ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4698/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4698/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

martie 2010 reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru a constata caracterul politic al

condamnării sale și obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000.000 euro

despăgubiri morale.

În motivare,

reclamantul a arătat că a fost condamnat prin Sentința penală nr. 140 din 12

aprilie 1962 a Tribunalului Militar Teritorial București la o pedeapsă de 5 ani

închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C.

pen. din 1936, fiind încarcerat la penitenciarul Jilava, de unde a fost

eliberat la data de 19 martie 1964.

Prin Sentința nr.

1454 din 12 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis,

în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro daune

morale și a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea de daune

materiale. Prin aceeași sentință, tribunalul a disjuns capătul de cerere

privind soluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/20001 pentru

imobilul situat în comuna Leordeni, pentru care a acordat termen de judecată la

data de 11 februarie 2011.

În motivare,

tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, precum și a art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ,

față de care a constatat caracterului politic al condamnării suferite și în

consecință dreptul reclamantului la acordarea de daune morale.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, tribunalul a reținut că reclamantul a primit alte

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării conform

Hotărârii nr. 951 din 22 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale

constând în diferența de salariu pe care a avut-o ca laborant și salariul pe

care l-ar fi avut ca inginer, Tribunalul a reținut ca aceasta nu este întemeiată,

față de prevederile art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

cel de-al treilea capăt de cerere privind soluționarea notificării întemeiate

pe Legea nr. 10/2001, constatând ca aceasta nu este în stare de judecată, tribunalul

a dispus disjungerea și soluționarea sa separată.

Prin Deciziei nr.

581A din 31 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins,

ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat, în parte, sentința

apelată în sensul că a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtului

la plata daunelor morale, a menținut restul dispozițiilor privind neacordarea

daunelor materiale și disjungerea capătului de cerere privind soluționarea

notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că reclamantul, prin Hotărârea nr. 951 din 22 martie

1991, beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Hotărârea de fond a

fost pronunțată la data de 12 noiembrie 2010, iar anterior, prin O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a modificat cu

referire la cuantumul despăgubirilor morale, prin stabilirea unei limite maxime

a acesteia.

După intrarea în

vigoare a acestui act normativ, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15

noiembrie 2010, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată direct de

Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile menționate sunt

neconstituționale.

Decizia

sus-menționată a fost publicată în M. Of. al României Partea I nr. 761 din 15

noiembrie 2010, și conform art. 147 alin. (1) din Constituție, față de efectul

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, aceste dispoziții legale,

declarate neconstituționale, nu mai pot constitui temei pentru acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.

Împotriva acestei

decizii reclamantul M.O. a declarat recurs, arătând că instanța de apel a

greșit când a reținut că nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 221/2009.

A mai precizat și că

nu îi sunt aplicabile efectele Deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale,

întrucât ar echivala cu nerespectarea pactelor și tratatelor la care România

este parte, conform art. 20 din Constituția României.

A fost încălcat art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiindu-i respectat dreptul la

un proces echitabil.

Cererea de recurs a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate

de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică

actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

„dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstrucționat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

astfel cum susține acesta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă; a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva Deciziei nr. 581A din

31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM