ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3406/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3406/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București la data de 16 ianuarie 2009,

astfel cum a fost precizată la data de 30 martie 2009, reclamantul M.V.S. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și a solicitat să fie obligat la plata sumelor de 81.152,36 RON actualizată în

raport de rata inflației și până la data plății efective, reprezentând

echivalentul prejudiciului ce i-a fost cauzat, și respectiv de 100.000 euro -

echivalent în RON de la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii s-a arătat că între

anii 1943 - 1948, reclamantul a fost încarcerat ca și deținut de război în

U.R.S.S., fiind considerat deținut politic și, ca atare, a fost trimis să-și

ispășească pedeapsa în Siberia. Ulterior, prin Sentința penală nr. 392 din 22

octombrie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj a fost condamnat la o

pedeapsă de 6 ani închisoare corecțională din care a executat 4 ani la

Penitenciarul Jilava, iar prin Sentința penală nr. 439 din 30 iulie 1969 a fost

achitat, dată fiind inexistența faptelor pentru care s-a dispus condamnarea.

Reclamantul a învederat că din suma totală de

81.152,36 RON, suma de 77.610 RON reprezintă salariul net pe perioada 25 mai

1960 - 15 septembrie 1964, iar suma de 3.542,36 RON constituie valoarea

bunurilor ce i-au fost confiscate și ulterior vândute, conform Decretelor nr.

111/1951 și nr. 221/1960.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.

1073, 1075, 1082, 1084 . 998, 999, 1000, 992 C. civ.

La data de 1 noiembrie 2010, reclamantul și-a

completat temeiul de drept al cererii, cu prevederile Legii nr. 221 din 2 iunie

2009.

Prin Sentința civilă nr. 1784 din 22

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamant, a fost obligat

pârâtul la plata sumei de 35.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, și s-au respins ca

neîntemeiate celelalte capele de cerere.

Pentru a pronunța aceasta sentință,

tribunalul a reținut că pedeapsa privativă de libertate aplicată reclamantului

prin hotărârea penală mai sus menționată reprezintă o condamnare cu caracter

politic dispusă în regimul anterior împotriva unor persoane considerate ca

fiind ostile sistemului totalitar din acea vreme, fiind îndreptățit la

despăgubiri, conform art. 5 alin. (1) din lege.

Tribunalul a avut în vedere la stabilirea

cuantumului daunelor moale faptul că reclamantul a executat în regim de

detenție o pedeapsă de circa 4 ani, precum și împrejurarea că acesta nu a

beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Celelalte cereri formulate de reclamant prin

acțiunea introductivă au fost respinse ca neîntemeiate, nefiind administrate

probe concludente în acest sens.

Prin Decizia civilă nr. 445 A din 28 aprilie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost admise apelurile

declarate de ambele părți, precum și de Ministerul Public, sentința a fost

desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a constatat că soluția primei instanțe cu privire la acordarea de daune

morale în temeiul Legii nr. 221/2009 nu poate fi menținută, având în vedere că,

în urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din lege,

actualul cadru legal (existent ca atare și la data pronunțării hotărârii în

primă instanță) nu mai permite acordarea despăgubirilor morale nici pentru

condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.

Însă, având în vedere că acțiunea a fost

introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul invocând

inițial dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., iar prima instanță nu a

analizat cererea și prin prisma acestor dispoziții legale, ceea ce echivalează

cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect, instanța de apel a considerat

că devin incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care impun

desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sentința a fost desființată în tot, iar cauza

trimisă spre rejudecare, cu mențiunea că rejudecarea va viza numai examinarea

cererii din perspectiva dispozițiilor art. 1073, 1075, 1082, 1084, 998, 999,

1000, 992 C. civ. invocate de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, solicitând casarea hotărârii și obligarea pârâtului la plata a 100.000

euro, cu titlu de daune morale.

Invocă depășirea de către instanță a

atribuțiilor puterii judecătorești, indicând motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Arată că prima instanță a rămas în pronunțare

la data de 1 noiembrie 2010, iar soluția a fost dată la 22 noiembrie 2010.

Consideră că la data rămânerii în pronunțare, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, nefiind încă publicată decizia

instanței de contencios constituțional.

Decizia instanței de contencios

constituțional nu a fost pusă în dezbaterea părților, iar la data închiderii

dezbaterilor aceasta nu era în vigoare.

Susține că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică speței de față, ci doar pentru viitor, aceasta

neavând caracter retroactiv.

În continuarea criticilor, reclamantul invocă

și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând

că, în mod greșit s-a trimis cauza spre rejudecare, întrucât apelul promovat a

vizat exclusiv cuantumul despăgubirilor. Acest lucru echivalează cu

înrăutățirea situației reclamantului în propria cale de atac și cu încălcarea

principiului disponibilității.

În mod eronat instanța de apel a reținut că

reclamantul a invocat inițial dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen.,

reținându-se astfel un temei străin de natura pricinii. Consideră că devine

astfel incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ultimul motiv de casare invocat este cel

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată că toate considerentele deciziei

recurate sunt eronate, deoarece acestea induc un caracter retroactiv al legii,

iar instanța de fond va fi obligată să țină seama de reglementări instituite de

Codul civil, deși norma specială - Legea nr. 221/2009 - prevalează celei

generale.

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs

și pârâtul, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6,7 și

8 C. proc. civ.

Instanța de apel, la pronunțarea soluției, nu

a avut în vedere faptul că reclamantul a criticat sentința doar sub aspectul

cuantumului daunelor acordate și de modificarea temeiului de drept de către

acesta, ci a concluzionat că actualul cadru legal nu mai permite acordarea

despăgubirilor în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Arată că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii întrucât, deși a constatat că a dispărut temeiul juridic al

acțiunii întemeiată pe Legea nr. 221/2009, iar considerentele duceau la

schimbarea soluției primei instanțe, instanța de apel desființează sentința și

trimite cauza spre rejudecare din prisma unor temeiuri de drept pe care

reclamantul le modificase.

Se impunea ca instanța de apel să constate că

nu au fost formulate astfel de critici, că modificarea temeiului de drept a

intervenit înainte de prima zi de înfățișare și că dispozițiile Legii nr.

221/2009 prevalau normei generale.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu

încălcarea principiului disponibilității, omițând faptul că, în fața primei

instanțe, reclamantul a depus cerere completatoare a temeiului de drept cu

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Înalta Curte, analizând nelegalitatea

deciziei atacate din prisma criticilor comune formulate de către ambele părți,

constată că recursurile sunt nefondate.

Acțiunea introductivă de instanță,

înregistrată la data de 16 ianuarie 2009, a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 1073, 1075, 1082, 1084, 998, 999, 1000, 992 C. civ. și a avut drept

petite: obligarea pârâtului la plata sumei de 81.152,36 RON actualizată în

raport de rata inflației și până la data plății efective, compusă din 77.610

RON, reprezentând salariul de care a fost lipsit reclamantul pe perioada 1960 -

1964, și 3.542,36 RON, cu titlu de daune materiale ce constau în contravaloarea

bunurilor ce i-au fost confiscate, și respectiv de 100.000 euro - echivalent în

RON de la data plății, cu titlu de daune morale.

La data de 1 noiembrie 2010, reclamantul și-a

completat temeiul de drept al cererii cu prevederile Legii nr. 221 din 2 iunie

2009, prin concluziile scrise aflate la dosar fond, acesta reiterând că

dispozițiile legii speciale le invocă coroborat cu cele de drept comun.

Cererea de completare a temeiului juridic cu

dispozițiile Legii nr. 221/2009 a fost făcută după apariția acestui act

normativ, întrucât la data formulării cererii introductive de instanță această

lege nu era în vigoare.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea

reclamantului, constatând că, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, acesta este îndreptățit la acordarea sumei de 35.000

euro cu titlu de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic.

În finalul considerentelor, instanța a

menționat că ”celelalte cereri formulate de reclamant prin acțiunea

introductivă vor fi respinse ca neîntemeiate, nefiind administrate probe

concludente în acest sens”.

Instanța de fond, așa cum rezultă din

lecturarea frazei sus-menționate, nu numai că a omis pur și simplu să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă de instanță,

astfel cum au fost individualizate și întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, dar a omis să argumenteze în fapt și în drept soluția de respingere

asupra daunelor solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată,

solicitări menite să ofere instanțelor de control judiciar un punct de plecare

în verificarea legalității și temeiniciei dispozițiilor luate.

Sentința nu îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu prezintă motivele

de drept și de fapt care au format convingerea instanței, motivarea nefiind

pertinentă, completă, concretă, logică și convingătoare, astfel cum impune

norma legală citată, motiv pentru care în mod corect instanța de apel a

constatat incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. se referă în mod expres la necesitatea redactării motivelor de fapt

și de drept care "au format convingerea instanței", precum și a celor

"pentru care s-au înlăturat cererile părților", instanța având astfel

obligația de a face referire în motivare la toate capetele de cerere formulate

și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte,

instanța trebuia să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere care au

constituit obiectul acțiunii, precum și asupra tuturor mijloacelor care au stat

la temelia pretențiilor ridicate de părți.

În lipsa elementelor menționate, buna

administrare a justiției este obstrucționată, iar controlul judiciar nu se

poate exercita. Având în vedere aceste argumente, precum și faptul că instanța

de apel nu putea soluționa pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 1073,

1075, 1082, 1084, 998, 999, 1000, 992 C. civ. invocate de reclamant, fără a

încălca principiul dublului grad de jurisdicție, în mod corect sentința a fost

desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Prin acest mod de soluționare a acțiunii,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără să intre în cercetarea fondului,

cu toate că instanței îi revine obligația legală de a solicita precizări, în

cazul în care ar fi avut nelămuriri asupra temeiului juridic, în sensul

prevăzut de art. 112 C. proc. civ. de la reclamant, pentru a stabili exact care

sunt cererile cu care este sesizată, care sunt temeiurile de drept pe care

înțelege să le invoce în susținerea cererilor, obligație care incumbă instanței

în baza rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și care a

fost ignorată în prezenta cauză.

Instanța de apel a analizat daunele morale

din prisma incidenței Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, ce s-au constituit în critici atât în apelul declarat de

pârât, cât și în cel al Ministerului Public, și a concluzionat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temei de

drept al cererii completatoare, nu mai produc efecte juridice la momentul

soluționării apelului.

Cum acțiunea reclamantului a fost întemeiată

inițial pe dispoziții de drept comun, iar, ulterior, acesta și-a completat

temeiul de drept și cu dispozițiile legii speciale, nu se poate decela o

încălcare a dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În același timp,

soluția instanței de apel de desființare a sentinței atacate și trimitere a

cauzei spre rejudecare nu echivalează cu înrăutățirea situației reclamantului

în propria cale de atac, astfel cum se susține, ci, din contră, o expresie a

rolului activ al instanței, care, în considerarea principiului

contradictorialității, al disponibilității și al nelipsirii părții de un grad

de jurisdicție.

Instanța de apel a constatat că sentința de

fond este nelegală doar în raport de dispozițiile declarate neconstituționale

din Legea nr. 221/2009, ceea ce ar fi condus la o soluție de schimbare a

hotărârii primei instanțe, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

Însă, pentru a pronunța o soluție unitară și

pentru a nu lipsi reclamantul de un grad de jurisdicție, instanța de apel a

desființat cauza și a trimis-o spre rejudecare pentru ca aceasta să fie

analizată și din prisma dispozițiilor de drept comun care au constituit temei

de drept al demersului judiciar inițiat la 16 ianuarie 2009, astfel că nu pot

fi primite criticile pârâtului referitoare la contradictorialitatea

considerentelor ce ar face incident motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest motiv a constituit critică și în

recursul reclamantului, însă subsumat împrejurării că instanța de apel a

reținut că s-ar fi invocat inițial și dispozițiile art. 346 alin. (4) C. proc.

pen.

Din eroare, instanța de apel a inserat în

considerentele hotărârii aceste dispoziții din C. proc. pen., ceea ce reprezintă,

într-adevăr, un temei străin de natura pricinii, însă, motivul desființării

sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare nu l-a reprezentat neanalizarea

acestui text de lege, ci, așa cum lesne rezultă din lecturarea hotărârii

atacate, analizarea acțiunii reclamantului și din prisma dispozițiilor art.

1073, 1075, 1082, 1084, 998, 999, 1000, 992 C. civ. indicate prin acțiunea

introductivă de instanță.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocat de către pârât, se constată că acesta este unul formal, nefiind

dezvoltate critici susceptibile de încadrare în acest motiv de nelegalitate.

În ce privește motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi primite

susținerile reclamantului în sensul că instanța de apel și-a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, întrucât aceasta ar fi dat un caracter

retroactiv deciziei instanței de contencios constituțional.

Dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

vizează incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității legislative

sau executive, astfel cum a fost consacrată de Constituție sau o lege organică.

Din modalitatea de formulare a criticilor

subsumate de reclamant acestui motiv de casare reiese că acestea se referă la

încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, astfel că aceste

susțineri se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și

cele din următorul motiv de recurs, așa că vor fi analizate împreună.

Problema de drept care se pune în speță nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală. Prin urmare, susținerile reclamantului în sensul că instanța

de apel a analizat incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

fără ca aceasta să fi fost pusă în discuția părților, nu poate fi primită,

având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare a normei

imperative de ordine publică. Mai mult, se observă că prin întâmpinarea depusă

reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la decizia instanței de

contencios constituțional.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Pentru toate aceste considerente, care vin în

complinirea celor reținute prin decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge ambele recursuri, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul

M.V.S. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

Deciziei civile nr. 445 A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ