ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4504/F din 17 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind neîntemeiată.

A fost admisă în

parte acțiunea civilă promovată de către reclamanții B.F., B.M., B.I.R., B.T.,

U.L.M., S.M. și D.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Fiananțelor Publice

Bistrița-Năsăud și în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească

reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic a lui B.T. sr. în cuantum total de 36.500 euro, în echivalent

în lei, la cursul BNR din data plății și pentru prejudiciul moral suferit prin

măsura administrativă cu caracter politic aplicată defuncților B.T. sr., B.A.,

B.T. jr, S.V. născută B. și reclamanților B.F. și B.M., în cuantum total de 270.000

euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din data plății.

Tribunalul a reținut,

în esență, că antecesorul reclamanților B.T. senior a fost arestat la data de 08

februarie 1949, așa cum rezultă din adresa din 17 mai 1994 eliberată de către Tribunalul

Militar Cluj.

Prin sentința nr.

1583 din 02 noiembrie 1949, B.T. senior a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare

corecțională, două mii lei amendă corecțională și 1 an interdicție corecțională

și confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut

de art. 209 combinat cu art. 157 C. pen. și Decretul nr. 212.

Condamnarea suferită pe

aceste temeiuri a fost calificată prin art. 2 alin. (1) lit. a) și d), ca fiind

una cu caracter politic de drept.

Adresa din 17 mai

1994 a Tribunalului Militar Cluj atestă și împrejurarea că pedeapsa privativă de

libertate a fost executată integral până la data de 08 februarie 1950.

A reținut instanța de

fond că reclamanții sunt copii, respectiv nepoți ai defunctului B.T. senior, rude

de gradul I și II, așa cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei

fiind astfel îndreptățiți să solicite despăgubiri, potrivit art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009.

Raportat la suferințele

psihice suferite de antecesorul reclamanților prin condamnarea cu caracter politic

suferită, condițiile concrete în care ele s-au produs, relevate de către martorul

audiat în cauză, precum și la durata pedepsei privative executate, Tribunalul a

apreciat că prin condamnare s-a produs un prejudiciu moral, însă cuantumul acestuia

nu este cel pretins către reclamanți, ci de 36.500 euro, în echivalent lei la data

plății, măsură în care acțiunea a fost admisă.

În ceea ce privește măsura

cu caracter politic dispusă atât față de soții B.T. senior și B.A., cât și față

de cei patru copii ai acestora, reclamantul B.F., reclamanta B.M., defunctul B.T.

junior I (tatăl reclamanților B.T. jr. II, B.I.R. și V.L.M., născută B.) și defuncta

S.V., născută B. (mama reclamanților S.M. și D.A.), Tribunalul a reținut că potrivit

celor comunicate în adresa din 26 decembrie 1990 de către Ministerul de Interne,

cei enumerați mai sus au fost dislocați în baza deciziei Ministerului Afacerilor

Interne nr. 200/1951 în localitatea S., județul Constanța, pentru că au făcut parte

din categoria chiaburi, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate abia la 22

septembrie 1956.

Ridicarea familiei B.

este atestată și de copia din Dosarul nr. 4/1951, eliberată de Filiala Arhivelor

Statului județului Bistrița-Năsăud.

Tribunalul a apreciat

că probele testimoniale administrate în cauză au relevat condițiile inumane în care

întreaga familie B. a fost arestată la data de 13 iulie 1950, și transportată în

vagoane de marfă până în județul Constanța, fără a li se permite să-și ia minimul

de lucruri și alimente necesare subzistenței, și au fost lăsați în câmp, fără un

acoperiș deasupra capului. Familia a fost nevoită să apeleze la mila localnicilor

și să lucreze la Canalul Dunăre - Marea Neagră pentru a se întreține. Din cauza

lipsei mijloacelor materiale, copii nu au mai putut urma cursurile școlare, fiind

nevoiți să îngrijească animale.

La expirarea restricțiilor

domiciliare impuse, familia B.T. s-a stabilit în localitatea S.N., iar B.F. în locaitatea

L., deoarece toate bunurile acestora din localitatea V. au fost confiscate, fiind

practic obligați să ia viața de la capăt.

Tribunalul a apreciat

că urmare a măsurilor administrative dispuse față de cei mai sus enumerați, ținând

cont de condițiile concrete în care s-au produs, de suferințele (mai ales psihice)

suferite de aceștia urmare a pierderii locuinței și a dislocării din localitatea

de domiciliu, precum și de durata de 6 ani și 2 luni a măsurii, aceștia au suferit

un prejudiciu moral în cuantum de 45.000 euro, pentru fiecare, astfel că prejudiciul

total ca urmare a măsurilor administrative dispuse față de familia B. se ridică

la suma de 270.000 euro (6 pers. x 45.000 euro).

Apelurile declarate împotriva

susmenționatei hotărâri, ce au vizat doar soluția dată cererii reclamanților având

ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au fost soluționate prin

decizia nr. 228/2011 a Curții de Apel Cluj, care a reținut următoarele:

Reclamanții și-au fundamentat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009,

prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, 22 martie 2010, aveau următoarea

redactare: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la:

a) acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței

de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare".

Ulterior sesizării instanței

de judecată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 446/1.07.2010.

A

rt. 5

alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea

cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituțional prin decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010

, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale,

în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 și prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată.

Critica reclamanților

apelanți privitoare la faptul că prin Deciziile Curții Constituționale mai sus arătate

se înfrânge principiul neretroactivității legii civile a fost reținută a nu fi întemeiată.

Din punctul de vedere

al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este

modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege

sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își

îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

La soluționarea unui proces

în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel

moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în

momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale

a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele

determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această

lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor

care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare,

precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea

sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt

și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce

sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma

ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea

unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor

actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie

să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru

toți.

Concluzia celor arătate

este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității,

chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic

dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia),

astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate

produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Pe de altă parte, nu se

poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea

acesteia.

Neretroactivitatea unei

legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea

ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art.

15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., în timp ce neconstituționalitatea

unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul

adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

Este adevărat că potrivit

prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale

au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea

acestor decizii în M. Of., dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie

înțeles în sensul că Deciziile Curții Constituționale se aplică pentru viitor, adică

doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte

de publicarea lor în M. Of.

Cu alte cuvinte, dacă

situația juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Of. a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, adică în ipoteza în care dreptul reclamantului

la despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1358/2010 nu se vor produce

asupra situației juridice a reclamantului întrucât, hotărârea judecătorească definitivă

constituie titlul executoriu conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., dând naștere

în patrimoniul reclamanților unei „valori patrimoniale”, în sensul Convenției, ce

intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție,

iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii

dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „bun”, și de

a avea o „speranță legitimă” în sensul că va putea să-și valorifice acest drept

la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva

hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1973 din 04 martie 2011, Dosar

nr. 2980/115/2009).

Or, în speță, situația

juridică a reclamanților apelanți, nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, anterior publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, astfel încât, efectele aceste decizii se vor produce și asupra situației

juridice pendinte a reclamanților.

Reclamanții apelanți nu

se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și

prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale,

nu au obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul

acestora.

Având în vedere că actualul

cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei

lit. a) de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nici pentru condamnări politice,

nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a constatat că cererea

reclamanților în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu poate fi primită.

Este adevărat că instanțele

trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă

juridică de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenție.

Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională

ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării

ei în sensul prevederilor din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, prin decizia

nr. 228 A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat

de pârât și a schimbat în tot sentința Tribunalului, în sensul respingerii în întregime

a acțiunii reclamanților.

Au fost înlăturate dispozițiile

referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamanți a despăgubirilor morale.

A fost menținută dispoziția

din sentință referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată

de pârâtul Statul Român.

A fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că soluția

de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale este

dată cu aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că greșit,

cu încălcarea normelor ce reglementează aplicarea legii în timp, cu referire la

art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, au fost aplicate cauzei

dispozițiile Deciziei Curții Constituționale, prin care a fost înlăturat temeiul

juridic ce a constituit cauza cererii deduse judecății.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, erau în vigoare și

și-au produs efectele juridice, atât la data formulării cererii de chemare în judecată,

cât și la data soluționării acțiunii în primă instanță, lege care era aplicabilă

raportului juridic litigios până la soluționarea sa definitivă.

Decizia recurată încalcă

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 6 din Convenție, și a art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenție, norme ce au prioritate reglementărilor din dreptul

intern.

Prin decizia recurată

se instituie un tratament juridic diferit și discriminatoriu persoanelor îndreptățite

la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 în raport de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost

depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de lege.

Dreptul subiectiv al reclamanților

de a obține despăgubiri morale s-a născut la data intrării în vigoare a acestei

legi, iar nu la data obținerii unei hotărâri judecătorești definitive și executorii,

cum greșit se pretinde prin decizia atacată.

Greșit a fost admisă excepția

inadmisibilității schimbării în apel a cauzei juridice a acțiunii, în temeiul

art. 294 C. proc. civ., întrucât prin cauză nu se înțelege numai temeiul juridic

al acțiunii, ci scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără,

scop care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a afirma pretenția

sa în justiție, scop explicat de împrejurările și motivele speciale care au determinat

partea să acționeze.

Au solicitat admiterea

recursului, astfel cum a fost formulat.

Recursul reclamanților

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă,

legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs

de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare

a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel

cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau

de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată

de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate;

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici Nomele convenționale

europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data

de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a obstaculat dreptul de acces la un Tribunal și nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Procedând la soluționarea

cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie

potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de recomandare

al celorlalte acte internaționale invocate în cererea de recurs se constată, de

asemenea, ca nefondată critica acelorași reclamanți privind încălcarea actelor și

tratatelor internaționale la care România este parte.

Nu sunt fondate nici criticile

privind greșita admitere a excepției inadmisibilității schimbării cauzei acțiunii

în apel întrucât, astfel cum legal a reținut instanța de apel, art. 294 C. proc.

civ., instituie interdicția modificării cadrului procesual în această etapă procesuală,

astfel cum a fost determinat prin cererea de chemare în judecată cu toate elementele

sale, (inclusiv cauza, astfel cum e definită, și prin recurs), garanție a respectării

dreptului la apărare al tuturor părților și a pronunțării instanței în limitele

învestirii.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente

motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.F., B.M., B.I.R., B.T. jr. II, V.L.M., S.M. și

D.A. împotriva deciziei nr. 228 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie

2012.