ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4231/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 61/ A din 26 ianuarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Ș.A. împotriva sentinței civile nr. 761 din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București secția a IlI-a civilă. S-au admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe. A schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 761 din 10 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 39941/3/2009 al Tribunalului București, secția a III a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantei Ș.A.
și în consecință a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept. Soțul reclamantei Ș.C., decedat, a fost condamnat politic în regimul comunist la pedepse privative de libertate și degradare civilă, pentru săvârșirea unor infracțiuni de înaltă trădare și uneltire contra ordinii sociale, executând efectiv din aceste pedepse 12 ani 8 luni și 29 de zile, data eliberării sale din detenție fiind 29 septembrie 1964. Din probele administrate a rezultat că în perioada detenției condamnatul a fost supus unor condiții și tratamente inumane care i-au afectat grav sănătatea iar, după eliberare a fost marginalizat fiind îndeaproape supravegheat.
S-a mai reținut că defunctului i-au fost recunoscute drepturile stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 și i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă. Instanța a mai reținut față de suferințele de ordin psihic și fizic că s-a adus atingere drepturilor fundamentale ale ființelor umane, fiind incidente art. 5 din Legea nr. 221/2009. În ce privește acordarea de daune morale s-a arătat că nu exista criterii legale și urmează a fi stabilite prin apreciere în raport de situația de fapt reținută respectiv cuantumul pedepselor, suferințele și privațiunile dar ținându-se cont și de faptul că s-a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că acest cuantum a fost stabilit la suma de 600.000 RON.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta Ș.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Cu privire la apelul reclamantei, instanța de apel a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar potrivit deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 acest text legal astfel cum au fost modificat prin decizia nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional. Din acest motiv acțiunea reclamantei nu mai are temei de drept. Instanța de apel a reținut că, în aceste condiții toate criticile aduse cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate nu mai pot fi primite, atâta timp cât nici pentru suma acordată de instanța de fond apelanta reclamantă nu are temei de drept și, în consecință a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
În ce privește apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București, instanța de apel a reținut că, urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.U.G. nr. 162/2010, în lipsa unui temei legal nu se pot acorda despăgubiri, situație în care a admis ambele apeluri și a modificat sentința în sensul respingerii acțiunii ca lipsite de temei legal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Ș.A. Recurenta - reclamantă consideră că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, aceasta refuzând practic analiza prejudiciului și a despăgubirilor subsecvente, fapt ce contravine atât normelor interne în materia dreptului comun și Constituției, dar și reglementarilor internaționale și europene direct aplicabile în situația protecției drepturilor fundamentale ale omului.
Recurenta - reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , arătând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât Curtea de Apel se rezumă la o analiză sumară și absolut insuficientă a cauzei făcând o simpla apreciere de ordin general ce a condus la respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv „în lipsa unui temei legal nu se pot acorda despăgubiri” și refuzând analiza efectivă a cauzei cu mențiunea că: „toate criticile cu privire la stabilirea despăgubirilor morale nu mai pot fi primite.”. Este astfel inadmisibil ca o instanța de judecată să refuze practic analiza cererii supuse judecații, fiind facil de observat că nu a existat nicio analiza din partea Curții de Apel asupra cauzei, asupra condițiilor condamnării și a consecințelor dramatice ale acestei condamnări asupra soțului reclamantei, Ș.C.
Mai mult, deși Curții de Apel i-a fost prezentată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. l la Convenție, reglementari internaționale precum și dispoziții constituționale și în materia dreptului comun intern, instanța nu a făcut nicio analiză a acestui cadru legislativ imperativ, neexistând nici măcar o referire sau contraargumentație care să conducă la soluția pronunțată, instanța de apel evitând efectiv luarea în discuție și analiza dispozițiilor legale enunțate.
Cu privire la condamnarea dispusă în anul 1952 prin Sentința nr. 645 a autorului Ș.C., recurenta arată că instanța trebuia să aibă în vedere și faptul că aceasta face parte dintr-o serie binecunoscută de arestări și condamnări din perioada comunistă pentru care s-a constatat în mod public și de notorietate că au reprezentat masuri de represiune ce nu vizau infracțiuni sau fapte penale ci modalități de eradicare a oricăror presupuse impedimente în calea comunismului ce erau în mod unilateral stabilite fără nicio legătură cu faptele persoanei condamnate.
Recurenta consideră că este necesar a fi analizat și fondul Legii nr. 221/2009, fundamentul corect și echitabil al acesteia, aceasta constatând condamnările cu caracter politic și creând premisa acordării de despăgubiri, întrucât mijloacele juridice utilizate de către o parte a condamnaților politici nu mai erau posibile la data intrării în vigoare a legii, făcând astfel trimitere la abrogarea și implicit lipsirea posibilității instituite de calea extraordinara a „Recursului în anulare” în anul 2004, cale de atac ce a permis achitarea și constatarea condamnării politice și subsecvent a impus aplicarea art. 504 C. proc. pen.
Recurenta consideră că o asemenea condamnare constatată prin lege ca fiind de drept politică, reprezintă în sine incontestabil o constatare a unui prejudiciu cu titlu general, instanței de judecată revenindu-i rolul de a evalua pentru fiecare caz în parte prejudiciul individual și despăgubirea aferentă, în cazul de față prin decizia recurată instanța de apel în mod nelegal a refuzat evaluarea prejudiciului suferit de Ș.C. și a stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului suferit.
Cu privire la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, recurenta arată că instanța de judecată este obligată ca în materia drepturilor fundamentale ale omului să efectueze o analiză din perspectiva întregii legislații și este obligată în mod constituțional conform art. 20 alin. (2) Constituția României la a respecta prioritatea reglementarilor internaționale, inclusiv a Convenției și Protocoalelor Adiționale. Instanța internă este obligată la a stabili și acorda despăgubiri ținând cont de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție și de aplicabilitatea acestuia în sensul Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la noțiunea de „bun” și consecințele relative la dreptul de proprietate a acestora, sens în care invocă jurisprudența CEDO.
Consideră că evitarea de către instanța de apel a unei analize din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 este absolut inexplicabilă în contextul în care chiar împotriva României a fost pronunțata o hotărâre pilot de către CEDO în care analiza noțiunilor referitoare la drept de proprietate și „bun” este mai mult decât elocventă (Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, publicata în M. Of. din 22 noiembrie 2010) În ceea ce privește cauza dedusă judecații cu privire la constatarea condamnării politice, recurenta arată că existenta unui „bun” în sensul Convenției rezultă din întrunirea a 3 condiții, - intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voința subsemnatei de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii și existența unei „speranțe legitime”.
CEDO păstrează jurisprudență relevantă cu privire la despăgubirile ce pot fi circumscrise noțiunii de „bun”, inclusiv despăgubirile pentru detenții politice relevantă fiind și aplicarea convenției în cauza Klaus și Youri Kiladze împotriva Georgiei. În consecință, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală neacordând prioritate în aplicare dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Cu privire la art. 6 și art. 14 din Convenția Europeana privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, recurenta - reclamantă arată următoarele: Principiul „dreptului la o instanță „ instituit de art. 6.1 din Convenție, reprezintă dreptul efectiv de acces, dar trebuie sa fie supus unei limitări care să nu restricționeze sau să reducă accesul unei persoane intr-o asemenea măsură încât esența dreptului să fie atinsă, o interpretare contrarie în sensul considerării existenței unei despăgubiri prestabilite prin lege pe aspectul despăgubirilor morale fiind inacceptabilă. Recurenta consideră că s-ar ajunge în situația în care deși constatate și recunoscute condamnările nelegale, persoanelor prejudiciate sa le fie practic interzis dreptul de acces la o instanță pentru analiza prejudiciului și stabilirea despăgubirilor.
Mai mult, elocventa este și Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ce în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici din perioada comunista sa fie pe de o parte acordate, iar pe de alta parte cuantumul acestora sa fie similar cu despăgubirile acordate în instanțele de drept comun la momentul actual. Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor confirmați pe nedrept pentru comiterea de crime.
Convenția nu permite recunoașterea unei încălcări (recunoaștere stabilita inclusiv prin lege potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009), rară ca aceasta să aibă consecința reparării prejudiciului (Cauza Amuur vs. Franța - paragraf 36, cauza Dalban vs. România - paragraf 59 teza 2). Recurenta - reclamantă arată că instanța trebuie să aibă în vedere în analiza cauzei și contextul aprecierii prin raportare la cauze și mod de soluționare al acestora în aceeași materie, atât în cele ce privesc reglementarea specială în materia condamnărilor politice, cât și comparativ cu cauzele similare ale legislației de drept comun. Curtea, a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Curtea statuând în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica, deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de eventualele cai de atac exercitate.
Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, întrucât în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, altfel s-ar aduce atingere art. 14 din Convenție aplicat în conjuncție cu art. 6 alin. (1) din Convenție, existând deja hotărâri executorii și irevocabile în ce privește condamnații politic (Hotărârea Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33). Mai mult, a refuza analiza în sine a cererii de chemare în judecata reprezintă în fapt o privare a dreptului de acces la o instanța așa cum este aceasta definita de art. 6. din CEDO, ori dat fiind constatarea și recunoașterea unei condamnări nelegale, deci și a unui prejudiciu, creează obligația asigurării dreptului fundamental de acces la o instanță pentru stabilirea despăgubirii, drept ce până în acest moment nu a fost asigurat chiar și daca s-ar avea în vedere Decretul-lege nr. 118/1990.
În concluzie recurenta susține că, având în vedere existenta situațiilor de acordări efective de despăgubiri și soluționări irevocabile de cauze ce vizează condamnații politici, în primul rând, iar în al doilea rând având în vedere păstrarea reglementarii generale existentă în materia răspunderii pentru prejudicii, nu se poate crea o discriminare prin refuzul nejustificat al despăgubirii în situații similare . Se mai arată de către recurentă că instanța de apel era obligată la aplicarea principiului enunțat care se regăsește de altfel și în cuprinsul Constituției României, art. 52 ce stabilește obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară potrivit al.
3, iar alin. (1) al aceluiași articol statuând necesitatea recunoașterii dreptului pretins și repararea pagubei, obligativitatea ca orice prejudiciu sa fie dezdăunat fiind instituit ca principiu conform art. 998-999 C. civ ce instituie răspunderea civila delictuală, devenind incidente prevederile art. 504 și următoarele din C. proc. pen. ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale, prevederi incidente conform alineatului ultim al textului și în cazul „persoanei private de libertate după dezincriminarea faptei”. Astfel, cauzarea de prejudiciu determină apariția raportului juridic civil de despăgubire în așa fel, răspunderea se reduce la apariția unui raport, scopul său este - aplicarea măsurilor corespunzătoare de influență față de persoanele care au încălcat norma de drept corespunzătoare și compensarea prejudiciului suferit.
În materia despăgubirilor datorate persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, legiuitorul a înțeles sa facă aplicarea normelor de drept comun prin legi distincte astfel: Decretul-lege nr. 118/1990 ce vizează acoperirea acelei părți a prejudiciului suferit ce reprezintă beneficiul nerealizat (lucram cessans) Normele de drept comun anterior enunțate și ulterior Legea nr. 221/2009 ce vizează acoperirea acelei părți a prejudiciului ce reprezintă pierderea suferita (damnum emergens) - art. 5 alin. (1) lit. b) și prejudiciul moral art. 5 alin. (1) lit. a). Astfel, instanța de judecată având de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate neconstituționale prin procedura invocării excepției în fata instanței, nu va proceda prin eliminarea pur și simplu a textului legal din raționamentul ce va sta la baza judecații considerându-l ca și inexistent, sau abrogat, aceasta contravenind principiului suveranității legii și implicit a emitentului acestuia, Parlamentul României, singura autoritate ce poate dispune prin act normativ cu forță egală abrogarea.
Așadar, excepția admisa de Curtea Constituționala ca urmare a invocării în fata instanțelor judecătorești, nu echivalează cu abrogarea/ dispariția/ lipsa, actului normativ sau prevederilor declarate neconstituționale. În consecință, Curtea de Apel în soluționarea cauzei era în mod obligatoriu ținută la a continua soluționarea acesteia în baza acelui temei legal (art. 5 alin. (1) lit. a)) dar niciodată în sensul de a include în despăgubirile acordate și pretenții vizând un beneficiu nerealizat. În continuarea cererii de recurs recurenta - reclamantă prezintă situația de fapt în ceea ce privește prejudiciul cauzat, arătând că, în mod vădit condamnarea defunctului soț, Ș.C. este o condamnare cu caracter politic, total nelegală.
Recurenta consideră că pentru justa apreciere a prejudiciului în vederea stabilirii daunelor morale ce se cuvin este necesară analiza efectivă a condamnării, a modului în care s-a dispus condamnarea, și a consecințelor, în toate aspectele vieții, reiterând faptul că, urmare a condamnării, soțul său Ș.C. a început executarea pedepsei la vârsta de numai 28 de ani, într-o perioada a vieții în care acesta era angrenat și interesat de continuarea perfecționării și școlarizării, împlinirii în plan profesional cât și personal. În finalul motivelor invocate, recurenta a mai susținut că instanța trebuia să acorde daunele morale solicitate pentru a se respecta astfel scopul preventiv - educațional al legii și pentru evitarea pe viitor a unor asemenea erori judiciare.
în mod nelegal instanța nu a analizat pe fond cererea de acordare de daune morale, respectiv nu a apreciat cu privire la probele administrate sub aspectul consecințelor condamnării și a întinderii prejudiciului. Atingerea adusă drepturilor și libertăților, precum și atributelor fundamentale ale persoanei ca dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei (art. 15 pct. 1. art. 22 și art. 23 din Constituția României), onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la imagine, trebuie compensată prin acordarea de despăgubiri echivalente atributelor lezate. La termenul de judecată din 09 decembrie 2011 recurenta Ș.A., prin avocat, a formulat în scris cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
Normele juridice în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului recunoscute de către Uniunea Europeană, în special conform al. 5 din preambulul TUE și art. 53 alin. (5) din preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta UE), cu referire inclusiv la art. 9 alin. (5) din Convenția (Pactul) internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se opun unei reglementări naționale care permit restrângerea sau suprimarea dreptului unei persoane ce a fost condamnată politic printr-o hotărâre contrară dispozițiilor legale de a primi despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnare?
Normele juridice prevăzute în cuprinsul art. 17 din Carta UE și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că prin constatarea și recunoașterea unei condamnări cu caracter politic si instituirea unei proceduri de despăgubire ce este urmată de către persoana îndreptățită vizata de lege (Legea nr. 221/2009) a fost recunoscut un drept de proprietate, daunele morale la care persoana este îndreptățită având natura unui bun în sensul art. 17 din Carta UE și art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului?
Prevederile art. 47 din Carta UE coroborate cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că întinderea și evaluarea despăgubirilor morale ce se cuvin în urma prejudiciului creat prin executarea unei condamnări penale constatate și recunoscute ca fiind politică este obligatoriu a fi supuse unei proceduri în fața unei instanțe de judecată, aceleași prevederi trebuind interpretate în sensul că se opun înlăturării competenței exclusive a instanței de judecată în aprecierea cuantumului despăgubirilor morale?
Normele juridice cuprinse în art. 17 și art. 47 din Carta UE, art. 6 și art. 13 Convenția Europeană Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană Drepturilor Omului, trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră încălcate dacă soluția pronunțată de către instanța de judecată într-un proces pendinte în baza procedurii Legii nr. 221/2009 referitoare la daune morale este decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative constatate a fi necesare ulterior inițierii de către parte a procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009?
Normele juridice cuprinse în art. 21 din Carta UE și art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului trebuiesc interpretate în sensul că acestea se consideră încălcate dacă soluția pronunțată de către instanța de judecată în soluționarea unor cazuri asemănătoare, cu obiect despăgubiri morale - procedura Legea nr. 221/2009, este decisiv influențată de lipsa corelărilor legislative constatate a fi necesare ulterior urmării de către parte procedurii prevăzute de Legea nr. 221/2009 corelat cu stadiul procesual al fiecărei cauze, și dacă aceleași norme juridice se consideră încălcate prin aprecierea diferită a despăgubirilor morale aferente condamnărilor conform Legii nr. 221/2009 față de aprecierea despăgubirilor morale aferente condamnărilor ulterior constatate eronate în materia dreptului comun? Recurenta a solicitat și suspendarea soluționării prezentului recurs până la pronunțarea hotărârii preliminare. Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Însă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora. Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (a se vedea hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza Cilfit; Hotărârea din 27 martie 1963, în cauza Da Costa). Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză. Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Atunci când se pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, instanței de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale în discuție. Or, în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta tinde la punerea în discuție a lipsirii de efecte juridice, potrivit unei decizii a Curții Constituționale, a unui act normativ (în parte), urmare și necorelării legislative, respectiv legalitatea înlăturării în acest fel din reglementările naționale a competenței instanței în materie - chestiuni lămurite de altfel printr-o decizie în interesul legii, aspecte ce nu se circumscriu celor mai sus arătate. În considerarea acestor argumente, cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sentința primei instanțe nu era definitivă. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Incidența deciziei de neconstituționalitate determină respingerea acțiunii pentru lipsa temeiului de drept al pretențiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situație în care apare ca nefondată critica potrivit căreia instanța nu ar fi examinat fondul cauzei. Critica recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 504 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ș.A. împotriva deciziei civile nr. 61/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.