ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4839/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4839/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 1141/122/2009, reclamantul P.M.
a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro echivalent
în lei la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a
arestării și condamnării cu caracter politic în intervalul 4 septembrie 1961 -
20 ianuarie 1963, precum și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul
bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Prin
sentința civilă nr. 217 din 30 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu,
a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul să plătească
reclamantului suma de 30.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua
plății, cu titlu de daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată.
În
motivarea hotărârii, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 5 din
Legea nr. 221/2009 și art. 998 C. civ., fiind probată condamnarea cu caracter
politic pentru una din faptele prevăzute de art. l alin. (2) din Legea nr. 221/2009,
a executat 16 luni de detenție la o vârstă tânără, care a cauzat reclamantului
un evident prejudiciu moral, prin lipsirea de libertate, expunerea la suferință
publică, împiedicându-l să ducă o viață normală.
S-a mai
reținut că s-a dovedit faptul că ulterior grațierii și punerii în libertate,
reclamantul a fost supravegheat în formula notei informative, ceea ce
echivalează cu un comportament abuziv al autorității, de natură a aduce
atingere dreptului la demnitate.
În ceea
ce privește suferințele cauzate în regimul de detenție, s-a constatat că nu
s-au adus dovezi concrete, în sensul unor afecțiuni medicale sau supunerii la
tratamente inumane, nefiind însă contestată suferința psihică suportată
datorită izolării în închisorile comuniste și intensitatea acesteia la o vârstă
tânără, cu care reclamantul a debutat în cariera profesională.
Prima
instanță a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că grațierea restului de
pedeapsă reprezintă o reparație morală, întrucât grațierea nu a înlăturat
consecințele negative ale suportării regimului de detenție, iar în privința
carierei profesionale, a apreciat că reclamantului i s-a lezat dreptul la
afirmare socială prin continuarea muncii.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin
decizia civilă nr. 532/ A din 4 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a
fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a fost admis apelul
formulat de apelantul pârât, a fost desființată sentința și a fost trimisă
cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Analizând
actele și lucrările dosarului, instanța de apel a respins apelul formulat de
reclamant, apreciind cuantumul despăgubirilor morale acordate ca fiind
echitabil și just în raport cu suferințele îndurate atât în perioada detenției,
cât și ulterior acestei perioade.
S-a
apreciat că, deși suferințele morale nu pot fi cuantificate, acestea
reprezentând atitudinea subiectivă personală a fiecărui individ, în raport cu
realitatea înconjurătoare, este necesar ca la aprecierea compensațiilor
acordate cu acest titlu să se respecte un just echilibru al realităților.
Din
această perspectivă, s-a considerat că suma de 30.000 euro nu este o sumă
derizorie, ea reprezentând o reparație mai mult decât echitabilă pentru
societatea românească.
Apelul
formulat de pârât a fost admis, pe considerentul neparticipării procurorului la
judecata cauzei, ceea ce a atras desființarea sentinței și trimiterea ei spre
rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Deși
s-a susținut în cauză o distincție netă între dispozițiile art. 4 și art. 5 din
Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că în ipotezele privind faptele care
constituie condamnări cu caracter politic, singurele dispoziții de procedură
care privesc părțile din proces și competența de soluționare a cauzei, sunt
cele prevăzute la art. 4 alin. (4) și (5) din actul susmenționat.
Aceste
dispoziții se referă atât la sesizarea instanței, cât și la participanții din
proces și a reprezentării acestora, stabilind și competența de soluționare a
cauzei.
În art.
5 alin. (2) nu se mai reiau aceste dispoziții, făcându-se doar mențiunea în
privința hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor art. 1 lit.
a) și b) că sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice prin
direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a Municipiului
București.
S-a
considerat că Decretul nr. 221/2009 trebuie privit ca un tot unitar,
dispozițiile sale referitoare la procedura de soluționare a acestor cauze
neputând fi interpretată diferit în funcție de ipotezele distincte față de
dreptul subiectiv reglementat, întrucât o interpretare per a contrario ar
însemna ca pentru cererile ce se încadrează în art. 5 alin. (1) să nu fie
stabilită competența de soluționare a cauzei ori calitatea procesuală pasivă și
reprezentarea respectivei părți în proces.
S-a
reținut că, trebuie avut în vedere și caracterul special al acestui act normativ,
de reparație morală cu consecința obligării statului la plata unor despăgubiri,
intenția legiuitorului fiind aceea de ocrotire a unui interes general, a
drepturilor și libertăților cetățenilor, ceea ce face necesară participarea
procurorului în aceste cauze civile.
Așa
fiind, instanța de control judiciar a respins ca nefondat apelul formulat de
reclamant, a admis apelul formulat de pârât și în temeiul art. 296 alin. (1) C.
proc. civ. a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași
instanță de fond.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, care a susținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,
condamnarea suferită de reclamant, constituie de drept condamnare cu caracter
politic, nemaifiind necesară constatarea caracterului politic al acesteia de
către instanța de judecată învestită cu judecata cererii de acordare de
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Dispozițiile
art. 4 din Legea nr. 221/2009 reglementează situația persoanelor condamnate
pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege și consacră
posibilitatea învestirii instanței cu cereri privind constatarea caracterului
politic al condamnării, ultimul aliniat al aceluiași text (art. 4 din Legea nr.
22112009) impunând participarea obligatorie a procurorului la judecata acestor
cereri.
Prin
urmare, doar în acest caz este obligatoriu participarea procurorului, situație
neincidentă în cauză datorită petitului cererii și a caracterului politic de
drept a condamnării suferite de reclamant.
Chiar
și în situația în care participarea procurorului ar fi fost obligatorie la
judecata cauzei în fond, soluția pronunțată de instanța de apel rămâne greșită,
deoarece de ordine publică fiind, excepția analizată ar fi trebuit să conducă
la admiterea ambelor apeluri.
Pe de
altă parte, s-a susținut că niciuna din ipotezele art. 297 alin. (1) C. proc.
civ. nu este incidență în cauză, corespunzător art. 297 alin. (2) teza ultimă C.
proc. civ., care ar fi obligat instanța de apel să judece cauza în fond.
Prin
decizia civilă nr. 5182 din 15 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel București, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre
rejudecare la aceeași instanță.
În
motivare s-a reținut, în esență, că, dacă prin art. 4 din Legea nr. 221/2009
legiuitorul a prevăzut expres participarea procurorului doar în cazul
acțiunilor prevăzute de acest text și prin trimitere expresă și în cazul celor
reglementate prin art. 1 alin. (3) din aceiași lege, nu se poate presupune că
intenția legiuitorului a fost ca procurorul să participe obligatoriu la toate
categoriile de acțiuni vizate de lege, printr-o interpretare denumită de
instanță per a contrario care de fapt nu este o metodă de interpretare, ci o
regulă argumentativă care aparține interpretării logice. Argumentul per a
contrario se întemeiază pe principiul de logică potrivit cu care atunci când se
afirmă ceva se neagă contrariul. în cauză operează interpretarea sistematică,
iar interpretarea normei juridice a art. 4 din lege care impune participarea
obligatorie a procurorului, se coroborează cu art. 1 alin. (3) care face
trimitere expresă la același text, ceea ce înseamnă că în cazul acțiunilor
reglementate de art. 1 alin. (3) și art. 4 din lege, participarea procurorului
este obligatorie.
Mai
mult, soluția pe fond a cauzei, în condițiile în care s-a reținut chiar și
greșit existența unei excepții de ordine publică care viza alcătuirea
completului de fond tară procuror, nu permitea validarea hotărârii considerate
nelegale în privința reclamantului a cărui cerere de apel a soluționat-o pe
fond, și desființarea ei în privința pârâtului cu trimitere spre rejudecare
pentru reluarea judecății într-un complet alcătuit cu procuror.
În
realitate, acțiunea în daune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu
dispune participarea obligatorie a procurorului, iar instanța de apel trebuia
să judece cauza în fond.
În rejudecare,
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 8605/2/2011.
La data
de 2 decembrie 2011, apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu a formulat
întâmpinare, susținând că în prezent nu mai există temeiul juridic pentru
acordarea daunelor morale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale
fiind declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009.
În ceea
ce privește apelul declarat de reclamant, instanța de apel a constatat că la
termenul de judecată din 8 martie 2012, această parte a solicitat a se lua act
de faptul că înțelege să renunțe la judecarea cererii de apel.
Având
în vedere manifestarea de voință exprimată de către apelantul reclamant,
apreciind ca fiind îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 246 C.
proc. civ., reținând, totodată, că potrivit principiului disponibilității,
părțile pot să exercite acte de dispoziție prin care să pună capăt procesului
conform voinței lor, precum și faptul că nu există dispoziții potrivnice care
să înlăture aplicarea textelor de drept anterior invocate, instanța a luat act
de renunțarea apelantului reclamant la judecata apelului declarat.
În ceea
ce privește apelul declarat de pârât, instanța de apel a reținut, în esență,
că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de
neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și
soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21
octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt
neconstituționale.
Astfel,
având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1
1
) din Legea nr. 221/2009,
introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod
expres la prevederile alin. (1) din același articol, s-a constatat că
trimiterile la art. 5 alin. (1) lit. a) din lege rămân fără obiect, prin
declararea art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind
neconstituțional.
În
consecință, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)
teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot
constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin
acțiunea dedusă judecății.
Astfel,
prin decizia civilă nr. 108/ A din 8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a
luat act de renunțarea apelantului reclamant P.M. la judecarea apelului
declarat împotriva sentinței civile nr. 217 din 30 noiembrie 2009, pronunțată
de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor
Publice Giurgiu.
A fost
admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu împotriva
aceleiași sentințe. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost
respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.
În
termen legal, împotriva deciziei civile nr. 108/ A din 8 martie 2012 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și
de familie, reclamantul P.M. a declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea
atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Întrucât
în prezenta speță se pune problema dispariției temeiului de drept al acțiunii
formulate de reclamant, ca urmare a declarării neconstituționale a
dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, interpretarea în
acest sens a efectului deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și
respingerea acțiunii ca neîntemeiată, determină, în opinia recurentului,
încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv art. 6 par. 1
privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 coroborat cu Protocolul 12
privind discriminarea.
În
speță, susține recurentul, este vorba de dreptul la o despăgubire prevăzută de
o lege în vigoare la momentul intentării acțiunii care își găsea temeiuri
suficiente în legea internă și în practica instanțelor judecătorești.
Decizia
de neconstituționalitate produce un efect retroactiv, deoarece ea înlătură ab
initio dreptul reclamanților la despăgubire, considerându-se că acesta nici nu
a existat, fără a se ține seama de împrejurarea că, la data promovării acțiunii,
nu numai că legea era în vigoare și era aplicată în mod uniform de către
instanțele de judecată, dar nici nu exista vreo problemă de constituționalitate
care să pună sub semnul întrebării îndreptățirea acestor persoane de a pretinde
despăgubiri în baza acestei legi.
Recurentul
consideră că apariția deciziei Curții Constituționale între momentul
introducerii acțiunii și momentul soluționării cererii conduce la încălcarea
principiului echității procesului sub aspectul „egalității armelor”, principiu
care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de
a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de net
dezavantaj în raport cu adversarul său.
În
opinia sa, în cauza de față, se pune problema rupturii egalității armelor, în
situația în care la momentul modificării cadrului legislativ exista un proces
pe rolul instanțelor.
Intenția
statului a fost de despăgubire a persoanelor care întrunesc condițiile impuse
de Legea nr. 221/2009, iar recurentul avea la momentul formulării cererii o
bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la
acordarea despăgubirilor, ca urmare a unei proceduri echitabile și examinării
circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
De
asemenea, prin aplicarea dispozițiilor deciziei Curții Constituționale
consideră că i se încalcă dreptul la nediscriminare, creându-se astfel un
tratament juridic diferit persoanelor care solicită despăgubiri, determinat de
celeritatea cu care instanțele de judecată au soluționat cererile.
Solicită
admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii
apelului formulat de pârât și menținerii sentinței civile nr. 217 din 30
noiembrie 2009 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă.
În
drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul
- pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția
Generală a Finanțelor Publice Giurgiu.
P.L.I. nu
a formulat întâmpinare.
Analizând
decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
formulate și temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, Înalta Curte
constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele
care succed:
Problema
juridică care se ridică în speța de față nu este cea a îndreptățirii
reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat
cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,
printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții
Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României
nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar
susținerilor recurentului-reclamant, această problemă de drept a fost dezlegată
corect de către instanța de apel.
Criticile
referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de
greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează
a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,
publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Potrivit
art. 329 C. proc. civ. (în prezent art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.,
astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010),
dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii
este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa
încât, în raport de decizia în interesul legii anterior menționată, se impune
păstrarea soluției din hotărârea recurată.
Astfel,
conform art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind
suspendate de drept.
La alin.
(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de
la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.
31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În
raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema
dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și
acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere
în acest sens.
Această
problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,
pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în
sensul că s-a stabilit ca decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale
produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării
acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja
pronunțată o hotărâre definitivă.
În
concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile
art. 5 alin. l lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu
mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
În
speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 8 martie 2012, împrejurare
din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010
a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată
definitiv.
Este de
necontestat că acțiunea reclamantului P.M. a fost promovată la un moment la
care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar această
împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe
toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența
unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus
regit actum.
Este
vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi
este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,
ivit înaintea definitivării sale.
Norma
tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă
de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate
fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să
continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element
nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de
altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte
numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Prin
urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul
reclamantului anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate
vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel
încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la
care face referire reclamantul.
În
cauză, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul
unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data
publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre
definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Procesul
nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal
constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Este
adevărat că noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene,
poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o
speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009
a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de
creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt
însă sub condiție.
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire
este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor
legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative
promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a
autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind
suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială
ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României).
Respectarea
principiului egalității în fața legii, principiul echității procesului sub
aspectul „egalității armelor” pe care le reclamă recurentul în cauză, și
protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de
legitimitate în ordinea juridică internă.
De
asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv
principiul egalității în drepturi, ori principiul nediscriminării cum greșit
pretinde recurentul.
„Tratamentul
distinct”, situația de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi,
dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la
momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare
obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și
rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite
și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme
imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
De
altfel, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale
se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme
incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, aspect
reținut în mod corect și de instanța de control judiciar.
În ceea
ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului la care face trimitere
recurentul acesta este un document politic internaționale cu caracter de
recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului
Europei, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern în raport de
prevederile art. 11 și art. 20 din Constituție, care se referă numai la
tratatele internaționale.
În
consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în
recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data
publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre
definitivă, înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui
temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea
dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea
recurată.
Pentru
toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că
hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 108/
A din 8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, menținând decizia instanței de
apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 108/ A din
8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.