ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții M.I. și M.Ș. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor luate împotriva tatălui lor, M.V., în temeiul art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art. 304 C.J.M., în baza cărora a fost condamnat la data de 03 mai 1949 la trei luni și o zi închisoare, respectiv prin art. 4 din Legea nr. 289/1947, în baza căruia a fost condamnat prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948 la un an și o lună închisoare corecțională; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 6 luni și 19 zile pe care tatăl lor a petrecut-o în închisorile comuniste, cu cheltuieli de judecată.

În motivare , reclamanții au arătat că, prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948, pronunțată de Tribunalul Ialomița, tatăl lor, M.V., a fost condamnat la un an și o lună închisoare corecțională pentru fapta prevăzută și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, propagandă politică contra partidului comunist. Prin decizia penală nr. 2666 din 07 iulie 1948 pronunțată de Curtea București, secția a IV-a penală, a fost admis recursul declarat împotriva sentinței mai sus amintite și s-a dispus casarea acesteia. La data pronunțării acestei decizii, tatăl lor efectuase deja 3 luni și 18 zile de închisoare. Ulterior, la data de 03 mai 1949, acesta a fost din nou condamnat la trei luni și o zi închisoare, în baza art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art. 304 C.J.M.

pentru delictul de răspândire de știri false. Având în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, măsura luată împotriva tatălui lor nu reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că se impune ca acest caracter politic să fie constatat de către instanța de judecată, în baza art. 4 alin. (2) din aceeași Lege. S-a mai arătat că motivele pentru care a fost reținut tatăl reclamanților se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999. În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune morale, au precizat că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă ca tatăl lor a petrecut în închisorile comuniste o perioadă de 6 luni și 19 zile, că acesta a decedat la data de 14 ianuarie 1992, iar reclamanții, în calitate de fii, sunt îndreptățiți să solicite aceste despăgubiri morale.

Astfel, daunele morale solicitate reprezintă o „reparație morală pecuniară rezonabilă”, având în vedere traumele la care tatăl reclamanților a fost supus; în suma solicitată, reclamanții au inclus și salariul neîncasat de către tatăl lor în perioada 19 martie 1947-01 aprilie 1950, la care se adaugă și perioadele ulterioare, ce reies din cartea de muncă prin desele concedieri - suma respectând raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de stat și suferințele morale produse tatălui lor. Reclamanții au invocat și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, care, prin decizia nr. 148/2008 pronunțată în Dosarul nr. 26869/3/2009, i-a recunoscut fostului deținut politic L.O.

dreptul de a încasa despăgubiri în cuantum de 500.000 euro. Mai mult, la data de 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-o altă cauză privind deținuții politici, respectiv, privind pe V.C., hotărând și în acest caz a acorda o despăgubire morală pecuniară în cuantum de 350.000 euro pentru cinci ani și opt luni, păstrând același calcul de 70.000 euro pentru fiecare an de detenție. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța trebuie să cenzureze cuantumul daunelor morale de așa natură încât o astfel de reparație să nu se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

Prin sentința civilă nr. 1431 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnărilor dispuse împotriva autorului lor prin sentința penală nr. 755/1948, precum și prin sentința penală nr. 256 din 3 mai 1949, a obligat pârâtul la plata despăgubirilor de 4.000 euro către reclamanți, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de autorul acestora, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948, pronunțată de Tribunalul Ialomița, autorul reclamanților, M.V., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și o lună închisoare corecțională, pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracțiunea de propagandă politică.

Prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a dispus arestarea inculpatului M.V. Prin decizia penală nr. 2666 din 7 iulie 1948, pronunțată de Curtea București, sentința menționată a fost casată, pentru vicii de procedură. De asemenea, prin sentința penală nr. 256 din 3 mai 1949, tatăl reclamanților a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni și o zi închisoare corecțională, pentru delictul de răspândire de știri false, prevăzut și pedepsit de art. 329 C. pen. Autorul reclamanților a fost încarcerat de la 15 aprilie 1948 până la 03 august 1948, fiind din nou încarcerat în temeiul mandatului de arestare din anul 1949, fiind trimis în judecată și ulterior condamnat prin sentința nr. 256/1949 a Tribunalului Constanța.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că autorul reclamanților a fost urmărit de organele securității, dovadă fiind notele întocmite de informatorii fostei securități. Conform certificatului de moștenitor din anul 1992, de pe urma defunctului M.V., decedat la 14 ianuarie 1992, au rămas ca moștenitori reclamanții, care sunt descendenți de gradul I ai persoanei condamnate, justificându-și, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 62/2010.

În aceste condiții, în ce privește condamnarea autorului reclamanților în temeiul art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracțiunea de propagandă politică, dar și condamnarea dispusă în temeiul art. 329 C. pen., Tribunalul a constatat că, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, acestea nu constituie de drept condamnări cu caracter politic, însă, în raport de art. 1 alin. (3), rap. la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, condamnările au caracter politic față de chiar natura infracțiunilor reținute în sarcina autorului reclamanților. Tribunalul a constatat, astfel, că acțiunea este în parte întemeiată, reclamanții făcând dovada îndeplinirii cerințelor Legii nr. 221/2009 modificată, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de autorul acestora.

Prin măsura condamnării, instanța a apreciat că s-a cauzat persoanei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu apropiații, colegii, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă și de familia sa. În aceste condiții, instanța a constatat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a moștenitorilor victimei, apreciind că suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Tribunalul a mai reținut că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, această decizie nu a fost publicată în M. Of., astfel că, în raport de dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, prevederile în cauză își continuă aplicarea. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.I. și M.Ș., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamanții M.I. și M.Ș. au arătat că despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin arestarea abuzivă a autorului reclamanților asupra vieții sale sociale, implicit asupra reclamanților, iar cele acordate de instanța de fond nu îndeplinesc acest criteriu, cuantumul lor fiind prea redus, raportat la prejudiciul real suferit.

Totodată, au precizat că, după intervenția instanței de contencios constituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, instanța de judecată trebuie să țină cont de reglementările internaționale în materie, respectiv art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentului a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cu referire la art. 20 din Constituția României. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat schimbarea sentinței apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere pronunțarea celor două decizii ale Curții Constituționale, iar, în subsidiar, reaprecierea cuantumului daunelor morale la care acesta a fost obligat, raportat la jurisprudența constantă internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală față de neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 556/A din 1 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților; a admis apelul pârâtului și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, față de declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, obligatorii pentru instanțele de drept comun, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale a fost lipsit de suport juridic, ceea ce determină ca pretențiile astfel întemeiate să nu mai poată fi primite.

Instanța de apel a mai reținut că reglementările adoptate au ținut seama de actele normative internaționale evocate de către reclamanți; că prin deciziile de neconstituționalitate pronunțate nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în apel reclamanții ar fi avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecății în primă instanță; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării și nici dreptul la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituționalității temeiului juridic al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un mecanism legal, de control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și M.Ș., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanții au formulat următoarele critici: I. Prin aplicarea în cauză a Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este incidentă în speță. II. Aplicând în cauză efectele Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

III. Aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform art. 20 din Constituția României Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile Adunării Parlamentului a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U., precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Pârâtul a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul constatării caracterului politic al condamnărilor dispuse împotriva autorului reclamanților, capăt de cerere lipsit de interes față de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 enumeră în mod expres în art. 1 măsura abuzivă respectivă ca având de drept caracter politic. Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Referitor la recursul reclamanților, Înalta Curte reține următoarele: I. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenții-reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte , a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți. Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Mecanismul de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

Referitor la recursul pârâtului, Înalta Curte reține următoarele: Prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948 pronunțată de Tribunalul Ialomița, autorul reclamanților, M.V., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și o lună închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracțiunea de propagandă politică, iar prin sentința penală nr. 256 din 03 mai 1949 a fost condamnat la 3 luni și o zi închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 329 C. pen., respectiv, delictul de răspândire de știri false. În speță, chiar dacă condamnările la care a fost supus autorul reclamanților se regăsesc în cele enumerate în mod expres de Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic, aceasta nu împiedică persoana îndreptățită să solicite instanței de judecată constatarea unei atare caracter.

Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al condamnării penale deduse judecății nu îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la un tribunal care să constate un atare caracter. Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al condamnărilor penale dispuse împotriva autorului reclamanților, nu împiedică instanța ca, la cerere și pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unor astfel de măsuri privative de libertate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.I. și M.Ș., și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 556 A din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2012.