ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 23 februarie

2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții M.I. și

M.Ș. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor luate

împotriva tatălui lor, M.V., în temeiul art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art.

304 C.J.M., în baza cărora a fost condamnat la data de 03 mai 1949 la trei luni

și o zi închisoare, respectiv prin art. 4 din Legea nr. 289/1947, în baza

căruia a fost condamnat prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948 la un an

și o lună închisoare corecțională; obligarea pârâtului la plata sumei de

100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 6 luni și 19

zile pe care tatăl lor a petrecut-o în închisorile comuniste, cu cheltuieli de

judecată.

În motivare

, reclamanții au arătat

că, prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948, pronunțată de Tribunalul Ialomița,

tatăl lor, M.V., a fost condamnat la un an și o lună închisoare corecțională pentru

fapta prevăzută și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, propagandă

politică contra partidului comunist. Prin decizia penală nr. 2666 din 07 iulie 1948

pronunțată de Curtea București, secția a IV-a penală, a fost admis recursul declarat

împotriva sentinței mai sus amintite și s-a dispus casarea acesteia. La data pronunțării

acestei decizii, tatăl lor efectuase deja 3 luni și 18 zile de închisoare. Ulterior,

la data de 03 mai 1949, acesta a fost din nou condamnat la trei luni și o zi închisoare,

în baza art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art. 304 C.J.M. pentru delictul de

răspândire de știri false.

Având în vedere prevederile

art. 1 din Legea nr. 221/2009, măsura luată împotriva tatălui lor nu reprezintă

de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că se impune ca acest caracter

politic să fie constatat de către instanța de judecată, în baza art. 4 alin.

(2) din aceeași Lege.

S-a mai arătat că motivele

pentru care a fost reținut tatăl reclamanților se încadrează în dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind acordarea de daune morale, au precizat că, din înscrisurile depuse

la dosar, rezultă ca tatăl lor a petrecut în închisorile comuniste o perioadă de

6 luni și 19 zile, că acesta a decedat la data de 14 ianuarie 1992, iar reclamanții,

în calitate de fii, sunt îndreptățiți să solicite aceste despăgubiri morale.

Astfel, daunele morale

solicitate reprezintă o „reparație morală pecuniară rezonabilă”, având în vedere

traumele la care tatăl reclamanților a fost supus; în suma solicitată, reclamanții

au inclus și salariul neîncasat de către tatăl lor în perioada 19 martie 1947-01

aprilie 1950, la care se adaugă și perioadele ulterioare, ce reies din cartea de

muncă prin desele concedieri - suma respectând raportul dintre gravitatea faptelor

ilicite săvârșite de stat și suferințele morale produse tatălui lor.

Reclamanții au invocat

și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă,

care, prin decizia nr. 148/2008 pronunțată în Dosarul nr. 26869/3/2009, i-a recunoscut

fostului deținut politic L.O. dreptul de a încasa despăgubiri în cuantum de 500.000

euro. Mai mult, la data de 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a pronunțat într-o altă cauză privind deținuții politici, respectiv, privind pe

V.C., hotărând și în acest caz a acorda o despăgubire morală pecuniară în cuantum

de 350.000 euro pentru cinci ani și opt luni, păstrând același calcul de 70.000

euro pentru fiecare an de detenție.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța trebuie

să cenzureze cuantumul daunelor morale de așa natură încât o astfel de reparație

să nu se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

Prin sentința civilă

nr. 1431 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnărilor dispuse împotriva

autorului lor prin sentința penală nr. 755/1948, precum și prin sentința penală

nr. 256 din 3 mai 1949, a obligat pârâtul la plata despăgubirilor de 4.000 euro

către reclamanți, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare de autorul acestora, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî în acest

sens, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 755 din 17 mai 1948,

pronunțată de Tribunalul Ialomița, autorul reclamanților, M.V., a fost condamnat

la pedeapsa de 1 an și o lună închisoare corecțională, pentru infracțiunea prevăzută

de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracțiunea de propagandă politică.

Prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a dispus arestarea inculpatului M.V. Prin

decizia penală nr. 2666 din 7 iulie 1948, pronunțată de Curtea București, sentința

menționată a fost casată, pentru vicii de procedură. De asemenea, prin sentința

penală nr. 256 din 3 mai 1949, tatăl reclamanților a fost condamnat la pedeapsa

de 3 luni și o zi închisoare corecțională, pentru delictul de răspândire de știri

false, prevăzut și pedepsit de art. 329 C. pen.

Autorul reclamanților

a fost încarcerat de la 15 aprilie 1948 până la 03 august 1948, fiind din nou încarcerat

în temeiul mandatului de arestare din anul 1949, fiind trimis în judecată și ulterior

condamnat prin sentința nr. 256/1949 a Tribunalului Constanța. Din analiza înscrisurilor

depuse la dosar, rezultă că autorul reclamanților a fost urmărit de organele securității,

dovadă fiind notele întocmite de informatorii fostei securități.

Conform certificatului

de moștenitor din anul 1992, de pe urma defunctului M.V., decedat la 14

ianuarie 1992, au rămas ca moștenitori reclamanții, care sunt descendenți de gradul

I ai persoanei condamnate, justificându-și, astfel, calitatea de a apela la aplicarea

Legii nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, astfel

cum a fost modificat prin O.G. nr. 62/2010.

În aceste condiții, în

ce privește condamnarea autorului reclamanților în temeiul art. 4 din Legea nr.

289/1947, respectiv, pentru infracțiunea de propagandă politică, dar și condamnarea

dispusă în temeiul art. 329 C. pen., Tribunalul a constatat că, față de dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, acestea nu constituie de drept condamnări

cu caracter politic, însă, în raport de art. 1 alin. (3), rap. la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, condamnările au caracter politic față de chiar natura

infracțiunilor reținute în sarcina autorului reclamanților.

Tribunalul a constatat,

astfel, că acțiunea este în parte întemeiată, reclamanții făcând dovada îndeplinirii

cerințelor Legii nr. 221/2009 modificată, pentru acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de autorul

acestora. Prin măsura condamnării, instanța a apreciat că s-a cauzat persoanei un

prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile

în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane – relațiile cu apropiații, colegii, vătămări care își găsesc

expresia tipică în durerea morală încercată de victimă și de familia sa.

În aceste condiții, instanța

a constatat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune,

în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul

repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a moștenitorilor victimei, apreciind

că suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Tribunalul a mai reținut

că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituțional prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1354/2010, această decizie nu a fost publicată în M.

Of., astfel că, în raport de dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, prevederile

în cauză își continuă aplicarea.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții M.I. și M.Ș., pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanții M.I. și M.Ș.

au arătat că despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor

negative produse prin arestarea abuzivă a autorului reclamanților asupra vieții

sale sociale, implicit asupra reclamanților, iar cele acordate de instanța de fond

nu îndeplinesc acest criteriu, cuantumul lor fiind prea redus, raportat la prejudiciul

real suferit.

Totodată, au precizat

că, după intervenția instanței de contencios constituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, instanța de judecată trebuie să țină cont de reglementările

internaționale în materie, respectiv art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a

Adunării Parlamentului a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, cu referire la art. 20 din Constituția României.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat schimbarea sentinței apelate, în

principal, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere pronunțarea

celor două decizii ale Curții Constituționale, iar, în subsidiar, reaprecierea cuantumului

daunelor morale la care acesta a fost obligat, raportat la jurisprudența constantă

internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală

față de neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă

nr. 556/A din 1 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților; a admis

apelul pârâtului și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București;

a schimbat sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de

cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că, față de declararea neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360/2010, obligatorii pentru instanțele de drept comun, capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale a fost lipsit de suport juridic, ceea

ce determină ca pretențiile astfel întemeiate să nu mai poată fi primite.

Instanța de apel a mai

reținut că

reglementările

adoptate au ținut seama de actele normative internaționale evocate de către reclamanți;

că prin deciziile de neconstituționalitate pronunțate nu se aduce atingere art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în apel reclamanții ar fi

avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac

în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecății

în primă instanță; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării și nici dreptul

la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituționalității temeiului juridic

al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un

mecanism legal, de control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.I. și M.Ș., precum și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanții au formulat

următoarele critici:

I. Prin aplicarea în cauză

a Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii

de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare

față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este incidentă în speță.

II. Aplicând în cauză

efectele Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat

principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii consacrat

de art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

III. Aplicarea în cauză

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la

care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform

art. 20 din Constituția României

Prin soluționarea cauzei

din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile

conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Rezoluțiile Adunării Parlamentului a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și

nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U.,

precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Pârâtul a arătat că hotărârea

instanței de apel este nelegală sub aspectul constatării caracterului politic al

condamnărilor dispuse împotriva autorului reclamanților, capăt de cerere lipsit

de interes față de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 enumeră în mod expres în

art. 1 măsura abuzivă respectivă ca având de drept caracter politic.

Recursurile sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul

reclamanților, Înalta Curte reține următoarele:

I. Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate

în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31 mai 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

II. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenții-reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

III. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte , a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene a Drepturilor Omului are drept premisă, așadar, existența

unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională,

este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

Referitor la recursul

pârâtului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin sentința penală

nr. 755 din 17 mai 1948 pronunțată de Tribunalul Ialomița, autorul reclamanților,

M.V., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și o lună închisoare corecțională, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru

infracțiunea de propagandă politică, iar prin sentința penală nr. 256 din 03

mai 1949 a fost condamnat la 3 luni și o zi închisoare corecțională, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 329 C. pen., respectiv, delictul de răspândire de

știri false.

În speță, chiar dacă condamnările

la care a fost supus autorul reclamanților se regăsesc în cele enumerate în mod

expres de Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic, aceasta nu împiedică

persoana îndreptățită să solicite instanței de judecată constatarea unei atare caracter.

Împrejurarea că legea

prevede în mod expres caracterul politic al condamnării penale deduse judecății

nu îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens,

neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la un

tribunal care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea,

pe cale legislativă, a caracterului politic al condamnărilor penale dispuse împotriva

autorului reclamanților, nu împiedică instanța ca, la cerere și pe baza probatoriilor

administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unor

astfel de măsuri privative de libertate.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții M.I. și M.Ș., și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 556 A din 31 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.