ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4504/F din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind neîntemeiată. A fost admisă în parte acțiunea civilă promovată de către reclamanții B.F., B.M., B.I.R., B.T., U.L.M., S.M. și D.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Fiananțelor Publice Bistrița-Năsăud și în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a lui B.T.

sr. în cuantum total de 36.500 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din data plății și pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic aplicată defuncților B.T. sr., B.A., B.T. jr, S.V. născută B. și reclamanților B.F. și B.M., în cuantum total de 270.000 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR din data plății. Tribunalul a reținut, în esență, că antecesorul reclamanților B.T. senior a fost arestat la data de 08 februarie 1949, așa cum rezultă din adresa din 17 mai 1994 eliberată de către Tribunalul Militar Cluj. Prin sentința nr. 1583 din 02 noiembrie 1949, B.T. senior a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare corecțională, două mii lei amendă corecțională și 1 an interdicție corecțională și confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 combinat cu art. 157 C. pen.

și Decretul nr. 212. Condamnarea suferită pe aceste temeiuri a fost calificată prin art. 2 alin. (1) lit. a) și d), ca fiind una cu caracter politic de drept. Adresa din 17 mai 1994 a Tribunalului Militar Cluj atestă și împrejurarea că pedeapsa privativă de libertate a fost executată integral până la data de 08 februarie 1950. A reținut instanța de fond că reclamanții sunt copii, respectiv nepoți ai defunctului B.T. senior, rude de gradul I și II, așa cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei fiind astfel îndreptățiți să solicite despăgubiri, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Raportat la suferințele psihice suferite de antecesorul reclamanților prin condamnarea cu caracter politic suferită, condițiile concrete în care ele s-au produs, relevate de către martorul audiat în cauză, precum și la durata pedepsei privative executate, Tribunalul a apreciat că prin condamnare s-a produs un prejudiciu moral, însă cuantumul acestuia nu este cel pretins către reclamanți, ci de 36.500 euro, în echivalent lei la data plății, măsură în care acțiunea a fost admisă. În ceea ce privește măsura cu caracter politic dispusă atât față de soții B.T. senior și B.A., cât și față de cei patru copii ai acestora, reclamantul B.F., reclamanta B.M., defunctul B.T. junior I (tatăl reclamanților B.T.

jr. II, B.I.R. și V.L.M., născută B.) și defuncta S.V., născută B. (mama reclamanților S.M. și D.A.), Tribunalul a reținut că potrivit celor comunicate în adresa din 26 decembrie 1990 de către Ministerul de Interne, cei enumerați mai sus au fost dislocați în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 în localitatea S., județul Constanța, pentru că au făcut parte din categoria chiaburi, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate abia la 22 septembrie 1956. Ridicarea familiei B. este atestată și de copia din Dosarul nr. 4/1951, eliberată de Filiala Arhivelor Statului județului Bistrița-Năsăud.

Tribunalul a apreciat că probele testimoniale administrate în cauză au relevat condițiile inumane în care întreaga familie B. a fost arestată la data de 13 iulie 1950, și transportată în vagoane de marfă până în județul Constanța, fără a li se permite să-și ia minimul de lucruri și alimente necesare subzistenței, și au fost lăsați în câmp, fără un acoperiș deasupra capului. Familia a fost nevoită să apeleze la mila localnicilor și să lucreze la Canalul Dunăre - Marea Neagră pentru a se întreține. Din cauza lipsei mijloacelor materiale, copii nu au mai putut urma cursurile școlare, fiind nevoiți să îngrijească animale. La expirarea restricțiilor domiciliare impuse, familia B.T. s-a stabilit în localitatea S.N., iar B.F.

în locaitatea L., deoarece toate bunurile acestora din localitatea V. au fost confiscate, fiind practic obligați să ia viața de la capăt. Tribunalul a apreciat că urmare a măsurilor administrative dispuse față de cei mai sus enumerați, ținând cont de condițiile concrete în care s-au produs, de suferințele (mai ales psihice) suferite de aceștia urmare a pierderii locuinței și a dislocării din localitatea de domiciliu, precum și de durata de 6 ani și 2 luni a măsurii, aceștia au suferit un prejudiciu moral în cuantum de 45.000 euro, pentru fiecare, astfel că prejudiciul total ca urmare a măsurilor administrative dispuse față de familia B. se ridică la suma de 270.000 euro (6 pers. x 45.000 euro).

Apelurile declarate împotriva susmenționatei hotărâri, ce au vizat doar soluția dată cererii reclamanților având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au fost soluționate prin decizia nr. 228/2011 a Curții de Apel Cluj, care a reținut următoarele: Reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, 22 martie 2010, aveau următoarea redactare: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Ulterior sesizării instanței de judecată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 446/1.07.2010. A rt. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 , prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentată.

Critica reclamanților apelanți privitoare la faptul că prin Deciziile Curții Constituționale mai sus arătate se înfrânge principiul neretroactivității legii civile a fost reținută a nu fi întemeiată. Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția. La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment.

În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți. Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Pe de altă parte, nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia. Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Of., dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că Deciziile Curții Constituționale se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea lor în M. Of. Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Of.

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, adică în ipoteza în care dreptul reclamantului la despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1358/2010 nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu conform art. 376 alin. (1) C. proc.

civ., dând naștere în patrimoniul reclamanților unei „valori patrimoniale”, în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „bun”, și de a avea o „speranță legitimă” în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1973 din 04 martie 2011, Dosar nr. 2980/115/2009). Or, în speță, situația juridică a reclamanților apelanți, nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în M. Of.

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel încât, efectele aceste decizii se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamanților. Reclamanții apelanți nu se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale, nu au obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestora. Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a constatat că cererea reclamanților în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu poate fi primită.

Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă juridică de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, prin decizia nr. 228 A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința Tribunalului, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților.

Au fost înlăturate dispozițiile referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamanți a despăgubirilor morale. A fost menținută dispoziția din sentință referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Statul Român. A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale este dată cu aplicarea greșită a legii. S-a susținut că greșit, cu încălcarea normelor ce reglementează aplicarea legii în timp, cu referire la art. 1 C. civ.

și art. 15 alin. (2) din Constituția României, au fost aplicate cauzei dispozițiile Deciziei Curții Constituționale, prin care a fost înlăturat temeiul juridic ce a constituit cauza cererii deduse judecății. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, erau în vigoare și și-au produs efectele juridice, atât la data formulării cererii de chemare în judecată, cât și la data soluționării acțiunii în primă instanță, lege care era aplicabilă raportului juridic litigios până la soluționarea sa definitivă. Decizia recurată încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 6 din Convenție, și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, norme ce au prioritate reglementărilor din dreptul intern.

Prin decizia recurată se instituie un tratament juridic diferit și discriminatoriu persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 în raport de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de lege. Dreptul subiectiv al reclamanților de a obține despăgubiri morale s-a născut la data intrării în vigoare a acestei legi, iar nu la data obținerii unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, cum greșit se pretinde prin decizia atacată. Greșit a fost admisă excepția inadmisibilității schimbării în apel a cauzei juridice a acțiunii, în temeiul art. 294 C. proc.

civ., întrucât prin cauză nu se înțelege numai temeiul juridic al acțiunii, ci scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără, scop care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a afirma pretenția sa în justiție, scop explicat de împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze. Au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recursul reclamanților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici Nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un Tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica acelorași reclamanți privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte. Nu sunt fondate nici criticile privind greșita admitere a excepției inadmisibilității schimbării cauzei acțiunii în apel întrucât, astfel cum legal a reținut instanța de apel, art. 294 C. proc. civ., instituie interdicția modificării cadrului procesual în această etapă procesuală, astfel cum a fost determinat prin cererea de chemare în judecată cu toate elementele sale, (inclusiv cauza, astfel cum e definită, și prin recurs), garanție a respectării dreptului la apărare al tuturor părților și a pronunțării instanței în limitele învestirii.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.F., B.M., B.I.R., B.T. jr. II, V.L.M., S.M. și D.A. împotriva deciziei nr. 228 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.