ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3202/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 32458/3/2009 la data de 5 august 2009 și precizată ulterior, reclamanta R.V.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 600.000 Euro cu titlu de daune morale și la plata sumei de 156.520 lei cu titlu de daune materiale. Prin sentința civilă nr. 656 din 04 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.000 Euro, în echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale, cât și la plata sumei de 156.520 lei cu titlu de daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta este fiica defunctului R.A., care a fost condamnat în baza art. 209/1 alin. (1) C. pen., astfel că, condamnarea acestuia constituie o condamnare de drept cu caracter politic. Prin urmare, prima instanță a constatat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că pârâtul va fi obligat să repare prejudiciul nepatrimonial produs autorului reclamantei ca urmare a condamnării acestuia prin sentința penală nr. 31/1964 a Tribunalului Militar București. În privința cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere perioada în care autorul reclamantei a fost privat de libertate, respectiv 09 iunie 1961 -16 august 1969, precum și consecințele vătămătoare produse asupra acestuia și a membrilor familiei.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, tribunalul a constatat că este întemeiat, având în vedere că prin sentința de condamnare i-a fost confiscată averea. Astfel, tribunalul a constatat că autorului reclamantei i-au fost confiscate mai multe bunuri mobile, bunuri descrise în Procesele verbale încheiate la datele de 19 iulie 1961; 15 august 1963 și 06 august 1962. Prin raportul de expertiză evaluări bunuri mobile întocmit de expertul A.N. au fost identificate și evaluate ipotetic bunurile confiscate de la autorul reclamantei, acestea având o valoare de 156.520 lei. De asemenea, s-a reținut că, din adresele comunicate de Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților reiese că reclamantei nu i-au fost acordate despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul său.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 514 A din 16 mai 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă R.V.I., a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului București și apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. 11 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic, iar prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat, de asemenea, neconstituționalitatea acelorași dispoziții legale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție – dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Curtea de apel a reținut că, deși termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat, autoritatea legislativă – Parlamentul României nu a edictat alte dispoziții legale în acord cu dispozițiile Constituției, astfel încât, în prezent, dispozițiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 și art. 11 din O.U.G.

nr. 62/2010, cât și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. Așadar, s-a constatat că, deși la data soluționării cauzei de către instanța de fond, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluționării apelurilor, datorită împrejurării că, în urma declarării neconstituționalității, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituției, dreptul subiectiv civil dedus judecății nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecății este neîntemeiată întrucât temeiul de drept juridic al acțiunii în prezent nu mai este în vigoare, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

În ceea ce privește invocarea de către apelantă a dispozițiilor art. 5, art. 6 și art. 14 CEDO instanța de apel a arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 paragraf I al Convenției, respectiv în caz de privare nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale. Însă, în speța dedusă judecății, se mai reține că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementari paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.” Aceste argumente sunt, de asemenea, în măsură să înlăture critica formulată de recurentă în ceea ce privește nerespectarea de către instanța de fond a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum și a Rezoluției nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. În acest context, faptul că pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului nu poate fi considerată o afectare a dispozițiilor art. 6 CEDO, în sensul nerespectării dreptului la un proces echitabil.

Reclamanta nu a dobândit o „speranță legitimă” câtă vreme nu i s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 14 din CEDO în cauză, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada discriminării, respectiv nu a probat situația persoanelor aflate în situații identice sau compatibile care sunt tratate preferențial, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.V.I.

și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin recursul formulat, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că, deși prin motivele de apel nu s-a criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, totuși instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., a respins în tot cererea de acordare a despăgubirilor morale și materiale, astfel că nu s-a limitat la solicitările formulate în cererile de apel. Totodată, recurenta a susținut că motivul de apel referitor la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocat la ultimul termen de judecată, trebuia respins ca tardiv, în baza dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc.

civ. Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin aceea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind motivată respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii nu mai este în vigoare și că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale există reglementări paralele.

Recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (2), art. 147 alin. (4)din Constituția României și i-a încălcat drepturile din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi si libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale si a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În concluzie, recurenta a arătat că, numai aplicând direct Convenția, potrivit principiului supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern sunt respectate dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și hotărârea (Costa vs. Enel din 15 iulie 1964) pronunțată de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fată de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată interne.

Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul declarat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., arătând că, deși niciunul dintre apelanți nu a criticat sentința instanței de fond în ceea ce privește admiterea capătului de cerere privind acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate autorului reclamantei prin hotărârea de condamnare politică, instanța de apel, în mod greșit, a schimbat în tot sentința instanței de fond, respingând ca neîntemeiată întreaga acțiune. Recurentul a arătat că, de altfel, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi analizat - fie și din oficiu - aspectul cu privire la dreptul reclamantei apelante de a solicita și de a obține daunele materiale sus-menționate.

Având în vedere că prin decizia nr. l358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a), recurentul a arătat că nu poate fi respins capătul de cerere formulat de către reclamanta apelantă prin acțiunea introductivă care se referă la acordarea de daune materiale în sumă de 156.520 lei. Aceasta deoarece neconstituționalitatea nu vizează întreg art. 5 al Legii nr. 221/2009, alin. (1) lit. b) al acestui articol din lege, care reglementează acordarea daunelor materiale, producându-și în continuare efectele juridice. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile formulate de recurenta reclamantă R.V.I., prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 7 C. proc.

civ., care sunt comune cu motivele de recurs ale recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt întemeiate, potrivit considerentelor ce succed. Se constată că, într-adevăr, niciunul din apelanți nu a criticat prin motivele de apel formulate sentința primei instanțe în ceea ce privește admiterea capătului de cerere referitor la acordarea de daune materiale. În aceste condiții, în mod nelegal instanța de apel a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea în întregime, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În speță, așa cum rezultă din cuprinsul motivelor de apel formulate în cauză, instanța de apel nu a fost învestită cu analiza temeiniciei sau legalității sentinței instanței de fond în ceea ce privește acordarea daunelor materiale. În plus, așa cum au arătat și recurenții, instanța de apel nu a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora a fost respins și acest petit al acțiunii, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, se reține că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat numai neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în lipsa unor critici formulate în apel referitoare la acordarea daunelor materiale prin sentința primei instanțe, se constată că în mod greșit instanța de apel a respins și acest capăt de cerere, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale și își produc în continuare efectele juridice. Sunt însă neîntemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă R.V.I. ce vizează modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta. Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admise recursurile declarate, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi schimbă în parte sentința primei instanțe și se va respinge, ca neîntemeiat, numai capătul de cerere privind acordarea daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta R.V.I. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 514 A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbă în parte sentința nr. 656 din 4 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale formulat de reclamanta R.V.I. Menține restul dispozițiilor deciziei și păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2012.