ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 61/ A din 26 ianuarie 2011

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Ș.A.

împotriva sentinței civile nr. 761 din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul

București secția a IlI-a civilă.

S-au admis apelurile

formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat sentința în

sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr.

761 din 10 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 39941/3/2009 al Tribunalului

București, secția a III a civilă,

s-a

admis în parte acțiunea reclamantei Ș.A. și în consecință a fost obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 600.000 lei cu titlu

de daune morale.

Pentru a dispune în

acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept.

Soțul reclamantei Ș.C., decedat, a fost condamnat politic în regimul comunist

la pedepse privative de libertate și degradare civilă, pentru săvârșirea unor

infracțiuni de înaltă trădare și uneltire contra ordinii sociale, executând

efectiv din aceste pedepse 12 ani 8 luni și 29 de zile, data eliberării sale

din detenție fiind 29 septembrie 1964.

Din probele

administrate a rezultat că în perioada detenției condamnatul a fost supus unor

condiții și tratamente inumane care i-au afectat grav sănătatea iar, după

eliberare a fost marginalizat fiind îndeaproape supravegheat.

S-a mai reținut că

defunctului i-au fost recunoscute drepturile stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990

și i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă.

Instanța a mai reținut

față de suferințele de ordin psihic și fizic că s-a adus atingere drepturilor

fundamentale ale ființelor umane, fiind incidente art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În ce privește

acordarea de daune morale s-a arătat că nu exista criterii legale și urmează a

fi stabilite prin apreciere în raport de situația de fapt reținută respectiv cuantumul

pedepselor, suferințele și privațiunile dar

ținându-se cont și de faptul că

s-a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că acest cuantum a fost

stabilit la suma de 600.000 RON.

Împotriva sentinței au

declarat apel

reclamanta Ș.A., pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public prin

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Cu privire la apelul

reclamantei, instanța de apel a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, iar potrivit deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și 1360 acest

text legal astfel cum au fost modificat prin decizia nr. 62/2010

a fost declarat neconstituțional.

Din acest motiv

acțiunea reclamantei nu mai are temei de drept.

Instanța de apel a

reținut că, în aceste condiții toate criticile aduse cu privire la stabilirea

cuantumului despăgubirilor morale solicitate nu mai pot fi primite, atâta timp

cât nici pentru suma acordată de instanța de fond apelanta reclamantă nu are

temei de drept și, în consecință a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

În ce privește

apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

către Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

instanța de apel a reținut că, urmare a constatării neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.U.G.

nr. 162/2010, în lipsa unui temei legal nu se pot acorda despăgubiri, situație

în care a admis ambele apeluri și a modificat sentința în sensul respingerii

acțiunii ca lipsite de temei legal.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta Ș.A.

Recurenta - reclamantă

consideră că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, aceasta

refuzând practic analiza prejudiciului și a despăgubirilor subsecvente, fapt ce

contravine atât normelor interne în materia dreptului comun și Constituției,

dar și reglementarilor internaționale și europene direct aplicabile în situația

protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Recurenta - reclamantă

invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, arătând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât Curtea

de Apel se rezumă la o analiză sumară și absolut insuficientă a cauzei făcând o

simpla apreciere de ordin general ce a condus la respingerea cererii de chemare

în judecată, respectiv „în lipsa unui temei legal nu se pot acorda despăgubiri”

și refuzând analiza efectivă a cauzei cu mențiunea că: „toate criticile cu

privire la stabilirea despăgubirilor morale nu mai pot fi primite.”.

Este

astfel inadmisibil ca o instanța de judecată să refuze practic analiza

cererii supuse judecații, fiind facil de observat că

nu a existat nicio analiza din partea Curții de Apel asupra cauzei, asupra

condițiilor condamnării și a consecințelor dramatice ale acestei condamnări

asupra soțului reclamantei, Ș.C.

Mai mult, deși Curții

de Apel i-a fost prezentată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art.

5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. l la Convenție,

reglementari internaționale precum și dispoziții constituționale și în materia

dreptului comun intern, instanța nu a făcut nicio analiză a acestui cadru

legislativ imperativ, neexistând nici măcar o referire sau contraargumentație

care să conducă la soluția pronunțată, instanța de apel evitând efectiv luarea

în discuție și analiza dispozițiilor legale enunțate.

Cu privire la

condamnarea dispusă în anul 1952 prin Sentința nr. 645 a autorului Ș.C.,

recurenta arată că instanța trebuia să aibă în vedere și faptul că aceasta face

parte dintr-o serie binecunoscută de arestări și condamnări din perioada

comunistă pentru care s-a constatat în mod public și de notorietate că au

reprezentat masuri de represiune ce nu vizau infracțiuni sau fapte penale ci

modalități de eradicare a oricăror presupuse impedimente în calea comunismului

ce erau în mod unilateral stabilite fără nicio legătură cu faptele persoanei

condamnate.

Recurenta consideră că

este necesar a fi analizat și fondul Legii nr. 221/2009, fundamentul corect și

echitabil al acesteia, aceasta constatând condamnările cu caracter politic și

creând premisa acordării de despăgubiri, întrucât mijloacele juridice utilizate

de către o parte a condamnaților politici nu mai erau posibile la data intrării

în vigoare a legii, făcând astfel trimitere la abrogarea și implicit lipsirea

posibilității instituite de calea extraordinara a „Recursului în anulare” în

anul 2004, cale de atac ce a permis achitarea și constatarea condamnării

politice și subsecvent a impus aplicarea art. 504 C. proc. pen.

Recurenta consideră că

o asemenea condamnare constatată prin lege ca fiind de drept politică, reprezintă

în sine incontestabil o constatare a unui prejudiciu cu titlu general,

instanței de judecată revenindu-i rolul de a evalua pentru fiecare caz în parte

prejudiciul individual și despăgubirea aferentă, în cazul de față prin decizia

recurată instanța de apel în mod nelegal a refuzat evaluarea prejudiciului

suferit de Ș.C. și a stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului suferit.

Cu privire la art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, recurenta arată că instanța de

judecată este obligată ca în materia drepturilor fundamentale ale omului să

efectueze o analiză din perspectiva întregii legislații și este obligată în mod

constituțional conform art. 20 alin. (2) Constituția României la a respecta

prioritatea reglementarilor internaționale, inclusiv a Convenției și

Protocoalelor Adiționale.

Instanța internă este

obligată la a stabili și acorda despăgubiri ținând cont de art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție și de aplicabilitatea acestuia în

sensul Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la

noțiunea de „bun” și consecințele relative la dreptul de proprietate a

acestora, sens în care invocă jurisprudența CEDO.

Consideră că evitarea

de către instanța de apel a unei analize din perspectiva art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 este absolut inexplicabilă în contextul în care chiar împotriva

României a fost pronunțata o hotărâre pilot de către CEDO în care analiza

noțiunilor referitoare la drept de proprietate și „bun” este mai mult decât

elocventă (Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, publicata în M.

Of. din 22 noiembrie 2010)

În ceea ce privește

cauza dedusă judecații cu privire la constatarea condamnării politice,

recurenta arată că existenta unui „bun” în sensul Convenției rezultă din

întrunirea a 3 condiții, - intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voința

subsemnatei de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii și

existența unei „speranțe legitime”. CEDO păstrează jurisprudență relevantă cu

privire la despăgubirile ce pot fi circumscrise noțiunii de „bun”, inclusiv

despăgubirile pentru detenții politice relevantă fiind și aplicarea convenției

în cauza Klaus și Youri Kiladze împotriva Georgiei.

În consecință, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală neacordând prioritate în aplicare

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO.

Cu privire la art. 6

și art. 14 din Convenția Europeana privind Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, recurenta - reclamantă arată următoarele:

Principiul „dreptului

la o instanță „ instituit de art. 6.1 din Convenție, reprezintă dreptul efectiv

de acces, dar trebuie sa fie supus unei limitări care să nu restricționeze sau

să reducă accesul unei persoane intr-o asemenea măsură încât esența dreptului

să fie atinsă, o interpretare contrarie în sensul considerării existenței unei

despăgubiri prestabilite prin lege pe aspectul despăgubirilor morale fiind

inacceptabilă.

Recurenta consideră că

s-ar ajunge în situația în care deși constatate și recunoscute condamnările

nelegale, persoanelor prejudiciate sa le fie practic interzis dreptul de acces

la o instanță pentru analiza prejudiciului și stabilirea despăgubirilor.

Mai mult, elocventa

este și Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ce

în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici

din perioada comunista sa fie pe de o parte acordate, iar pe de alta parte

cuantumul acestora sa fie similar cu despăgubirile acordate în instanțele de

drept comun la momentul actual.

Prin această rezoluție

se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea

reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească

reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor confirmați pe nedrept pentru

comiterea de crime.

Convenția nu permite

recunoașterea unei încălcări (recunoaștere stabilita inclusiv prin lege

potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009), rară ca aceasta să aibă consecința

reparării prejudiciului (Cauza Amuur vs. Franța - paragraf 36, cauza Dalban vs.

România - paragraf 59 teza 2).

Recurenta - reclamantă

arată că instanța trebuie să aibă în vedere în analiza cauzei și contextul

aprecierii prin raportare la cauze și mod de

soluționare

al acestora în aceeași materie, atât în cele ce privesc reglementarea

specială

în materia condamnărilor politice, cât și comparativ cu cauzele similare ale

legislației de drept comun. Curtea, a statuat în mod constant că principiul

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Curtea statuând

în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica,

deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe

un criteriu obiectiv și rezonabil.

În cauza de față,

tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea

cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de eventualele cai de atac

exercitate. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei

persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

întrucât în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit,

altfel s-ar aduce atingere art. 14 din Convenție aplicat în conjuncție cu art. 6

alin. (1) din Convenție, existând deja hotărâri executorii și irevocabile în ce

privește condamnații politic (Hotărârea Marckx împotriva Belgiei, paragraful

33).

Mai mult, a refuza

analiza în sine a cererii de chemare în judecata reprezintă în fapt o privare a

dreptului de acces la o instanța așa cum este aceasta definita de art. 6. din

CEDO, ori dat fiind constatarea și recunoașterea unei condamnări nelegale, deci

și a unui prejudiciu, creează obligația asigurării dreptului fundamental de

acces la o instanță pentru stabilirea despăgubirii, drept ce până în acest

moment nu a fost asigurat chiar și daca s-ar avea în vedere Decretul-lege nr. 118/1990.

În concluzie recurenta

susține că, având în vedere existenta situațiilor de acordări efective de

despăgubiri și soluționări irevocabile de cauze ce vizează condamnații

politici, în primul rând, iar în al doilea rând având în vedere păstrarea

reglementarii generale existentă în materia răspunderii pentru prejudicii, nu

se poate crea o discriminare prin refuzul nejustificat al despăgubirii în

situații similare .

Se mai arată de către

recurentă că instanța de apel era obligată la aplicarea principiului enunțat

care se regăsește de altfel și în cuprinsul Constituției României, art. 52 ce

stabilește obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea

judiciară potrivit al. 3, iar alin. (1) al aceluiași articol statuând

necesitatea recunoașterii dreptului pretins și repararea pagubei,

obligativitatea ca orice prejudiciu sa fie dezdăunat fiind instituit ca

principiu conform art. 998-999 C. civ ce instituie răspunderea civila

delictuală, devenind incidente prevederile art. 504 și următoarele din C. proc.

pen. ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei

condamnări nelegale, prevederi incidente conform alineatului ultim al textului

și în cazul „persoanei private de libertate după dezincriminarea faptei”.

Astfel, cauzarea de

prejudiciu determină apariția raportului juridic civil de despăgubire în așa

fel, răspunderea se reduce la apariția unui raport, scopul său este - aplicarea

măsurilor corespunzătoare de influență față de persoanele care au încălcat

norma de drept corespunzătoare și compensarea prejudiciului suferit.

În materia

despăgubirilor datorate persoanelor condamnate politic în perioada comunistă,

legiuitorul a înțeles sa facă aplicarea normelor de drept comun prin legi

distincte astfel:

Decretul-lege nr. 118/1990

ce vizează acoperirea acelei părți a prejudiciului suferit ce reprezintă

beneficiul nerealizat (lucram cessans)

Normele de drept comun

anterior enunțate și ulterior Legea nr. 221/2009 ce vizează acoperirea acelei

părți a prejudiciului ce reprezintă pierderea suferita (damnum emergens) - art.

5 alin. (1) lit. b) și prejudiciul moral art. 5 alin. (1) lit. a).

Astfel, instanța de judecată

având de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate

neconstituționale prin procedura invocării excepției în fata instanței, nu va

proceda prin eliminarea pur și simplu a textului legal din raționamentul ce va

sta la baza judecații considerându-l ca și inexistent, sau abrogat, aceasta

contravenind principiului suveranității legii și implicit a emitentului

acestuia, Parlamentul României, singura autoritate ce poate dispune prin act

normativ cu forță egală abrogarea. Așadar, excepția admisa de Curtea

Constituționala ca urmare a invocării în fata instanțelor judecătorești, nu echivalează

cu abrogarea/ dispariția/ lipsa, actului normativ sau prevederilor declarate

neconstituționale.

În consecință, Curtea

de Apel în soluționarea cauzei era în mod obligatoriu ținută la a continua

soluționarea acesteia în baza acelui temei legal (art. 5 alin. (1) lit. a)) dar

niciodată în sensul de a include în despăgubirile acordate și pretenții vizând

un beneficiu nerealizat.

În continuarea cererii

de recurs recurenta - reclamantă prezintă situația de fapt în ceea ce privește

prejudiciul cauzat, arătând că, în mod vădit condamnarea defunctului soț, Ș.C.

este o condamnare cu caracter politic, total nelegală.

Recurenta consideră că

pentru justa apreciere a prejudiciului în vederea stabilirii daunelor morale ce

se cuvin este necesară analiza efectivă a condamnării, a modului în care s-a

dispus condamnarea, și a consecințelor, în toate aspectele vieții, reiterând

faptul că, urmare a condamnării, soțul său Ș.C. a început executarea pedepsei

la vârsta de numai 28 de ani, într-o perioada a vieții în care acesta era

angrenat și interesat de continuarea perfecționării și școlarizării, împlinirii

în plan profesional cât și personal.

În finalul motivelor

invocate, recurenta a mai susținut că instanța trebuia să acorde daunele morale

solicitate pentru a se respecta astfel scopul preventiv - educațional al

legii și pentru evitarea pe viitor a unor asemenea erori judiciare. în mod

nelegal instanța nu a analizat pe fond cererea de acordare de daune morale,

respectiv nu a apreciat cu privire la probele administrate sub aspectul

consecințelor condamnării și a întinderii prejudiciului.

Atingerea adusă

drepturilor și libertăților, precum și atributelor fundamentale ale persoanei

ca dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei (art. 15 pct. 1. art. 22

și art. 23 din Constituția României), onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la

imagine, trebuie compensată prin acordarea de despăgubiri echivalente

atributelor lezate.

La termenul de

judecată din 09 decembrie 2011 recurenta Ș.A., prin avocat, a formulat în scris

cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele

întrebări preliminare:

materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului recunoscute de

către Uniunea Europeană, în special conform al. 5 din preambulul TUE și art. 53

alin. (5) din preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

(Carta UE), cu referire inclusiv la art. 9 alin. (5) din Convenția (Pactul)

internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 8 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, se opun unei reglementări naționale

care permit restrângerea sau suprimarea dreptului unei persoane ce a fost

condamnată politic printr-o hotărâre contrară dispozițiilor legale de a primi

despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnare?

prevăzute în cuprinsul art. 17 din Carta UE și art. 1 din Protocol adițional nr.

1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că

prin constatarea și recunoașterea unei condamnări cu caracter politic si

instituirea unei proceduri de despăgubire ce este urmată de către persoana

îndreptățită vizata de lege (Legea nr. 221/2009) a fost recunoscut un drept de

proprietate, daunele morale la care persoana este îndreptățită având natura

unui bun în sensul art. 17 din Carta UE și art. 1 din Protocol adițional nr. 1

la Convenția Europeană Drepturilor Omului?

din Carta UE coroborate cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană

Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că întinderea și evaluarea

despăgubirilor morale ce se cuvin în urma prejudiciului creat prin executarea

unei condamnări penale constatate și recunoscute ca fiind politică este

obligatoriu a fi supuse unei proceduri în fața unei instanțe de judecată,

aceleași prevederi trebuind interpretate în sensul că se opun înlăturării

competenței exclusive a instanței de judecată în aprecierea cuantumului

despăgubirilor morale?

cuprinse în art. 17 și art. 47 din Carta UE, art. 6 și art. 13 Convenția

Europeană Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. l

la Convenția Europeană Drepturilor Omului, trebuiesc interpretate în sensul că

acestea se consideră încălcate dacă soluția pronunțată de către instanța de

judecată într-un proces pendinte în baza procedurii Legii nr. 221/2009

referitoare la daune morale este decisiv influențată de lipsa corelărilor

legislative constatate a fi necesare ulterior inițierii de către parte a

procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009?

cuprinse în art. 21 din Carta UE și art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor

Omului trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră încălcate dacă

soluția pronunțată de către instanța de judecată în soluționarea unor cazuri

asemănătoare, cu obiect despăgubiri morale - procedura Legea nr. 221/2009, este

decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative constatate a fi necesare

ulterior urmării de către parte procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009

corelat cu stadiul procesual al fiecărei cauze, și dacă aceleași norme juridice

se consideră încălcate prin aprecierea diferită a despăgubirilor morale

aferente condamnărilor conform Legii nr.  221/2009 față de aprecierea despăgubirilor

morale aferente condamnărilor ulterior constatate eronate în materia dreptului

comun?

Recurenta a solicitat

și suspendarea soluționării prezentului recurs până la pronunțarea hotărârii

preliminare.

Examinând

cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene,

Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu

dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

(fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a

Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu

privire la:

a) interpretarea

tratatelor

b) validitatea și interpretarea

actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text

prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat

membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă

apreciază că o

decizie în această privință este necesară în soluționarea

pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în

fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de

atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Însă, chiar și în

cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac,

acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante

pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora. Așadar,

simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de

Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat

sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua

relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat

(a se vedea hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza Cilfit; Hotărârea din 27

martie 1963, în cauza Da Costa).

Pentru sesizarea

Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este

necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea

unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice

în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția

Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea

la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța

națională are

îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor

Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a

întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește

semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului

comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind

exclusiv instanței naționale. întrebarea ce se poate adresa de către instanța

națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a

dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente

particulare ale speței deduse judecății.

Atunci când se

pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, Curtea

încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal,

instanței de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecințele concrete

din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale

în discuție.

Or, în cererea de

sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta tinde la punerea în

discuție a lipsirii de efecte juridice, potrivit unei decizii a Curții

Constituționale, a unui act normativ (în parte), urmare și necorelării

legislative, respectiv legalitatea înlăturării în acest fel din reglementările

naționale a competenței instanței în materie - chestiuni lămurite de altfel

printr-o decizie în interesul legii, aspecte ce nu se circumscriu celor mai sus

arătate.

În considerarea

acestor argumente, cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Problema de drept care

se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul

legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași

decizii în interesul legii s-a argumentat și

sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

par.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, sentința primei instanțe nu era

definitivă.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ,

hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Incidența deciziei de

neconstituționalitate determină respingerea acțiunii pentru lipsa temeiului de

drept al pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea

criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație în care

apare ca nefondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat fondul

cauzei.

Critica recurentei

privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art.

504 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană

Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza

cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de

drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară

în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de

chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit

căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum

quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de

jurisdicție.

Împrejurarea că în

cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr.

789

din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte,

în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge cererea de

sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ș.A.

împotriva deciziei civile nr. 61/ A din 26 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.