ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2660/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 30610/3 din 21 iulie 2009, reclamantul O.O.B.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., arătând că are calitatea de unic moștenitor al mamei sale, O.I.C., decedată la data de 23 octombrie 1995 în Germania - condamnată politic, solicitând, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit de mama sa, urmare a condamnării sale politice prin sentința penală nr. 83 din 10 octombrie 1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București.

Prin sentința civilă nr. 388 din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, în echivalent lei la data plății, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că, în raport de situația de fapt expusă, numita O.C.I. a fost condamnată pentru o infracțiune prevăzută de disp. art. 209 pct. a și b C. pen. din 1936 republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, respectiv pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, și care conform textului legal evocat, constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Instanța a avut în vedere faptul că reclamantul este fiul defunctei O.C.I., descendent de gradul I, astfel cum rezultă din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, și din certificatul de moștenitor din 995, fiind îndreptățit, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la repararea prejudiciului moral suferit de autoarea sa, ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supusă. În determinarea cuantumului despăgubirilor morale, reținând gravitatea suferințelor autoarei reclamantului pe durata celor 4 ani de detenție, precum și faptul că nu a mai primit alte despăgubiri, prima instanță a apreciat cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, constituind o reparație suficientă.

În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor materiale, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată întrucât reclamantul nu a făcut nicio probă a pretențiilor sale, atât timp cât nu a depus dovezi din care să rezulte bunurile ce au fost confiscate și faptul că acestea au aparținut autoarei sale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul. În ședința publică din data de 06 decembrie 2011, a fost invocat de către apelantul pârât motivul de apel ordine publică relativ la lipsirea de efecte juridice a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 (pe care a fost întemeiată acțiunea promovată de reclamant) ca urmare a constatării neconstitutionalitătii lui prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia civilă nr. 276/ A din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au admis apelurile declarate de reclamantul O.O.B.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 388 din 19 martie 2010 pronunată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și s-a schimbat sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.880,2 lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la numita O.C.I. în temeiul sentinței sentinței penale nr. 83/1961; s-a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale ca neîntemeiat; a fost obligat apelantul - pârât la plata către apelantul -reclamant a sumei de 700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu referire la motivul de ordine publică invocat, Curtea de Apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de apel a constatat că, deși a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1) și al art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În consecința celor mai sus expuse, Curtea a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție și, ca urmare a trecerii termenului de 45 de zile menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant. Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituție s-a reținut că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstitutionalitătii lor.

În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, Curtea de Apel a analizat în ce măsură dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării neconstitutionalitătii dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea de Apel a constatat că soluția adoptată de prima instanță în privința capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale este fondată| pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare legii fundamentale, astfel că ea nu mai poate fi păstrată ca atare.

În ce privește precizările făcute în calea de atac a apelului relativ la temeiul de drept în raport de care reclamantul apelant consideră că cererea sa în despăgubiri ar fi întemeiată, Curtea a apreciat că prin ele se tinde la schimbarea, în calea de atac a apelului, a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, contrar exigențelor art. 294 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, Curtea a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate și a respins acest capăt de cerere din acțiunea reclamantului ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, în aceste condiții toate criticile aduse cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate nu mai pot fi primite, atâta timp cât nici pentru suma acordată de instanța de fond apelantul reclamant nu are temei de drept și, în consecință a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. În ce privește motivul de apel formulat de apelantul reclamant relativ la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, Curtea de Apel a constatat că acesta este în parte întemeiat.

Din probatoriul administrat în etapa judiciară a apelului și față de faptul că prin sentința penală nr. 83 din 10 octombrie 1961, autoarei reclamantului i-a fost aplicată atât pedeapsa principală cu închisoarea, cât pedeapsa complementară a confiscării averii personale, Curtea de Apel a apreciat că bunurile consemnate în actele de sechestru/preluare întocmite în cursul cercetării penale prealabile respectivei condamnări trebuie prezumate ca fiind cele care au făcut obiectul măsurii confiscării, astfel că, în lumina prevederilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cererea de despăgubiri reprezentând contravaloarea acestor bunuri apare ca fiind întemeiată.

Pentru determinarea valorii lor, a fost administrată proba cu expertiză evaluatoare, prin aceasta stabilindu-se suma de 6.880,2 lei, instnața de apel având în vedere, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor materiale, numai bunurile care se regăsesc evidențiate în documentele ce fac dovada patrimoniului autoarei sale. Instanța de apel a reținut că probatoriul administrat cu privire la bunurile ce au fost preluate de la numitul O.D. nu au fost incluse în evaluarea astfel realizată față de faptul că acțiunea pendinte a fost formulată de reclamantul apelant exclusiv de pe poziția de succesor al defunctei O.I.C., condamnată politic prin sentința penală nr. 83/1961, iar prin hotărârea privind condamnarea acesteia a fost dispusă „confiscarea averii personale". Astfel, nu există nici un temei spre a se reține că bunurile evidențiate în înscrisurile produse de reclamantul apelant ca aparținând numitului O.D.

ar avea legătură cu averea personală ce a fost confiscată prin efectul sentinței nr. 83/1961 de la autoarea în considerarea căreia a formulat pretențiile deduse judecății. La data de 14 iunie 2012, reclamantul O.O.B.D. a formulat cerere de lămurire a înțelesului și întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 276/ A din 06 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost respinsă prin încheierea din 18 septembrie 2012. În motivarea acestei încheieri, instanța a reținut că din considerentele Deciziei civile nr. 276/ A din 6 decembrie 2011 rezultă cu claritate că bunurile în privința cărora instanța a constatat că au făcut obiectul confiscării în temeiul unei condamnări cu caracter politic sunt cele menționate în procesul-verbal de sechestru din 1960, nu și cele din procesul-verbal din 1948, acesta din urmă fiind fără legătură cu condamnarea politică a numitei O.I.C.

Instanța a arătat că nu poate fi reținută susținerea petentului în sensul că nu se poate identifica modul în care a fost stabilită suma de 6.880,2 lei, întrucât aceasta este suma ce rezultă din raportul de expertiză inițial, privitor la bunurile menționate în inventarul din 1960, corectat cu valoarea din completarea la raportul de expertiză, prin care expertul a stabilit valoarea unor bunuri menționate ca fiind din „metal alb" pentru ipoteza în care metalul în cauză ar fi fost argintul, iar nu un metal comun. Astfel, din suma de 5.307 lei, stabilită în primul raport de expertiză (fila 118), a fost scăzută suma de 414 lei, reprezentând valoarea obiectelor din „metal alb" comun, adăugându-se apoi suma de 1.987,2 lei, reprezentând valoarea acelorași obiecte din metal alb, valoare stabilită pentru ipoteza în care acest metal ar fi fost argintul (fila 141), rezultând astfel suma de 6.880,2 lei, la care a fost obligat pârâtul prin decizia a cărei lămurire se solicită.

Or, în condițiile în care aspectele invocate de petent ca fiind neclare nu au acest caracter, fiind clare și lămurite prin considerentele sentinței și rezultând din probele administrate, și ținând seama totodată de împrejurarea că aspectele invocate nu vizează nici înțelesul și nici întinderea dispozitivului deciziei, în dispozitiv stabilindu-se clar atât obligația pârâtului, cât și întinderea acesteia, Curtea de Apel a respins cererea ca neîntemeiată. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamantul O.O.B.D. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București. Totodată, reclamantul O.O.B.D. a formulat recurs și împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost conexat la prezentul dosar.

Prin recursul declarat, reclamantul O.O.B.D. aduce umătoarele critici de nelegalitate deciziei recurate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. Primul aspect invocat de recurentul - reclamant, invocând pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a acordat apelantului - pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București mai mult decât acesta a cerut, întrucât pe tot parcursul soluționării procesului pârâtul a solicitat numai reducerea cuantumului daunelor morale și nu respingerda cererii de plată a acestor daune morale. în acest sens, arată că nici invocarea prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 nu a fost retrasă după Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale și nici nu s-a formulat vreo cerere în sensul completării motivelor de apel, pârâtul limitându-se la a susține respingerea apelului reclamantului, iar cu privire la apelul M.F.P.

a susținut incidența Deciziilor Curții Constituționale fată de care acțiunea reclamantului ar fi nefondată. Sub un al doilea aspect recurentul reclamant arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că ar fi fost formulat un motiv de apel de ordine publică în ședința din 06 decembrie 2011, motivat de faptul că în „încheierea de ședință" nu apare nici o astfel de mențiune a invocării de către apelantul-pârât a acestui „motiv de ordine publică" și dacă ar fi existat un atare „motiv de apel de ordine publică" - atunci erau obligatorii prevederile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. - care impuneau punerea acestuia in discuția părților. Susține că la ședința din 06 decembrie 2011 - nu numai că nu s-a discutat un atare motiv de ordine publică - ci, dimpotrivă reclamantul a solicitat a se lua act de faptul că nu există un apel al parchetului și că apelantul-pârât cere numai reducerea cuantumului daunelor morale.

Sub un al treilea aspect susține că, în mod cu totul ilegal, instanța de apel nu a luat în discuție și nu a soluționat în nici un fel celelalte motive de apel formulate de părțile apeiante. Arată că niciun text de lege nu absolvă o instanță de control judiciar de a analiza și a se pronunța asupra tuturor motivelor formulate în acea cale de atac, oricare ar fi ele, însuși legiuitorul obligând instanța să judece toate motivele formulate în căile de atac, impunând chiar rejudecarea cauzei, conform art. 318 C. proc. civ. Reclamantul nu a beneficiat de nicio lege de reparație și nu i s-a reparat în nici un mod și în niciun cuantum prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autoarei sale.

Sub un al patrulea aspect instanța de apel în mod greșit consideră că nu există prevederi legale pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de cei ce au fost afectați de măsurile de ordin politic aplicate de regimul comunist. Susține recurentul - reclamant că sediul materiei daunelor morale se află în prevederile art. 504 și 506 C. proc. pen., „prejudiciul" este reglementat de art. 998 C. civ., iar comportamentul magistratului ce refuză a aplica legea, motivat că aceasta nu ar exista sau că ar fi neclară -este sancționat de art. 3 C. civ. (denegarea de dreptate). Arată că, întrucât a trecut termenul de 45 zile de la data de 15 noiembrie 2010 prevăzut în cele două decizii și nu a fost adoptat un nou text de lege constituțional - reclamantul a invocat în faza de soluționare a apelului, dreptul comun reglementat în materia daunelor morale, respectiv art. 504 -506 C. proc.

pen. Acesta oricum se aplica în orice situație - și cu atât mai mult în situația absenței textului special al art. 5 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 221/2009 - și invocarea lui nu reprezenta o modificare a temeiului de drept al acțiunii formulate reclamant. În susținerea acestui argument, recurentul - reclamant arată că termenul de 18 luni, pentru introducerea acțiunii la instanțe - în vederea obținerii de daune morale este majorat prin Legea nr. 221/2009 la trei ani. Dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat necohstituțional - imediat după data de 21 octombrie 2010 - legiuitorul a adoptat Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 -care introduce la art. 13 - noul text al art. 5 alin. (1). Acest nou text nu a fost nici abrogat și nici declarat a fi neconstituțional - și el instituie termenul de 3 ani - care curge de la data adoptării acestei legi ce l-a instituit.

Sub un al cincilea aspect, recurentul - reclamant susține că instanța de apel în mod cu totul greșit a refuzat aplicarea legislației C.E.D.O. și a deciziilor C.E.D.O. de la Strasbourg. în acest sens, invocă hotărâri C.E.D.O., care interzic imixtiunea Statului, prin măsuri legislative, într-un litigiu în care el este „parte" - pentru a-și asigura câștigarea acelui litigiu; interdicția de a invoca aspecte de ordin financiar ale statului respectiv - pentru a refuza stabilirea și acordarea de astfel de daune morale, încălcarea prevederilor protocoalelor adiționale nr. 1 și nr. 14 la Convenție. Sub un al șaselea aspect arată că în mod greșit instanța de apel a acordat daune materiale numai în suma de 6.880,02 lei deși expertiza dispusă de instanță, numai pentru obiectele indicate de aceasta se cifra la suma de 12.950 lei.

Suma stabilită de instanță nu este explicată și nu corespunde expertizelor din dosar. Recurentul - reclamant susține că în fața instanței de apel a solicitat a fi expertizate toate bunurile ce au fost inventariate și confiscate de la O.C.l. și de la soțul acesteia O.D., pe care Ie-a probat cu actele eliberate de C.N.S.A.S. din dosarele penale de condamnare politică, învederând faptul că acele inventare s-au făcut în lipsa tuturor membrilor familiei O., aceștia fiind arestați la momentul respectiv - astfel că nimeni nu a putut indica nici cui aparține fiecare lucru. Totodată, instanța nu a luat în considerare completarea expertizei de bunuri personale aparținând lui O.C.l. și inventariate cu anexa 2 în camera de la Pârâul Rece, pentru care s-a mai plătit din dispoziția instanței un onorariu suplimentar de 500 lei.

Reclamantul O.O.B.D. a formulat critici de nelegalitate și împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 pronunțată de aceeași instanță de apel, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a respins cererea de lămurire a înțelesului dispozitivului Deciziei civile nr. 276/A/2011 și, deși în motivarea încheierii explică faptul că suma de 6.880,20 lei a fost acordată pentru daunele materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate prin procesul - verbal din 30 decembrie 1960 și nu pentru procesul - verbal de bunuri sechestrate și confiscate la 02 iunie 1948. Prin recursul declarat, recurentul - pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București aduce următoarele critici de nelegalitate deciziei recurate, întemeiate pe dipozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul - pârât arată că în mod greșit instanța de apel a acordat reclamantului daunele materiale în cuantum de 6.880,2 lei reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate de la autoarea reclamantului în temeiul sentinței penale nr. 83/1961. Susține că reclamantul trebuia să dovedească în mod concret că bunurile pentru care solicită despăgubiri materiale se regăsesc între bunurile care au fost confiscate prin sentința de condamnare. În lipsa acestor documente rezultă în mod clar că instanța a încălcat dispozițiile art 129 alin. 4 C. proc.

civ. precum și ale art. 129 alin. (5) 1 din același cod, întrucât probele nu erau îndestulătoare pentru soluționarea pricinii, iar art. 1169 C. civ., în privința sarcinii probei, dispune că „cel ce face o propunere în fata judecații trebuie să o dovedească". Mai mult, arată că prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională, referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, a stabilit ca nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți sau bunuri care au fost preluate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra liberalitatilor statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2001 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Pentru aceste considerente, recurentul - pârât solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind plata daunelor materiale.

În continuarea motivării recursului, recurentul - pârât invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, norme pe care le apreciază ca fiind neconstituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată, solicitând ca în raport de considerentele invocate să se constate că excepția formulată este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (2), (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și sesizarea Curții Constituționale, competentă să exercite controlul de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 recurentul - pârât consideră că este întemeiată, întrucât dispozițiile criticate intră în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată.

Dacă în prima parte a alin. (1) lit. b) al art. 5, nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementării, în cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001 precum și de cele ale Legii nr. 247/2005. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de imobile, în înțelesul acestui act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții,cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

În susținerea aestui motiv de nelegalitate invocă și dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, precum și reglementările adoptate de legiutorul român referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 care au ținut cont de Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Recurentul - pârât enumera o serie de acte normative adoptate în material restituirii proprietăților, considerentele reținute de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1358/2010, precum și jurispudența instanței de la Strasbourg.

Susține că, analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune materiale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, se constată că există trei norme juridice cu aceeași finalitate, și anume repararea prejudiciului material cauzat de preluarea abuzivă de către stat a imobilelor ca urmare a condamnărilor politice și a măsurilor administrative asimilate acestora: art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999; art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel cum a statuat și C.E.D.O., în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale.nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

După o scurtă incursiune în dreptul comparat în materie de restituire, recurentul - pârât concluzionează faptul că acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și ai art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie", reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. în acest sens, arătă că legiuitorul nu a indicat în mod expres natura bunurilor pentru care s-a prevăzut acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ceea ce a condus la aplicarea incoerentă a acestor dispoziții legale, instanțele de judecată extinzând aria acordării daunelor materiale și în ceea ce privește echivalentul bunurilor mobile, interpretare ce excede obiectului reglementării. Recurentul - pârât critică decizia pronunțată de instanța de apel și în ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei, care este inadmisibilă, întrucât nu există culpa procesuală, deoarece nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Recursul reclamantului O.O.B.D. este nefondat în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Argumentele pentru care instanța de apel a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, admițând apelul pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010, astfel că este nefondată critica recurentului - reclamant întemeiată pe pct. 6 al art. 304 C. proc.

civ. în sensul că instanța de apel, prin respingerea acțiunii, a acordat pârâtului mai mult decât a cerut. Contrar susținerilor recurentului, motivul de ordine publică privind lipsirea de efecte juridice a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționalității lui prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost invocat de apelantul - pârât și pus în dezbaterea părților la termenul din 6 decembrie 2011, așa cum reiese din practicaua hotărârii atacate. Problema de drept a efectelor Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare la data publicării acestor decizii în M. Of.

a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii și publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. În virtutea dispozițiilor art. 329 alin. 3 C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, decizia menționată nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât însuși recurentul a invocat necesitatea conturării unei practici judiciare unitare, ce este asigurată prin decizia dată în interpretarea legii. Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care Ie-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 6 decembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 și altele C. civ., art. 504-505 C. proc. pen. și dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează. În ceea ce privește critica recurentului O.O.B.D. privind pretinsa aplicare greșită a legii în soluționarea petitului prin care s-au solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate - sub aspectul limitării cuantumului acestora - Înalta Curte o va analiza în raport de criticile ce formează obiectul recursului declarat de reclamant împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 de lămurire a dispozitivului cu privire la aceste bunuri.

Conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Potrivit normei citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri apreciate drept abuzive de către legiuitor.

În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispuse prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia. Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate, însă, dacă măsura a vizat bunuri cu caracter individual, reparația se cuvine doar pentru bunurile expres menționate în hotărâre.

După cum, în mod corect, a reținut instanța de apel și în hotărârea recurată și în încheierea de lămurire a dispozitivului acestei hotărâri, măsura confiscării averii personale aplicată antecesoarei reclamantului ca urmare a condamnării cu caracter politic prin sentința penală nr. 83 din 10 octombrie 1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București a vizat numai bunurile menționate în procesul -verbal de sechestru din 1960 întocmit în cursul cercetării penale, aceste bunuri fiind prezumate că au făcut obiect al măsurii confiscării, iar suma de 6.880,2 lei rezultă din raportul de expertiză evaluatoare, corectat cu valoarea din completarea la raportul de expertiză.

Ca atare, sunt nefondate susținerile din recurs în sensul că antecesoarei i s-ar fi confiscat și alte bunuri, respectiv cele din procesul-verbal din 1948, care nu au legătură cu condamnarea politică a acesteia, atât timp cât acestea nu sunt menționate în hotărârea de condamnare ce o vizează pe O.I.C. și nici nu s-a probat de către reclamant că ar fi avut loc o preluare a acestor bunuri ca urmare a condamnării. Totodată, în mod corect instanța de apel a apreciat că, întrucât acțiunea a fost formulată de reclamant în calitate de succesor al defunctei O.I.C., nu au fost incluse în evaluare bunurile aparținând numitului O.D., având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada prin înscrisurile depuse că aceste bunuri ar avea legătură cu averea personală ce a fost confiscată ca urmare a condamnării politice a autoarei sale.

Față de caracterul extraordinar al recursului excede controlului de legalitate examinarea probelor administrate sub aspectul determinării valorii bunurilor expertizate. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București care dezoltă critici ce vizează nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel sub aspectul acordării daunelor materiale, Înalta Curte constată că acestea nu se mai impun a fi analizate având în vedere că pârâtul, în cursul judecării recursului a achitat voluntar întregul debit în cuantum de 6.880,20 lei reprezentând despăgubiri materiale (ca urmare a punerii în executare a Deciziei civile nr. 276/ A din 6 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze, privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale), conform recipisei C.E.C.

din 11 septembrie 2012 (fila 57), aspect confirmat atât de reprezentantul recurentului -reclamant cât și de reprezentantul Ministerului Public care a pus concluzii de respingere a ambelor recursuri pronunțate în cauză. Nu sunt fondate nici criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant cu purtarea cauzei, întrucât procedura judiciară a fost demarată de parte în considerarea unei dispoziții legale, în vigoare la acel moment, neputându-i fi imputată părții pierderea procesului determinată de constatarea neconstituționalității normei ce constituia însuși temeiul cererii de chemare în judecată. Dimpotrivă, responsabilitatea incumbă autorității legiuitoare, deci statului însuși (pârâtul în cauză), care a adoptat o normă legală ce s-a dovedit a fi, ulterior, neconformă dispozițiilor constituționale.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul O.O.B.D. împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.O.B.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 276/ A din 6 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 18 septembrie 2013.