întrucât

soluția instanței de apel s-a conturat pe inaplicabilitatea în

cauză a deciziilor de neconstituționalitate

anterior menționate, cu ignorarea

efectelor acestor decizii asupra

cauzelor în curs de soluționare, ceea ce,

evident,

reprezintă o abordare favorabilă pretențiilor acestuia.

Având în

vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la

incidența în cauză a deciziilor de neconstituționalitate date în materia

Legii nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit

temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță, critica

reclamantului privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de

către prima instanță și

redimensionate de

instanța de apel devine inutil a mai fi analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

reclamantului

B.G.

împotriva deciziei civile nr. 107/A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Galați,

secția civilă; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în

parte, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii introductive de

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G.

împotriva deciziei nr. 107/A din 18

mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor,

împotriva aceleiași decizii.

Modifică în

parte decizia recurată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.