ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2451/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2451/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 3 martie 2008 pe

rolul Tribunalului Prahova, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâta SC

A.G. SA pentru obligarea acesteia să-i plătească despăgubiri calculate în

funcție de rezultatele economice obținute de pârâtă ca urmare a aplicării

invenției sale.

Tribunalul Prahova

prin sentința civilă nr. 1973 din 26 septembrie 2011 a respins excepțiile netimbrării acțiunii, a decăderii, a prescripției dreptului la acțiune

invocate de pârâtă și a luat act că pârâta renunță la susținerea excepției de

necompetență materială a instanței.

Acțiunea

reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut

în esență următoarele:

Reclamantul,

printr-un contract de cesiune de brevet de invenție a transmis pârâtei drepturile

prevăzute la art. 2 din contractul încheiat cu pârâta la 5 aprilie 2005

(dreptul la eliberarea brevetului, drepturile ce decurg din înregistrarea

brevetului și drepturile accesorii, dreptul de know - how privind exploatarea

invenției și dreptul asupra perfecționărilor ulterioare).

Potrivit acestui

contract pârâta s-a obligat să plătească reclamantului suma de 45.000 lei și să

dispună majorarea salariului său printr-un act adițional la contractul

individual de muncă.

Excepțiile invocate

de pârâtă au fost respinse pentru considerentele următoare:

Reclamantul a timbrat

acțiunea cu 39 de lei, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. b din Legea nr.

146/1997.

Reclamantul nu este

decăzut din drepturi, el invocând prin acțiune drepturi ce decurg din contractul

de cesiune de brevet încheiat la 5 aprilie 2005, după ce societatea pârâtă a

intrat în insolvență, în anul 2004.

Termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune curge de la data la care se naște

dreptul la acțiune iar în cazul de față acest drept se raportează la data încheierii

contractului de cesiune (anul 2005), acțiunea înregistrată la 3 martie 2008

fiind formulată în cadrul termenului de prescripție.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 64/1991

care statuează că brevetele de invenție în vigoare reprezintă active

necorporale și se înregistrează în patrimoniul titularului persoană juridică,

nu poate fi avută în vedere cât timp în speță nu există un brevet de invenție

înregistrat la O.S.I.M.

Susținerea

reclamantului că i s-a refuzat atestarea calității de autor al invenției este

nejustificată, O.S.I.M. refuzând cererea de brevetare a invenției.

Prin Hotărârea din 30

octombrie 2008 O.S.I.M. a hotărât respingerea cererii de brevet de invenție, în

temeiul art. 28 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de

invenție.

Pretenția

reclamantului referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor

contractuale a fost apreciată ca nefondată având în vedere că s-a dovedit că

pârâta a achitat reclamantului suma de 450.000.000 lei vechi și a majorat

salariul reclamantului.

Prin Decizia nr. 15

din 23 februarie 2012 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul reclamantului

împotriva Deciziei nr. 1973 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Prahova.

Hotărârea instanței

de fond a fost apreciată ca legală și temeinică, reținându-se următoarele

argumente pentru respingerea apelului reclamantului.

Între părți s-a

încheiat începând cu 1 martie 2005, pe un termen nelimitat un contract de

cesiune, prevăzându-se o serie de obligații și drepturi care au fost respectate

de părțile contractante.

Deși

apelantul-reclamant a cesionat dreptul la obținerea brevetului, O.S.I.M., a

refuzat brevetarea propunerilor, cu motivarea că acestea nu se încadrau în

cerințele impuse pentru o noutate tehnologică.

Prin urmare,

susținerea apelantului - reclamant că societatea pârâtă i-a refuzat atestarea

calității de autor al invenției, este apreciată ca nejustificată în lipsa unui

brevet de invenție atestat de O.S.I.M.

De altfel, art. 5 din

Legea nr. 64/1991, cu modificările și completările ulterioare, arată că dacă

inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai

avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenție aparține unității pentru

invențiile realizate de acesta în exercitarea unui contract de muncă ce prevede

o misiune inventivă încredințată în mod explicit care corespunde cu funcțiile

sale, inventatorul beneficiază de o remunerație suplimentară stabilită prin

contract.

În același sens au

fost reținute și prevederile art. 73 din Legea nr. 64/1991, care arată că „

drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la

nivelul unei unități și utilă acesteia se stabilesc prin contract încheiat

între autor și unitate, cum de altfel s-a și întâmplat.

S-a apreciat că

probele administrate la instanța de fond rămân dobândite cauzei, dacă pot forma

convingerea judecătorilor, iar instanța de fond a administrat toate probele

utile cauzei, astfel că și sub acest aspect criticile apelantului-reclamant au

fost apreciate ca nefondate.

Instanța de apel își

poate sprijini soluția pe o probă administrată la prima instanță, chiar dacă aceasta

revenise asupra probei.

Instanța de apel

verifică sentința atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima

instanță a apreciat probele administrate în cauză și dacă pe baza acestora, a

reținut corect raporturile juridice dintre părți, cât și sub aspectul

legalității, al aplicării și interpretării legii.

S-a constatat așadar

că hotărârea instanței de fond este dată cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct.

5 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde

„ motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Reclamantul a atacat

cu recurs decizia curții de apel, în temeiul art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ.

Recursul a fost

înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data de 10 aprilie 2012 și înregistrat

pe rolul secției a II-a civilă, la Înalta Curte de Casație și Justiție la 23

aprilie 2012.

Recurentul a invocat

reaua - credință a pârâtei care deși i-a plătit suma convenită și i-a majorat

contractul, nu a făcut acestea printr-un act adițional, potrivit celor

convenite.

Recurentul a arătat

că neîncheindu-se un act adițional, a pierdut o serie de drepturi salariale

(două indexări salariale) și nu i-a fost recunoscută calitatea de autor al unei

realizări tehnice, conform art. 73 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Pentru toate aceste

drepturi pierdute recurentul a arătat că a formulat prezenta acțiune în

pretenții împotriva pârâtei.

Au fost invocate

unele critici la raportul de expertiză dispus - care nu a răspuns la

obiecțiunile reclamantului. S-a criticat faptul că instanța nu a luat în

considerare concluziile raportului de expertiză deși aceasta a fost admisă ca

probă în cauză.

S-a criticat faptul

că soluția instanței s-a bazat pe hotărârea din 30 octombrie 2008 emisă de O.S.I.M.,

document care denotă reaua - credință a pârâtei. Cererea de brevet a fost

depusă la 10 august 2006, după un an și jumătate de la încheierea contractului

de concesiune și nu a privit realizarea tehnică cu numele „nod cap electric

universal” conform cererii sale, ci „ansamblu nod cap electric FI 35 P - piesă

contact electric mufă”, cele două componente ale ansamblului fiind deosebite

prin soluția tehnică propusă pentru care ele au fost realizate de autor.

Recurentul a invocat

că nu a fost înștiințat despre demersul societății la O.S.I.M., cu încălcarea art.

42 din Legea nr. 64/1991, or această încălcare putea fi un motiv de chemare în

judecată dacă ar fi cunoscut cererea de brevet. De altfel respingerea cererii

de brevet s-a datorat nerespectării de către pârâtă a procedurii standard

impusă de O.S.I.M. în aceste situații.

Greșit instanța a

reținut că O.S.I.M. a refuzat brevetarea propunerilor, deși în realitate

hotărârea vorbește despre respingerea cererii de brevet ca fiind incompletă

conform art. 18 din Legea nr. 64/1991.

S-a mai criticat

faptul că s-a concluzionat că Tribunalul a administrat toate probele pertinente

cauzei.

Ca urmare, a fost

criticată decizia instanței de apel care i-a refuzat reclamantului solicitarea

de a lua măsurile legale față de pârâtă pentru ca această să pună la dispoziția

expertului actele solicitate, instanța apreciind greșit și superficial

înscrisurile depuse la dosar de pârâtă și ignorând înscrisurile depuse de

reclamant în susținerea acțiunii.

Intimata pârâtă a

formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.

Necompetența instanței invocată ca motiv de apel nu este motivată și nici nu

s-a precizat în ce a constat interpretarea eronată a actului dedus judecății și

nici cum instanța a schimbat natura sau înțelesul acestuia. Dispozițiile legale

invocate în cuprinsul hotărârii au fost corect interpretate și aplicate.

La 28 ianuarie 2013

recurentul a depus la dosar un memoriu prin care a completat criticile

formulate inițial pentru susținerea celor trei motive de recurs invocate, art. 304

pct. 4, 8 și 9.

Dosarul a fost

transmis secției I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

Încheierea din 29 ianuarie 2013 pronunțată de secția a II-a civilă, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

La această instanță,

intimata pârâtă a formulat o nouă întâmpinare prin care a invocat nulitatea

motivelor de recurs depuse direct în fața instanței de recurs, fiind formulate

cu depășirea termenului de recurs.

de recurs

Cu privire la

motivele de recurs formulate de recurentul reclamant instanța constată în

primul rând că a fost legal investită potrivit dispozițiilor art. 301 și 303 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., cu cererea de recurs înregistrată la Curtea de Apel Ploiești la data de 10 aprilie 2012 conform rezoluției de la fila 2 din Dosarul

nr. 1453/105/2008 al secției a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată care se înscrie înăuntrul termenului de recurs de 15 zile de la

data comunicării Deciziei nr. 15/2012 (la 26 martie 2012, conform dovezii de

comunicare aflată la fila 76 în dosarul Curții de Apel).

Potrivit

dispozițiilor exprese ale art. 306 alin. (1) se impune în mod imperativ, sub

sancțiunea nulității, motivarea recursului în termenul legal.

Prin completarea

motivelor de recurs prin memoriul de la data de la data de 28 ianuarie 2013

recurentul nu a invocat motive de ordine publică care să facă ineficientă

dispoziția art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Ca urmare, excepția

invocată de intimată în întâmpinare cu privire la nulitatea cererii de

completare a motivelor de recurs făcută peste termenul legal de 15 zile de la

comunicare, este fondată.

În aceste condițiuni

instanța de recurs va examina exclusiv cererea de recurs de la 10 aprilie 2012

cu care a fost legal investită.

Examinând decizia

atacată se constată că aceasta este legală și temeinică motivele de recurs

invocate nefiind întemeiate, recursul a fost respins pentru considerentele ce

urmează:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este dezvoltat.

Motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ. s-au limitat la

redarea textelor C. proc. civ.

Pentru a conduce la

casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă

indicare de formă a textelor.

Condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor, expres

imputate, printr-o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept.

Or, cât privește pct.

4, recurentul nu indică critici nici în fapt nici în drept.

Cât privește pct. 8,

criticile formulate se referă la modalitatea în care s-a încheiat convenția

părților (contractul de cesiune a brevetului de invenție), a cărei examinare

sub aspectul încheierii acesteia, nu face obiectul prezentei cauze. Din contră,

recurentul și-a întemeiat acțiunea pe contractul încheiat cu pârâta.

Cât privește

interpretarea acestui contract se constată că instanțele (de fond și apel) au

apreciat corect valoarea contractului care a stat la baza pretențiilor formulate

și au constatat - potrivit obligațiilor asumate de pârâtă în raport de

drepturile reclamantului indicate de asemenea în convenție, obligații care au

fost îndeplinite de societatea pârâtă care i-a plătit reclamantului 45.000 lei

și i-a mărit acestuia salariul.

Această constatare a

fost de altfel confirmată și de reclamantul recurent.

Criticile formulate

de recurent sub aspectul împrejurării că mărirea salariului nu a fost făcută

printr-un act adițional la contractul individual de muncă privesc situații exterioare

prezentei acțiuni care este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 64/1991

privind brevetele de invenție și art. 998 C. civ., și nu pe dispozițiile care

reglementează raporturile de muncă între angajat și angajator.

Potrivit art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc, în toate cazurile, numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Or, obiectul acțiunii

a fost clar exprimat - și nemodificat pe parcursul procesului - „obligarea

pârâtei să plătească despăgubiri în valoarea ce se va fi determinat printr-o

expertiză de specialitate și care vor fi calculate în funcție de rezultatele

economice obținute de pârâtă ca urmare a aplicării invenției sale”.

Dispozițiile invocate,

art. 72 din Legea nr. 64/1991, au fost corect interpretate.

Art. 72 alin. (1)

stabilește că drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care

este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract

încheiat între autor și unitate.

În cauză reclamantul

a invocat în susținerea pretențiilor contractul de cesiune de brevet de

inovație în termenii arătați.

Pentru obiectul

contractului detaliat în art. 2 (transmiterea unor drepturi către societatea

comercială), s-a stabilit un preț - suma de 450.000.000 lei și majorarea

salariului cedentului printr-un act adițional la contractul individual de

muncă.

Răspunderea

contractuală a părților - în raport de termenii contractului - a fost stabilită

în condițiile art. 9 din cap. 6 al acestuia.

Ca urmare, în raport

de conținutul convenției încheiate de părți, în mod corect s-a constatat că

pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Cât privește

criticile invocate de reclamantul recurent fundamentate pe dispozițiile art. 72

și 73 din Legea nr. 64/1991, în mod corect instanțele au constatat că acestea

sunt nefondate de vreme ce în cauză nu s-a emis un brevet de invenție de către

O.S.I.M.

Reglementarea adusă

de art. 72 și 73 este cuprinsă în ultimul cap. VIII al Legii, dedicat

dispozițiilor finale și tranzitorii, dispoziții menite a reglementa situații

aflate în curs de soluționare la momentul apariției legii noi.

Astfel, acest cap.

VIII al legii dispune în art. 69 că „cererile de brevet” de invenție înregistrate

la O.S.I.M. în condițiile Legii nr. 62/1974 (vechea reglementare în materie),

pentru care nu s-a luat o hotărâre de admitere sau respingere, se soluționează

potrivit prevederilor acestei legi.

Capitolul este astfel

dedicat regulilor aplicabile diferitelor situații existente la momentul

schimbării reglementării în materia brevetelor.

Începând cu art. 71

sunt reglementate reguli aplicabile brevetelor de invenție acordate anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 (dispozițiile de la art. 71, 72, 73).

Ca urmare, reglementările

invocate se referă la brevete de invenție, or în cauză un asemenea brevet nu a

fost emis.

Motivul pentru care

nu a fost emis un brevet (cererea de brevet a fost refuzată sau respinsă), este

irelevant în cauză, având în vedere că efectele sunt aceleași și ținând cont de

temeiul acțiunii.

În cauză raporturile

stabilite între reclamant și pârâtă sunt reglementate de cap. V al Legii nr. 64/1991

care se referă la transmiterea drepturilor și care în art. 47 reglementează

tranzacția încheiată de pârâți; dreptul la acordarea brevetului și drepturile

ce decurg din brevet putând fi transmise în tot sau în parte, prin cesiune,

licență exclusivă sau neexclusivă, sau prin succesiune legală și testamentară.

Cât privește

drepturile și obligațiile conferite de lege inventatorului, dispozițiile cap.

IV al Legii sunt clare. Art. 36 și 39 din acest capitol reglementează

drepturile inventatorului și, respectiv, ale titularului invenției.

Ca urmare, acțiunea

în temeiul de drept formulat, nu a putut fi primită, în absența unui brevet de

invenție.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 15 din

data de 23 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.