ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3202/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3202/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 32458/3/2009 la data de 5 august 2009 și

precizată ulterior, reclamanta R.V.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul la plata

sumei de 600.000 Euro cu titlu de daune morale și la plata sumei de 156.520 lei

cu titlu de daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 656 din 04 mai 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și a

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.000 Euro, în echivalent

în lei la data plății cu titlu de daune morale, cât și la plata sumei de

156.520 lei cu titlu de daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta

este fiica defunctului R.A., care a fost condamnat în baza art. 209/1 alin. (1)

C. pen., astfel că, condamnarea acestuia constituie o condamnare de drept cu

caracter politic.

Prin urmare, prima instanță a constatat că, în speță,

sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că pârâtul

va fi obligat să repare prejudiciul nepatrimonial produs autorului reclamantei

ca urmare a condamnării acestuia prin sentința penală nr. 31/1964 a

Tribunalului Militar București.

În privința cuantumului daunelor morale, tribunalul a

avut în vedere perioada în care autorul reclamantei a fost privat de libertate,

respectiv 09 iunie 1961 -16 august 1969, precum și consecințele vătămătoare

produse asupra acestuia și a membrilor familiei.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect

obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, tribunalul a constatat că este

întemeiat, având în vedere că prin sentința de condamnare i-a fost confiscată

averea.

Astfel, tribunalul a constatat că autorului

reclamantei i-au fost confiscate mai multe bunuri mobile, bunuri descrise în

Procesele verbale încheiate la datele de 19 iulie 1961; 15 august 1963 și 06

august 1962.

Prin raportul de expertiză evaluări bunuri mobile

întocmit de expertul A.N. au fost identificate și evaluate ipotetic bunurile

confiscate de la autorul reclamantei, acestea având o valoare de 156.520 lei.

De asemenea, s-a reținut că, din adresele comunicate

de Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților reiese că reclamantei nu i-au fost acordate despăgubiri pentru

bunurile confiscate de la autorul său.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 514 A din 16 mai 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanta reclamantă R.V.I., a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului

București și apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată

acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. 11 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și a

constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea

Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic, iar prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională

a constatat, de asemenea, neconstituționalitatea acelorași dispoziții legale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituție – dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Curtea de apel a reținut că, deși termenul de 45 de

zile prevăzut de Constituție a expirat, autoritatea legislativă – Parlamentul

României nu a edictat alte dispoziții legale în acord cu dispozițiile

Constituției, astfel încât, în prezent, dispozițiile legale, respectiv art. 1

pct. 1 și art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010, cât și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Așadar, s-a constatat că, deși la data soluționării

cauzei de către instanța de fond, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

erau în vigoare, la data soluționării apelurilor, datorită împrejurării că, în

urma declarării neconstituționalității, legiuitorul nu a edictat o normă

juridică în acord cu prevederile Constituției, dreptul subiectiv civil dedus

judecății nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecății

este neîntemeiată întrucât temeiul de drept juridic al acțiunii în prezent nu

mai este în vigoare, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele juridice.

În ceea ce privește invocarea de către apelantă a

dispozițiilor art. 5, art. 6 și art. 14 CEDO instanța de apel a arătat că, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că în cazurile de

violare a art. 5 paragraf I al Convenției, respectiv în caz de privare nelegală

de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești

pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Însă, în speța dedusă judecății, se mai reține că în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă – există reglementari paralele, și

anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.”

Aceste argumente sunt, de asemenea, în măsură să

înlăture critica formulată de recurentă în ceea ce privește nerespectarea de

către instanța de fond a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum și a Rezoluției nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985.

În acest context, faptul că pe parcursul procesului a

intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului

nu poate fi considerată o afectare a dispozițiilor art. 6 CEDO, în sensul

nerespectării dreptului la un proces echitabil.

Reclamanta nu a dobândit o „speranță legitimă” câtă

vreme nu i s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noțiunea

de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 14

din CEDO în cauză, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada

discriminării, respectiv nu a probat situația persoanelor aflate în situații

identice sau compatibile care sunt tratate preferențial, fără a exista o

justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul urmărit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamanta R.V.I. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Prin recursul formulat, reclamanta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, deși prin motivele de apel nu s-a

criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul de

cerere privind daunele materiale, totuși instanța de apel, cu încălcarea

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., a respins în tot cererea de acordare a

despăgubirilor morale și materiale, astfel că nu s-a limitat la solicitările

formulate în cererile de apel.

Totodată, recurenta a susținut că motivul de apel

referitor la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, invocat la ultimul termen de judecată, trebuia respins ca

tardiv, în baza dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ., prin aceea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, nefiind motivată respingerea capătului de cerere privind

obligarea pârâtului la plata daunelor materiale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în mod nelegal,

instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii nu mai este în

vigoare și că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale există

reglementări paralele.

Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 20 alin. (2), art. 147 alin. (4)din Constituția României și i-a încălcat

drepturile din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului

nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturi si libertăți garantate de Convenție și

protocoalele adiționale si a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În concluzie, recurenta a arătat că, numai aplicând

direct Convenția, potrivit principiului supremației dreptului comunitar asupra

dreptului intern sunt respectate dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României, precum și hotărârea (Costa vs. Enel din 15 iulie 1964) pronunțată de

Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg, în care s-a decis că normele

comunitare primează asupra tuturor normelor naționale. Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fată de cele ale Curții Constituționale a României,

fiind obligatorii pentru instanțele de judecată interne.

Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul declarat pe dispozițiile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ., arătând că, deși niciunul dintre apelanți nu a

criticat sentința instanței de fond în ceea ce privește admiterea capătului de

cerere privind acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea

bunurilor confiscate autorului reclamantei prin hotărârea de condamnare

politică, instanța de apel, în mod greșit, a schimbat în tot sentința instanței

de fond, respingând ca neîntemeiată întreaga acțiune.

Recurentul a arătat că, de altfel, din cuprinsul

considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi analizat

- fie și din oficiu - aspectul cu privire la dreptul reclamantei apelante de a

solicita și de a obține daunele materiale sus-menționate.

Având în vedere că prin decizia nr. l358 din 21

octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a), recurentul a arătat că nu poate fi respins capătul de cerere

formulat de către reclamanta apelantă prin acțiunea introductivă care se referă

la acordarea de daune materiale în sumă de 156.520 lei. Aceasta deoarece

neconstituționalitatea nu vizează întreg art. 5 al Legii nr. 221/2009, alin.

(1) lit. b) al acestui articol din lege, care reglementează acordarea daunelor

materiale, producându-și în continuare efectele juridice.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile formulate de recurenta reclamantă

R.V.I., prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 7

C. proc. civ., care sunt comune cu motivele de recurs ale recurentului

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt

întemeiate, potrivit considerentelor ce succed.

Se constată că, într-adevăr, niciunul din apelanți nu

a criticat prin motivele de apel formulate sentința primei instanțe în ceea ce

privește admiterea capătului de cerere referitor la acordarea de daune

materiale.

În aceste condiții, în mod nelegal instanța de apel a schimbat

în tot sentința și a respins acțiunea în întregime, cu încălcarea dispozițiilor

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel verifică, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță.

În speță, așa cum rezultă din cuprinsul motivelor de

apel formulate în cauză, instanța de apel nu a fost învestită cu analiza

temeiniciei sau legalității sentinței instanței de fond în ceea ce privește

acordarea daunelor materiale.

În plus, așa cum au arătat și recurenții, instanța de

apel nu a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora a fost

respins și acest petit al acțiunii, ceea ce reprezintă o încălcare a

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, se reține că prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat numai neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în lipsa unor critici

formulate în apel referitoare la acordarea daunelor materiale prin sentința primei

instanțe, se constată că în mod greșit instanța de apel a respins și acest

capăt de cerere, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale și își produc în

continuare efectele juridice.

Sunt însă neîntemeiate criticile formulate de

recurenta reclamantă R.V.I. ce vizează modul de soluționare a capătului de

cerere privind acordarea daunelor morale.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al

României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în

care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și ex nunc

, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în

exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei

sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenta.

Având în vedere considerentele expuse, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admise

recursurile declarate, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate

în sensul că,

urmare a admiterii

apelurilor declarate de pârât

și de

Ministerul Public, va fi schimbă în parte sentința

primei instanțe și se va respinge, ca neîntemeiat, numai capătul de cerere

privind acordarea daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I. Se vor menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta R.V.I. și

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei nr. 514 A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii

apelurilor declarate de pârâtul

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbă

în parte sentința nr. 656 din 4 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea

daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I.

Menține restul dispozițiilor deciziei și păstrează

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2012.