ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2660/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2660/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 30610/3 din 21 iulie

2009, reclamantul O.O.B.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

arătând că are calitatea de unic moștenitor al mamei sale, O.I.C., decedată la

data de 23 octombrie 1995 în Germania - condamnată politic, solicitând, în

temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit de mama sa, urmare a

condamnării sale politice prin sentința penală nr. 83 din 10 octombrie 1961 a

Tribunalului Militar de Regiune Militară București.

Prin sentința

civilă nr. 388 din 19 martie 2010 pronunțată de Tribunalului București, secția

a V-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant,

dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 100.000

euro, în echivalent lei la data plății, la cursul B.N.R., reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pentru a

dispune astfel, instanța a reținut în esență că, în raport de situația de fapt

expusă, numita O.C.I. a fost condamnată pentru o infracțiune prevăzută de disp.

art. 209 pct. a și b C. pen. din 1936 republicat în M. Of., Partea I, nr. 48

din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, respectiv

pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, și care conform textului

legal evocat, constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Instanța a avut

în vedere faptul că reclamantul este fiul defunctei O.C.I., descendent de

gradul I, astfel cum rezultă din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la

dosarul cauzei, și din certificatul de moștenitor din 995, fiind îndreptățit,

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la repararea

prejudiciului moral suferit de autoarea sa, ca urmare a condamnării cu caracter

politic la care a fost supusă.

În determinarea

cuantumului despăgubirilor morale, reținând gravitatea suferințelor autoarei

reclamantului pe durata celor 4 ani de detenție, precum și faptul că nu a mai

primit alte despăgubiri, prima instanță a apreciat cuantumul sumei solicitate

numai parțial justificat, suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data

plății, constituind o reparație suficientă.

În ceea ce

privește cererea de acordare a despăgubirilor materiale, instanța a apreciat-o

ca neîntemeiată întrucât reclamantul nu a făcut nicio probă a pretențiilor

sale, atât timp cât nu a depus dovezi din care să rezulte bunurile ce au fost

confiscate și faptul că acestea au aparținut autoarei sale.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.

În ședința

publică din data de 06 decembrie 2011, a fost invocat de către apelantul pârât

motivul de apel ordine publică relativ la lipsirea de efecte juridice a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 (pe care a fost

întemeiată acțiunea promovată de reclamant) ca urmare a constatării

neconstitutionalitătii lui prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia

civilă nr. 276/ A din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, s-au admis apelurile declarate de reclamantul O.O.B.D. și de

pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București împotriva sentinței civile nr. 388 din 19 martie 2010 pronunată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, și s-a schimbat sentința apelată în

sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.880,2

lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor

confiscate de la numita O.C.I. în temeiul sentinței sentinței penale nr. 83/1961;

s-a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale ca neîntemeiat; a

fost obligat apelantul - pârât la plata către apelantul -reclamant a sumei de

700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu referire la

motivul de ordine publică invocat, Curtea de Apel a reținut că, prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de

apel a constatat că, deși a fortiori nu se poate concluziona că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în

perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda,

legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative,

Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Totodată, în

temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1) și al art. 1 alin.

(5) din Constituție, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și

normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate,

contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Instanța de

apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art.

1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr.

62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același

articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din

Lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În consecința

celor mai sus expuse, Curtea a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție și, ca urmare a trecerii termenului de 45 de zile menționat de

textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu

legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii

introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel

care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin

încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept

substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Cu referire la

ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituție s-a reținut că

abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca

efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării

neconstitutionalitătii lor.

În ceea ce

privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a apreciat că nu se poate

reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea

unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării

Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a),

ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea

acestui aspect, Curtea de Apel a analizat în ce măsură dispariția temeiului

juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării

neconstitutionalitătii dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce

atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere

considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea de Apel a

constatat că soluția adoptată de prima instanță în privința capătului de cerere

având ca obiect acordarea de daune morale este fondată| pe dispoziții legale ce

au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare

legii fundamentale, astfel că ea nu mai poate fi păstrată ca atare.

În ce privește

precizările făcute în calea de atac a apelului relativ la temeiul de drept în

raport de care reclamantul apelant consideră că cererea sa în despăgubiri ar fi

întemeiată, Curtea a apreciat că prin ele se tinde la schimbarea, în calea de

atac a apelului, a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, contrar

exigențelor art. 294 din C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de

principiul ierarhiei actelor normative, Curtea a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a

justifica menținerea sentinței apelate și a respins acest capăt de cerere din

acțiunea reclamantului ca nefondat.

Instanța de

apel a reținut că, în aceste condiții toate criticile aduse cu privire la

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate nu mai pot fi primite,

atâta timp cât nici pentru suma acordată de instanța de fond apelantul

reclamant nu are temei de drept și, în consecință a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului.

În ce privește

motivul de apel formulat de apelantul reclamant relativ la capătul de cerere

având ca obiect daune materiale, Curtea de Apel a constatat că acesta este în

parte întemeiat.

Din probatoriul

administrat în etapa judiciară a apelului și față de faptul că prin sentința

penală nr. 83 din 10 octombrie 1961, autoarei reclamantului i-a fost aplicată

atât pedeapsa principală cu închisoarea, cât pedeapsa complementară a

confiscării averii personale, Curtea de Apel a apreciat că bunurile consemnate

în actele de sechestru/preluare întocmite în cursul cercetării penale prealabile

respectivei condamnări trebuie prezumate ca fiind cele care au făcut obiectul

măsurii confiscării, astfel că, în lumina prevederilor art. 5 lit. b) din Legea

nr. 221/2009, cererea de despăgubiri reprezentând contravaloarea acestor bunuri

apare ca fiind întemeiată.

Pentru

determinarea valorii lor, a fost administrată proba cu expertiză evaluatoare,

prin aceasta stabilindu-se suma de 6.880,2 lei, instnața de apel având în

vedere, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor materiale, numai bunurile

care se regăsesc evidențiate în documentele ce fac dovada patrimoniului

autoarei sale.

Instanța de

apel a reținut că probatoriul administrat cu privire la bunurile ce au fost

preluate de la numitul O.D. nu au fost incluse în evaluarea astfel realizată față

de faptul că acțiunea pendinte a fost formulată de reclamantul apelant exclusiv

de pe poziția de succesor al defunctei O.I.C., condamnată politic prin sentința

penală nr. 83/1961, iar prin hotărârea privind condamnarea acesteia a fost

dispusă „confiscarea averii personale". Astfel, nu există nici un temei

spre a se reține că bunurile evidențiate în înscrisurile produse de reclamantul

apelant ca aparținând numitului O.D. ar avea legătură cu averea personală ce a

fost confiscată prin efectul sentinței nr. 83/1961 de la autoarea în

considerarea căreia a formulat pretențiile deduse judecății.

La data de 14

iunie 2012, reclamantul O.O.B.D. a formulat cerere de lămurire a înțelesului și

întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 276/ A din 06 decembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost respinsă prin încheierea

din 18 septembrie 2012.

În motivarea

acestei încheieri, instanța a reținut că din considerentele Deciziei civile nr.

276/ A din 6 decembrie 2011 rezultă cu claritate că bunurile în privința cărora

instanța a constatat că au făcut obiectul confiscării în temeiul unei

condamnări cu caracter politic sunt cele menționate în procesul-verbal de

sechestru din 1960, nu și cele din procesul-verbal din 1948, acesta din urmă

fiind fără legătură cu condamnarea politică a numitei O.I.C.

Instanța a

arătat că nu poate fi reținută susținerea petentului în sensul că nu se poate

identifica modul în care a fost stabilită suma de 6.880,2 lei, întrucât aceasta

este suma ce rezultă din raportul de expertiză inițial, privitor la bunurile

menționate în inventarul din 1960, corectat cu valoarea din completarea la

raportul de expertiză, prin care expertul a stabilit valoarea unor bunuri

menționate ca fiind din „metal alb" pentru ipoteza în care metalul în cauză

ar fi fost argintul, iar nu un metal comun.

Astfel, din

suma de 5.307 lei, stabilită în primul raport de expertiză (fila 118), a fost

scăzută suma de 414 lei, reprezentând valoarea obiectelor din „metal alb"

comun, adăugându-se apoi suma de 1.987,2 lei, reprezentând valoarea acelorași

obiecte din metal alb, valoare stabilită pentru ipoteza în care acest metal ar

fi fost argintul (fila 141), rezultând astfel suma de 6.880,2 lei, la care a

fost obligat pârâtul prin decizia a cărei lămurire se solicită.

Or, în

condițiile în care aspectele invocate de petent ca fiind neclare nu au acest

caracter, fiind clare și lămurite prin considerentele sentinței și rezultând

din probele administrate, și ținând seama totodată de împrejurarea că aspectele

invocate nu vizează nici înțelesul și nici întinderea dispozitivului deciziei,

în dispozitiv stabilindu-se clar atât obligația pârâtului, cât și întinderea

acesteia, Curtea de Apel a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamantul O.O.B.D.

și pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București.

Totodată,

reclamantul O.O.B.D. a formulat recurs și împotriva încheierii din 18

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost conexat la

prezentul dosar.

Prin recursul

declarat, reclamantul O.O.B.D. aduce umătoarele critici de nelegalitate

deciziei recurate, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C.

proc. civ.

Primul aspect

invocat de recurentul - reclamant, invocând pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.,

se referă la faptul că instanța de apel a acordat apelantului - pârât Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București mai mult decât acesta a

cerut, întrucât pe tot parcursul soluționării procesului pârâtul a solicitat

numai reducerea cuantumului daunelor morale și nu respingerda cererii de plată

a acestor daune morale. în acest sens, arată că nici invocarea prevederilor O.U.G.

nr. 62/2010 nu a fost retrasă după Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a

Curții Constituționale și nici nu s-a formulat vreo cerere în sensul

completării motivelor de apel, pârâtul limitându-se la a susține respingerea

apelului reclamantului, iar cu privire la apelul M.F.P. a susținut incidența

Deciziilor Curții Constituționale fată de care acțiunea reclamantului ar fi

nefondată.

Sub un al

doilea aspect recurentul reclamant arată că în mod greșit instanța de apel a

reținut că ar fi fost formulat un motiv de apel de ordine publică în ședința

din 06 decembrie 2011, motivat de faptul că în „încheierea de ședință" nu

apare nici o astfel de mențiune a invocării de către apelantul-pârât a acestui

„motiv de ordine publică" și dacă ar fi existat un atare „motiv de apel de

ordine publică" - atunci erau obligatorii prevederile art. 306 alin. (2) C.

proc. civ. - care impuneau punerea acestuia in discuția părților.

Susține că la

ședința din 06 decembrie 2011 - nu numai că nu s-a discutat un atare motiv de

ordine publică - ci, dimpotrivă reclamantul a solicitat a se lua act de faptul

că nu există un apel al parchetului și că apelantul-pârât cere numai reducerea

cuantumului daunelor morale.

Sub un al

treilea aspect susține că, în mod cu totul ilegal, instanța de apel nu a luat

în discuție și nu a soluționat în nici un fel celelalte motive de apel formulate

de părțile apeiante. Arată că niciun text de lege nu absolvă o instanță de

control judiciar de a analiza și a se pronunța asupra tuturor motivelor

formulate în acea cale de atac, oricare ar fi ele, însuși legiuitorul obligând

instanța să judece toate motivele formulate în căile de atac, impunând chiar

rejudecarea cauzei, conform art. 318 C. proc. civ. Reclamantul nu a beneficiat

de nicio lege de reparație și nu i s-a reparat în nici un mod și în niciun

cuantum prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autoarei sale.

Sub un al

patrulea aspect instanța de apel în mod greșit consideră că nu există prevederi

legale pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de cei ce au

fost afectați de măsurile de ordin politic aplicate de regimul comunist.

Susține

recurentul - reclamant că sediul materiei daunelor morale se află în

prevederile art. 504 și 506 C. proc. pen., „prejudiciul" este

reglementat de art. 998 C. civ., iar comportamentul magistratului ce refuză a

aplica legea, motivat că aceasta nu ar exista sau că ar fi neclară -este

sancționat de art. 3 C. civ. (denegarea de dreptate). Arată că, întrucât a

trecut termenul de 45 zile de la data de 15 noiembrie 2010 prevăzut în cele

două decizii și nu a fost adoptat un nou text de lege constituțional -

reclamantul a invocat în faza de soluționare a apelului, dreptul comun

reglementat în materia daunelor morale, respectiv art. 504 -506 C. proc. pen.

Acesta oricum se aplica în orice situație - și cu atât mai mult în situația

absenței textului special al art. 5 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 221/2009 -

și invocarea lui nu reprezenta o modificare a temeiului de drept al acțiunii

formulate reclamant.

În susținerea

acestui argument, recurentul - reclamant arată că termenul de 18 luni, pentru

introducerea acțiunii la instanțe - în vederea obținerii de daune morale este

majorat prin Legea nr. 221/2009 la trei ani. Dacă textul art. 5 alin. (1) lit.

a) a fost declarat necohstituțional - imediat după data de 21 octombrie 2010 -

legiuitorul a adoptat Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 -care introduce la art.

13 - noul text al art. 5 alin. (1). Acest nou text nu a fost nici abrogat și

nici declarat a fi neconstituțional - și el instituie termenul de 3 ani - care

curge de la data adoptării acestei legi ce l-a instituit.

Sub un al

cincilea aspect, recurentul - reclamant susține că instanța de apel în mod cu

totul greșit a refuzat aplicarea legislației C.E.D.O. și a deciziilor C.E.D.O.

de la Strasbourg. în acest sens, invocă hotărâri C.E.D.O., care interzic imixtiunea

Statului, prin măsuri legislative, într-un litigiu în care el este „parte"

- pentru a-și asigura câștigarea acelui litigiu; interdicția de a invoca

aspecte de ordin financiar ale statului respectiv - pentru a refuza stabilirea

și acordarea de astfel de daune morale, încălcarea prevederilor protocoalelor

adiționale nr. 1 și nr. 14 la Convenție.

Sub un al

șaselea aspect arată că în mod greșit instanța de apel a acordat daune

materiale numai în suma de 6.880,02 lei deși expertiza dispusă de instanță, numai

pentru obiectele indicate de aceasta se cifra la suma de 12.950 lei. Suma

stabilită de instanță nu este explicată și nu corespunde expertizelor din

dosar.

Recurentul - reclamant

susține că în fața instanței de apel a solicitat a fi expertizate toate bunurile

ce au fost inventariate și confiscate de la O.C.l. și de la soțul acesteia O.D.,

pe care Ie-a probat cu actele eliberate de C.N.S.A.S. din dosarele penale de

condamnare politică, învederând faptul că acele inventare s-au făcut în lipsa

tuturor membrilor familiei O., aceștia fiind arestați la momentul respectiv -

astfel că nimeni nu a putut indica nici cui aparține fiecare lucru. Totodată,

instanța nu a luat în considerare completarea expertizei de bunuri personale

aparținând lui O.C.l. și inventariate cu anexa 2 în camera de la Pârâul Rece,

pentru care s-a mai plătit din dispoziția instanței un onorariu suplimentar de

500 lei.

Reclamantul O.O.B.D.

a formulat critici de nelegalitate și împotriva încheierii din 18 septembrie

2012 pronunțată de aceeași instanță de apel, întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Arată că

instanța de apel a respins cererea de lămurire a înțelesului dispozitivului Deciziei

civile nr. 276/A/2011 și, deși în motivarea încheierii explică faptul că suma

de 6.880,20 lei a fost acordată pentru daunele materiale reprezentând

contravaloarea bunurilor confiscate prin procesul - verbal din 30 decembrie

1960 și nu pentru procesul - verbal de bunuri sechestrate și confiscate la 02

iunie 1948.

Prin recursul declarat,

recurentul - pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului București aduce următoarele critici de nelegalitate deciziei

recurate, întemeiate pe dipozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurentul - pârât arată că în mod greșit instanța de apel a

acordat reclamantului daunele materiale în cuantum de 6.880,2 lei reprezentând

contravaloarea bunurilor confiscate de la autoarea reclamantului în temeiul

sentinței penale nr. 83/1961.

Susține că

reclamantul trebuia să dovedească în mod concret că bunurile pentru care

solicită despăgubiri materiale se regăsesc între bunurile care au fost

confiscate prin sentința de condamnare.

În lipsa

acestor documente rezultă în mod clar că instanța a încălcat dispozițiile art

129 alin. 4 C. proc. civ. precum și ale art. 129 alin. (5)

1

din

același cod, întrucât probele nu erau îndestulătoare pentru soluționarea

pricinii, iar art. 1169 C. civ., în privința sarcinii probei, dispune că „cel

ce face o propunere în fata judecații trebuie să o dovedească".

Mai mult, arată

că prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională, referindu-se la problema

restituirii bunurilor confiscate de către stat, a stabilit ca nu se poate

interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui

proprietăți sau bunuri care au fost preluate înainte de ratificarea Convenției

ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra liberalitatilor

statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii

proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2001 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei,

Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții

contra Cehiei).

Pentru aceste

considerente, recurentul - pârât solicită admiterea recursului și modificarea

în parte a deciziei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului

de cerere privind plata daunelor materiale.

În continuarea

motivării recursului, recurentul - pârât invocă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, norme pe care le

apreciază ca fiind neconstituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituția României, republicată, solicitând ca în raport de

considerentele invocate să se constate că excepția formulată este admisibilă,

în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (2), (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și

sesizarea Curții Constituționale, competentă să exercite controlul de

constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu privire la

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009 recurentul - pârât consideră că este întemeiată, întrucât

dispozițiile criticate intră în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3) și

(5) din Constituția României, republicată.

Dacă în prima

parte a alin. (1) lit. b) al art. 5, nu se face nicio distincție cu privire la

natura bunurilor care fac obiectul reglementării, în cea de-a doua parte a

acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al

căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001 precum și

de cele ale Legii nr. 247/2005.

Art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de imobile, în înțelesul acestui

act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții,cu oricare

dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile

mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

În susținerea

aestui motiv de nelegalitate invocă și dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr.

221/2009, precum și reglementările adoptate de legiutorul român referitoare la

reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6

martie 1945 -22 decembrie 1989 care au ținut cont de Reglementările adoptate au

ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096

(1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".

Recurentul -

pârât enumera o serie de acte normative adoptate în material restituirii

proprietăților, considerentele reținute de Curtea Constituțională în motivarea

Deciziei nr. 1358/2010, precum și jurispudența instanței de la Strasbourg.

Susține că,

analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor

pentru daune materiale suferite de persoanele persecutate din motive politice

în perioada comunistă, se constată că există trei norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume repararea prejudiciului material cauzat de preluarea abuzivă de către

stat a imobilelor ca urmare a condamnărilor politice și a măsurilor

administrative asimilate acestora: art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999;

art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Astfel cum a

statuat și C.E.D.O., în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește

restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

Cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza

Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză

ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în

jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale,

întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin

Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci

când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când

cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele

naționale.nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în

dobândirea proprietății.

După o scurtă

incursiune în dreptul comparat în materie de restituire, recurentul - pârât

concluzionează faptul că acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale

suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea

fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea

este valoare supremă.

Totodată, în

temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora

"Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și

ai art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "în România,

respectarea [...] legilor este obligatorie", reglementarea criticată

încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de

incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000,

republicată.

Totodată,

textul de lege criticat, astfel cum este redactat, încalcă și regulile

referitoare la precizia și claritatea normei juridice. în acest sens, arătă că

legiuitorul nu a indicat în mod expres natura bunurilor pentru care s-a

prevăzut acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ceea ce a

condus la aplicarea incoerentă a acestor dispoziții legale, instanțele de

judecată extinzând aria acordării daunelor materiale și în ceea ce privește

echivalentul bunurilor mobile, interpretare ce excede obiectului reglementării.

Recurentul -

pârât critică decizia pronunțată de instanța de apel și în ce privește

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei, care este

inadmisibilă, întrucât nu există culpa procesuală, deoarece nu a dat dovadă de

rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Examinând

decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin

Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

se constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul

reclamantului O.O.B.D. este nefondat în raport de critica referitoare la lipsa

de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Argumentele

pentru care instanța de apel a respins capătul de cerere având ca obiect daune

morale, admițând apelul pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic

invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile

Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010, astfel că este

nefondată critica recurentului - reclamant întemeiată pe pct. 6 al art. 304 C.

proc. civ. în sensul că instanța de apel, prin respingerea acțiunii, a acordat

pârâtului mai mult decât a cerut.

Contrar

susținerilor recurentului, motivul de ordine publică privind lipsirea de efecte

juridice a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca

urmare a declarării neconstituționalității lui prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale a fost invocat de apelantul - pârât și pus în dezbaterea

părților la termenul din 6 decembrie 2011, așa cum reiese din practicaua

hotărârii atacate.

Problema de

drept a efectelor Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare la data publicării acestor decizii în M. Of. a fost dezlegată prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii și publicată în M.

Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

În virtutea

dispozițiilor art. 329 alin. 3 C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date

problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii

pentru instanțe, decizia menționată nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, cu atât mai

mult cu cât însuși recurentul a invocat necesitatea conturării unei practici

judiciare unitare, ce este asigurată prin decizia dată în interpretarea legii.

Prin Deciziile nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face,

însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care Ie-a dat naștere.

Rezultă că, în

cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este însă

vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii,

în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare,

efectele Deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ.

De aceea, nu se

poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar

din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Atunci când

intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat

fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 6 decembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Critica

recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri

de drept (art. 998-999 și altele C. civ., art. 504-505 C. proc. pen. și

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată,

întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în

raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei

instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această

soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează

decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se

astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocat numai

formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie

ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

În ceea ce

privește critica recurentului O.O.B.D. privind pretinsa aplicare greșită a

legii în soluționarea petitului prin care s-au solicitat despăgubiri materiale

pentru bunurile mobile confiscate - sub aspectul limitării cuantumului acestora

- Înalta Curte o va analiza în raport de criticile ce formează obiectul

recursului declarat de reclamant împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 de

lămurire a dispozitivului cu privire la aceste bunuri.

Conform art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană, care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

ll-lea inclusiv, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit normei

citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate odată cu

aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri apreciate drept abuzive de către

legiuitor.

În cazul

condamnării cu caracter politic, este prevăzută condiția ca bunurile să fi fost

confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul

vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispuse prin hotărârea penală, fie că

au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.

Astfel, dacă

s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate

bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate, însă, dacă

măsura a vizat bunuri cu caracter individual, reparația se cuvine doar pentru

bunurile expres menționate în hotărâre.

După cum, în

mod corect, a reținut instanța de apel și în hotărârea recurată și în

încheierea de lămurire a dispozitivului acestei hotărâri, măsura confiscării

averii personale aplicată antecesoarei reclamantului ca urmare a condamnării cu

caracter politic prin sentința penală nr. 83 din 10 octombrie 1961 a

Tribunalului Militar de Regiune Militară București a vizat numai bunurile

menționate în procesul -verbal de sechestru din 1960 întocmit în cursul

cercetării penale, aceste bunuri fiind prezumate că au făcut obiect al măsurii

confiscării, iar suma de 6.880,2 lei rezultă din raportul de expertiză

evaluatoare, corectat cu valoarea din completarea la raportul de expertiză.

Ca atare, sunt

nefondate susținerile din recurs în sensul că antecesoarei i s-ar fi confiscat

și alte bunuri, respectiv cele din procesul-verbal din 1948, care nu au

legătură cu condamnarea politică a acesteia, atât timp cât acestea nu sunt

menționate în hotărârea de condamnare ce o vizează pe O.I.C. și nici nu s-a

probat de către reclamant că ar fi avut loc o preluare a acestor bunuri ca

urmare a condamnării.

Totodată, în

mod corect instanța de apel a apreciat că, întrucât acțiunea a fost formulată

de reclamant în calitate de succesor al defunctei O.I.C., nu au fost incluse în

evaluare bunurile aparținând numitului O.D., având în vedere că reclamantul nu

a făcut dovada prin înscrisurile depuse că aceste bunuri ar avea legătură cu

averea personală ce a fost confiscată ca urmare a condamnării politice a

autoarei sale.

Față de

caracterul extraordinar al recursului excede controlului de legalitate

examinarea probelor administrate sub aspectul determinării valorii bunurilor

expertizate.

Cu privire la

recursul pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. a

Municipiului București care dezoltă critici ce vizează nelegalitatea hotărârii

pronunțate de instanța de apel sub aspectul acordării daunelor materiale, Înalta

Curte constată că acestea nu se mai impun a fi analizate având în vedere că

pârâtul, în cursul judecării recursului a achitat voluntar întregul debit în

cuantum de 6.880,20 lei reprezentând despăgubiri materiale (ca urmare a punerii

în executare a Deciziei civile nr. 276/ A din 6 decembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze, privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale), conform recipisei C.E.C.

din 11 septembrie 2012 (fila 57), aspect confirmat atât de reprezentantul

recurentului -reclamant cât și de reprezentantul Ministerului Public care a pus

concluzii de respingere a ambelor recursuri pronunțate în cauză.

Nu sunt fondate

nici criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamant cu purtarea cauzei, întrucât procedura judiciară a fost

demarată de parte în considerarea unei dispoziții legale, în vigoare la acel

moment, neputându-i fi imputată părții pierderea procesului determinată de

constatarea neconstituționalității normei ce constituia însuși temeiul cererii

de chemare în judecată. Dimpotrivă, responsabilitatea incumbă autorității

legiuitoare, deci statului însuși (pârâtul în cauză), care a adoptat o normă

legală ce s-a dovedit a fi, ulterior, neconformă dispozițiilor constituționale.

Ca urmare, față

de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile

deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul O.O.B.D. împotriva încheierii din 18

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.O.B.D. și de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr.

276/ A din 6 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 18 septembrie 2013.