ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 926/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 238/C din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/111/2009*, s-a admis în parte acțiunea formulată, completată și precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

S-a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată, completată și precizată de către intervenientul în interes propriu C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

S-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata în solidar către reclamantul A. și către intervenientul în interes propriu C. a sumei de 872.594 RON, cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, sumă actualizată la data de 30.04.2012, conform raportului de expertiză contabilă și tehnică judiciară întocmită de expert D. și expert E. și care face parte integrantă din hotărâre, precum și la plata către aceștia a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii principale și a cererii de intervenție și până la plata efectivă.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere din acțiunea principală precizată și din cererea de intervenție precizată, a reclamantului, respectiv a intervenientului în interes propriu, privind acordarea daunelor interese pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007.

S-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către reclamant și intervenientul principal, în solidar, a cheltuielilor parțiale de judecată, reprezentând onorariu de expert parțial, în sumă de 7.000 RON, conform chitanțelor de la dosar.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Prin acțiunile formulate, reclamantul și intervenientul au solicitat despăgubiri reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite ca urmare a exploatării Brevetului de Invenție nr. x din 11.05.1987 în perioada 1.01.1999-11.05.2007, în conformitate cu art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Printr-o precizare de acțiune, reclamantul a indicat drept temei juridic al cererii și prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, precum și dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru a solicita trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul București pentru competentă soluționare.

Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul a depus două cereri completatoare de acțiune privind acordarea de daune interese pentru prejudiciul efectiv suferit de reclamant reprezentat de venitul net pe care acesta l-ar fi obținut prin valorificarea produsului protejat prin brevet, la care se adaugă prejudiciul suferit ca urmare a devalorizării acestor sume, pe temeiul art. 1073, 1075, 1082, 1084 și 1090 C. civ. și art. 36 din Legea nr. 64/1991, precum și a dobânzii aferente.

Reclamantul a precizat că daunele interese trebuie calculate în funcție de valoarea eficienței economice a invenției în cuantumul din dosarul anterior și încasat de reclamant în anul 2000.

În ceea ce privește competența teritorială a Tribunalului Bihor, prin sentința civilă nr. 145 din 21.05.2010 pronunțată în primul ciclu procesual, Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței, întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 214/2008, cu motivarea că reclamantul A. nu îndeplinește condițiile stipulate prin art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât dreptul său patrimonial conferit de brevet nu a fost încălcat prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Această dispoziție, împreună cu considerentele care au stat la baza soluției, au intrat în puterea de lucru judecat, deoarece nu a fost criticată de către reclamant prin apelul formulat împotriva acelei sentințe.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtele au încetat a mai plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, datorate anual pe întreaga durată de valabilitate a brevetului, dar a apreciat că neplata taxelor în discuție nu le exonerează pe pârâte de plata drepturilor de autor cuvenite reclamantului și intervenientului, atât timp cât aveau obligația de a încunoștința pe reclamant și pe intervenient, conform art. 4 alin. (1), respectiv art. 39 alin. (1) și (2) din Legea nr. 64/1991.

Instanța a constatat că pârâtele, prin refuzul de a mai achita taxele aferente brevetului, au încercat să se sustragă de la achitarea drepturile patrimoniale cuvenite reclamantului și intervenientului, rezultate din efectele economice și efectele sociale obținute în urma aplicării invenției. Acest fapt le-a produs acestora grave prejudicii prin privarea acestora de dreptul de a cesiona brevetul de invenție, prejudicii care pot și trebuie a fi reparate prin acordarea unor recompense pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999 - 31.05.2007.

Conform prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,,,drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invenții brevetate și aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate pana la intrarea in vigoare a prezentei legi, se vor negocia intre inventator și unitatea care a aplicat invenția".

Legea prevede că negocierea se va face pornind de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legislația în vigoare la data înregistrării cererii de brevet, în cazul brevetului care face obiectul prezentului dosar, data de 11.05.1987.

Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 152/1992 [Regula 53 alin. (2)],,,la baza negocierii drepturilor bănești cuvenite inventatorului, conform art. 66 din Legea 64/1991, stau următoarele:

a) postcalculul avantajelor economice anuale obținute prin aplicarea invenției, întocmit de unitatea care a aplicat invenția;

b) avantajele economice sau sociale stabilite de unitate prin apreciere, atunci când nu se poate efectua un postcalcul direct al avantajelor economice (diferența de costuri, eliminarea sau reducerea importurilor etc.)".

Din probatoriul administrat în cauză și din cele reținute de experții care au întocmit raportul de expertiză, rezultă că unitatea nu a avut și nu are organizată o evidență contabilă,,,postcalcul" în scopul cuantificării avantajelor economice și sociale anuale, obținute prin aplicarea invenției. În aceste condiții, pârâtele au încălcat prevederile art. 71 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora "brevetele de invenție în vigoare reprezintă active necorporale și se înregistrează în patrimoniul titularului, persoană juridică".

De asemenea, nu există documente care, în lipsa unei evidențe contabile, să evidențieze determinarea prin alte metode de apreciere a eficienței economice și a efectelor sociale rezultate prin aplicarea invenției.

În acest sens este atât raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, cât și raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea în cauza având ca obiect,,,despăgubiri pentru exploatarea invenției nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor".

În acest din urmă raport de expertiză, s-a reținut că în contabilitatea Schelei de Petrol Suplacu de Barcău nu s-a evidențiat și înregistrat ca activ necorporal brevetul de invenție nr. x/1987, ceea ce a denaturat veniturile și cheltuielile și în concluzie rezultatele financiare ale Schelei de Petrol Suplacu de Barcău.

Aceeași constatare se regăsește în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/1995 al Tribunalului Brașov în cauza având ca obiect,,,despăgubiri pentru exploatarea invenției nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor".

Această împrejurare demonstrează că pârâta deși a fost găsită în culpă în alte două litigii cu privire la acest aspect, a refuzat să-și îndeplinească obligațiile legale ce-i reveneau în legătură cu exploatarea brevetului de invenție.

Astfel, instanța a apreciat că neplata taxelor aferente brevetului de către pârâți nu-i poate exonera de despăgubirile ce le sunt datorate reclamantului și intervenientului, ci din contră au generat prejudicii acestora ce trebuie acoperite prin acordarea unor sume cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999 - 31.05.2007.

Cu privire la acest aspect, instanța a apreciat că operează autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 114/A/2010 a Curții de Apel Oradea (irevocabilă), pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat că, în situația în care titularul brevetului este altul decât inventatorul, neplata taxei prevăzute de lege pentru menținerea în vigoare a invenției nu poate fi invocată de titularul brevetului pentru a se sustrage de la plata obligațiilor ce-i revin, potrivit art. 36 din lege, față de autorul invenției, în baza cesiunii legale a invenției.

Tot prin Decizia nr. 114/A/2010, a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat și chestiunea perioadei de protecție a brevetului de invenție, în sensul că aceasta este de 20 de ani, în baza Legii nr. 64/1991, astfel încât reclamantului și intervenientului li se cuvin drepturile patrimoniale cu titlu de recompense și daune interese până la data de 31.05.2007.

Totodată, în cauză sunt incidente și cele reținute în mod irevocabil în Dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Oradea, ce a avut ca obiect despăgubiri pentru exploatarea invenției nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor, cât și cele reținute în Dosarul nr. x/1995 al Tribunalului Brașov, ce a avut ca obiect despăgubiri pentru exploatarea invenției nr. x/1987 cu titlul X de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău Bihor.

În acest din urmă dosar, Curtea de Apel Brașov, prin Decizia nr. 49 din 26.04.2000, a stabilit că suma ce urmează a fi achitată inventatorilor drept recompensă pentru perioada 1987-1998 este în cuantum de 1.817.953.104 RON vechi, reprezentând drepturile inventatorilor pentru folosirea invenției pe perioada 1987-1998.

Constatarea că pârâtele trebuie să achite reclamantului și intervenientului drepturile de proprietate intelectuală aferente invenției lor se impune și în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Expertul a calculat suma ce li se cuvine reclamantului și intervenientului pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007 luând drept reper hotărârea Curții de Apel Brașov, actualizând sumele astfel rezultate la valoarea din prezent, respectiv la momentul la care a fost depusă expertiza. Astfel, experții au concluzionat că suma totală de încasat de către autorii invenției cu titlu de recompensă pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. x/1987 de către pârâtă, pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, este de 872.594 RON, sumă actualizată la data de 30.04.2012.

La termenul din data de 21.11.2011, instanța a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate având ca obiectiv calcularea eficienței economice pentru aplicarea invenției la Schela de producție petrolieră Suplacu de Barcău - Stația de compresoare pe perioada 1.01.1999 - 31.05.2007 și reactualizarea sumelor rezultate anterior datei de 24.10.2011.

Totodată, s-a mai dispus efectuarea unei expertize în proprietate intelectuală - industrială având ca obiectiv calcularea eficienței economice pentru aplicarea invenției pe perioada 12 mai 1997 - 31 mai 2002 prin efectuarea verificărilor faptice pe teren în cadrul stației de compresoare.

Instanța a mai dispus ca experții să răspundă și obiectivelor depuse în scris de către părți, respectiv celor formulate în scris la data de 18.10.2011 de reclamantul A., și celor formulate de pârâtă prin adresa din data de 17.11.2011, amintite mai sus.

În ce privește susținerile pârâtei S.C. B. S.A. cu privire la legalitatea, temeinicia și corectitudinea concluziilor expertizei, instanța a reținut că experții au convocat părțile de 9 ori, după cum urmează:

a) pentru data de 06.02.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanții pârâților lipsind;

b) pentru data de 20.02.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanții pârâților lipsind;

c) pentru data de 29.02.2012, dată la care s-a efectuat cercetarea la fața locului. Pentru această convocare s-au prezentat toate părțile, reprezentanții B. solicitând termen pentru a depune înscrisuri;

d) pentru data de 20.03.2012 s-au prezentat toate părțile, reprezentanții B. au depus o serie de înscrisuri și s-au angajat să depună Situația cu producția valorică realizată la nivelul anului 1998, la data de 02.04.2012 la sediul firmei S.C. Intelect S.R.L. - Oradea;

e) pentru data de 02.04.2012 s-au prezentat toate părțile, reprezentanții pârâtelor solicitând un nou termen pentru data de 09.04.2012 pentru a depune și alte documente solicitate, menționate în procesul-verbal din 20.03.2012 cât și note scrise pentru experții desemnați;

f) pentru termenul din 09.04.2012 reprezentanții B. nu s-au prezentat pentru a depune și alte documente solicitate, menționate în procesul-verbal din 20.03.2012 cât și note scrise pentru experții desemnați;

g) pentru termenul din 08.05.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanții pârâților lipsind;

h) pentru termenul din 04.06.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanții pârâților lipsind;

i) pentru termenul din 06.06.2012, dată la care a fost prezent doar reclamantul A., în calitate de reprezentant al colectivului de inventatori, reprezentanții pârâților lipsind.

Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că experții au răspuns obiectivelor și obiecțiunilor formulate de părți și cenzurate de instanță cu privire la lucrarea efectuată, instanța a apreciat drept inoportună și inutilă efectuarea unei contraexpertize, conform prevederilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ. din 1948.

În ceea ce privește acordarea daunelor interese solicitate de reclamant și intervenient prin concluziile lor pe fondul cauzei, instanța le-a apreciat drept neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului invocat (eventus domni), adică a pierderii efective (damnum emergens) și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), conform articolului 1084 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.

Suma de 65.313.600 RON pe care pârâta ar datora-o reclamantului și intervenientului cu titlul de daune interese a fost calculată de experți în absența unui obiectiv încuviințat de către instanță, motiv pentru care această concluzie a fost înlăturată.

Ceea ce au calculat experții cu titlul de,,daune interese ", reprezentând cuantificarea unor " privațiuni " ce ar fi fost suferite de reclamant și intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, nu fac obiectul cererilor introductive de instanță și nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă dispozițiile Legii nr. 64/1991, care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului și intervenientului.

De asemenea, o parte dintre faptele reținute de către experți au fost tranșate deja în mod irevocabil între părți prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul anterior (respectiv sentința civilă nr. 176 din 22.04.1999 a Tribunalului Brașov, menținută prin Decizia civilă nr. 49 din 26.04.2000 a Curții de Apel Brașov), prin care a fost respinsă cererea inventatorilor de obligare a pârâtei la încheierea oricărui contract de licență cu autorii invenției, aceste chestiuni nemaiputând fi repuse în discuție în prezenta cauză, opunându-se puterea de lucru judecat.

În cuprinsul raportul de expertiză, acest calcul al daunelor interese pentru perioada 1999 - 2002 este efectuat în capitolul nr. 5, care tratează obiectivul numit de instanță. Suma acordată este de 36.628.907 RON, dar acest obiect nu se referă la un astfel de calcul. Pentru perioada 1999 - 2007, suma rezultată este de 65.313.600 RON. Calculul este situat la răspunsul la obiectivul nr. 4 al reclamantului, anume " stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale rămase de încasat din brevetul de invenție nr. x/1987 pentru perioada 01.01.1999 - 31.05.2007".

Sintagma "cuantumul drepturilor patrimoniale" nu se referă nici în accepțiunea reclamantului la daune-interese pentru anumite fapte ilicite ale pârâtei, ci numai la drepturile bănești cuvenite reclamanților în calitate de inventatori, după cum reiese din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, tribunalul a apreciat că, pentru aceleași considerente reținute de Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 176/1999, cererea reclamantului și a intervenientului este admisibilă, în parte, instanța neputând acorda recompense pentru viitor, ci doar pentru perioada indicată în petitul acelei cereri și până la pronunțarea acelei hotărâri.

Admiterea primului capăt de cerere al acțiunii reclamantului și al intervenientului presupune tocmai acordarea acestor despăgubiri sau recompense pentru eficiența economică rezultată prin utilizarea brevetului de invenție nr. x/1987 de către pârâtă și exclude acordarea de daune interese, pentru prejudiciul suferit în perioada 1.01.1999-31.05.2007; rațiunea legiuitorului de la 2005 care a modificat legea - cadru privind brevetele de invenție prin O.U.G. nr. 100/2005, a fost, în opinia instanței, aceea de a repara o eventuală nedreptate comisă față de titularii unui brevet de invenție nedespăgubiți integral sau corespunzător, și nu aceea de a crea premisele unei îmbogățiri fără justă cauză a acestor titulari, cum sunt în speță reclamantul și intervenientul.

Prin Decizia civilă nr. 266/A din 21 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/111/2009*, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții C. și A. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței, precum și apelul pârâtei împotriva încheierilor de ședință.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

Decizia civilă nr. 114/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în ciclul procesual anterior nu a fost atacată cu recurs de către niciuna dintre părți, așa încât aspectele analizate de instanța de apel și prin care s-au dat dezlegări în cauză au intrat în puterea lucrului judecat, corect fiind avute în vedere de instanța de fond în rejudecare, criticile apelantei pârâte sub acest aspect fiind apreciate ca nefondate.

Faptul că prin această decizie s-a dispus desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este de natură a înlătura dezlegările date de instanța de apel, câtă vreme acestea au fundamentat soluția pronunțată, fiind considerate de instanță ca relevante sub acest aspect și constituind temei al hotărârii de desființare a sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, prin decizia pronunțată de instanța de apel, în primul ciclu procesual, instanța a analizat și s-a pronunțat cu referire la perioada de valabilitate a brevetului de invenție în cauză, la efectele neplății taxelor anuale de menținere în vigoare a acestuia și încetarea protecției juridice a invenției, problemele de drept dezlegate fiind obligatorii pentru instanța de rejudecare, analiză efectuată raportat la considerentele care au fundamentat soluția pronunțată de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

De asemenea, a fost înlăturată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă în primul ciclu procesual, în cuprinsul considerentelor deciziei reținându-se faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenție în cauză este de 20 de ani și nu de 15 ani, cum greșit s-a reținut de către instanța de fond, făcându-se referire în acest sens la dispozițiile art. 66 din Legea nr. 64/1991 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 203/2002 și la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 64/1991.

Aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat, neputând forma obiect de analiză în rejudecare, respectiv în prezenta cale de atac.

Instanța de apel a arătat și considerentele pentru care a apreciat că sunt nefondate celelalte argumente invocate de pârâtă în rejudecarea cauzei, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a reținut totodată că, deși prin apelul declarat, pârâta apelantă a atacat și încheierea din data de 10.05.2013 cu referire la respingerea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosar precizează că nu mai înțelege să atace această încheiere, arătând că invocă soluția primei instanțe sub acest aspect ca o confirmare a faptului că Legea nr. 214/2008 nu este aplicabilă în cauză, în contextul argumentelor susținute cu privire la excepția prescripției extinctive, analiză care nu se mai impune însă a fi efectuată raportat la aspectele anterior reținute, cu referire și la dezlegările date de instanțe în primul ciclu procesual.

Și celelalte critici invocate de apelanta pârâtă pe fondul cauzei au fost apreciate ca nefondate, corect prima instanță reținând îndreptățirea reclamantului și intervenientului în interes propriu la plata drepturilor patrimoniale cuvenite acestora, în calitate de inventatori.

Aspectele privind durata de valabilitate a brevetului de invenție ca fiind de 20 de ani și efectele neplății de către pârâtă a taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție, în sensul că neplata nu exonerează pârâta de la plata drepturilor inventatorilor, au fost tranșate în mod irevocabil prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, nerecurată, neputând forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Nu au fost primite nici susținerile în sensul că, deoarece prin sentința civilă nr. 176 din 22.04.1999 pronunțată de Tribunalul Brașov s-au stabilit și acordat deja drepturile globale cuvenite reclamantului și intervenientului în interes propriu raportat la insuficiența recompensării anterioare, apelanta pârâtă nu ar mai datora nicio sumă cu acest titlu, câtă vreme prin hotărârea anterior menționată și prin Decizia civilă nr. 49/2000 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care a fost schimbată în parte hotărârea Tribunalului Brașov, nu s-a dispus în acest sens, iar potrivit considerentelor acestor hotărâri, despăgubirile au fost stabilite și acordate pentru perioada 11 mai 1987-1998, astfel cum au fost calculate și prin raportul de expertiză efectuat în acel dosar și care a fost avut în vedere de instanță.

Cât privește cuantumul drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantului și intervenientului în interes propriu pe temeiul art. 36 și art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă și în proprietate industrială efectuat în cauză de către experții D. și E., obligând pârâta la plata sumei de 872.594 RON, în favoarea reclamantului și intervenientului, în calitatea acestora de autori ai invenției, cu titlu de recompensă pentru eficiența economică, criticile invocate de apelanta pârâtă sub acest aspect fiind apreciate ca nefondate.

După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză și din răspunsurile experților la obiecțiunile formulate de pârâta apelantă, aceasta nu are organizată o evidență contabilă " postcalcul " în scopul cuantificării avantajelor economice și sociale anuale, obținute prin aplicarea invenției, în sensul dispozițiilor art. 91 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 547/2008 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991, invocate de aceasta, respectiv conform dispozițiilor H.G. nr. 152/1992- regula 53.

De asemenea, nu au fost prezentate alte documente care, în lipsa unei evidențe contabile, să evidențieze determinarea prin alte metode de apreciere a eficienței economice și a efectelor sociale rezultate din aplicarea invenției, deși experții au convocat părțile de 9 ori, tocmai în scopul depunerii documentelor apreciate ca relevante și necesare în acest sens.

Din aceste motive, în speță, experții au calculat drepturile bănești ce li se cuvin reclamantului și intervenientului în raport de hotărârea Curții de Apel Brașov din litigiul anterior derulat între părți și de raportul de expertiză contabilă din acel dosar.

S-a reținut și faptul că, prin răspunsul la obiecțiuni depus la dosar de expertul D. s-a arătat că din documentele puse la dispoziție de către Schela de Petrol Suplacu de Barcău rezultă că invenția s-a folosit pe toată perioada 1.01.1999-31.05.2007, la data deplasării la fața locului (29.02.2012) constatându-se că sunt în funcțiune compresoare la care se folosește invenția, iar pârâta nu a pus la dispoziția expertului documentele tehnice și de evidență contabilă pe baza cărora să se poată face calculele efective de eficiență, pe toată perioada de utilizare a invenției și la numărul și tipul de compresoare la care pârâta susține că s-a aplicat invenția.

În același sens, expertul tehnic F. a menționat în răspunsul la obiecțiuni și faptul că economiile de teflon din documentele predate de pârâtă nu sunt explicit înregistrate în fiecare an în parte referitor la aplicarea brevetului de invenție.

Au fost înlăturate și criticile vizând respingerea cererii privind efectuarea contraexpertizei, respectiv calculele efectuate de pârâta apelantă privind drepturile patrimoniale ce ar putea fi acordate reclamantului și intervenientului, această probă nefiind justificată atât timp cât experții au răspuns la obiectivele și obiecțiunile formulate de părți, încuviințate de instanță, raportat la documentele depuse, dând toate lămuririle necesare sub acest aspect, iar concluziile acestora au fost cenzurate de către instanță. Mai mult, pârâta apelantă a avut posibilitatea să depună toate documentele financiar contabile deținute și considerate relevante, cu ocazia efectuării raportului de expertiză, experții convocând părțile de mai multe ori în acest scop, acte care nu au fost depuse nici cu ocazia solicitării contraexpertizei.

Cât privește apelul formulat de apelanții A. și C., respectiv criticile invocate de aceștia cu referire la neacordarea daunelor interese pentru perioada 1.01.1999-31.05.2007, în cuantum de 65.313.600 RON, s-a apreciat că este nefondat.

Raportat la cererile formulate de reclamant și la obiectivele raportului de expertiză, prima instanță a reținut în mod corect că ceea ce a calculat expertul cu titlu de daune interese reprezintă cuantificarea unor privațiuni ce ar fi fost suferite de reclamant și de intervenient ca urmare a unor fapte ilicite ale pârâtei, ce nu fac obiectul cererilor introductive în instanță și nu se includ în categoria drepturilor patrimoniale la care se referă Legea nr. 64/1991, care reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului și intervenientului.

Pe de altă parte, obligarea pârâtei la plata sumei de 65.313.600 RON calculată de expert este neîntemeiată, în absența dovedirii existenței unui astfel de prejudiciu cert, produs ca o consecință a privării de dreptul de cesionare a brevetului de invenție sau ca urmare a faptului că inventatorii nu au fost înștiințați de sistarea plății taxelor anuale de menținere în vigoare. Suma de 872.594 RON a fost corect acordată în considerarea calității de autori ai invenției, cu titlu de recompensă pentru eficiența economică, instanța dispunând totodată și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, în cuantum reactualizat, astfel cum s-a solicitat prin precizările de acțiune.

Susținerile apelanților privind puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, în prezenta cauză, au fost înlăturate ca nefondate: existența unor similitudini între două cauze nu este de natură a justifica reținerea puterii de lucru judecat, cât timp hotărârea invocată de apelanți vizează alte părți și nu le este, astfel, opozabilă și nici nu produce efecte în sensul obligativității sale în privința părților din prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 538 din 20.02.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/111/2009**, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. și intervenientul C. împotriva deciziei menționate, s-a admis recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva aceleiași decizii, cu consecința casării în parte a deciziei recurată și trimiterii cauzei aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 238/C din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

În ce privește recursul formulat de reclamant și intervenient (denumiți în continuare, reclamanți), Înalta Curte a reținut, în primul rând, că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., conținând susținerea că instanțele de fond ar fi reținut faptul că în petitul cererii de chemare în judecată nu se regăsește un capăt de cerere referitor la acordarea de daune interese, considerând că nu se pot pronunța asupra unei cereri ce nu a fost dedusă judecății.

Înalta Curte a constatat că această susținere nu poate fi reținută, întrucât nu numai că instanța de apel nu a reținut un astfel de fine de neprimire pentru analizarea cererii de acordare a daunelor-interese, ci a analizat criticile formulate pe fondul cererii menționate arătând în mod detaliat argumentele ce au condus la confirmarea soluției de respingere a acesteia; prin urmare, în cauză și-au găsit deplina aplicare garanțiile procesuale ale principiului disponibilității părților în procesul civil, sens în care s-a constatat că prin decizia recurată au fost respectate dispozițiile art. 294 alin. (1), art. 295 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Întrucât cererea completatoare a fost analizată de instanțele anterioare pe fond (în condiții identice, pentru ambii recurenți reclamanți), invocarea de către aceștia a unor critici referitoare la tardivitatea invocării acestei neregularități de către pârâtă, prin raportare la dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. este lipsită de finalitate (în fapt, o reluare a criticilor formulate prin motivele de apel), având în vedere că recurenta pârâtă, într-adevăr, nu s-a opus la depunerea cererii completatoare de către reclamantul A. la termenul din 6.06.2011, raportat la norma dispozitivă din art. 132 C. proc. civ. în plus, recurenta pârâtă, prin propriile sale motive de recurs, nu formulează astfel de critici, astfel încât invocarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ. de către recurenții reclamanți nu are obiect.

În al doilea rând, Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de aceiași recurenți pe fondul cererii de acordare a daunelor interese, susținute pe temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că obiectul cererii a privit obligarea pârâtei la despăgubiri aferente perioadei 1.01.1999-31.05.2007 pentru exploatarea invenției ai cărei autori sunt reclamantul și intervenientul și care face obiectul brevetului de invenție nr. x/1987 sub denumirea "X"; pârâta este titularul acestui brevet, în calitate de succesor în drepturi al titularului inițial (la origini, Schela de Producție Petrolieră Suplacu de Barcău, jud. Bihor).

Dată fiind analiza unitară a cererii de către instanțele de fond (cu luarea în considerare și a intervenientului alături de reclamant, similar unui litisconsorțiu procesual activ), prin cererea completatoare, reclamanții ("subsecvent cererii principale") au solicitat acordarea de daune-interese, în esență, 50% din valoarea eficienței economice rezultate din aplicarea invenției, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 64/1991, dar și ale art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 și art. 1090 C. civ. de la 1865, sumă pe care au solicitat-o actualizată cu rata inflației, dar și acordarea dobânzii legale aferente.

Înalta Curte a considerat că, pentru rigoarea analizei, este necesar a se stabili legea aplicabilă, cu referire atât la dispozițiile din Legea nr. 64/1991 (raportul dintre aceasta și Legea nr. 214/2008 de completare a O.U.G. nr. 100/2005 urmând a fi analizat în recursul pârâtei), cât și ale Regulamentului de aplicare a legii dintre cele succesive, adoptate în aplicarea acestui act normativ; de asemenea, este necesar a se analiza problema unui eventual cumul al unor pretenții întemeiate pe dispozițiile legii speciale (Legea nr. 64/1991) și cele ale dreptului comun - art. 1073 și urm. C. civ., dar și posibilitatea ca în legătură cu aceleași pretenții, să fie incidente atât dispoziții din legea specială (Legea nr. 64/1991), cât și cele din C. civ. (art. 1073 și urm.).

Astfel, pretențiile formulate au avut în vedere intervalul 1.01.1999-31.05.2007 (ca perioadă de aplicare a invenției de către pârâtă și pentru care recurenții nu au fost recompensați, potrivit legii), în timp ce cererea de chemare în judecată a fost formulată la 25.05.2009.

Independent de data învestirii primei instanțe, din perspectiva ce interesează problema enunțată, principiul tempus regit actum implică raportarea la perioada de referință indicată de reclamanți atât din punct de vedere al dispozițiilor din legea brevetelor, cât și în ce privește prevederile din Regulamentul de aplicare a legii.

Constatarea anterioară nu este însă suficientă, având în vedere că Legea nr. 61/1991 a fost modificată atât în anul 2007, cât și în anul 2009, dar și luând în considerare că Regulamentul de aplicare a legii a fost abrogat și înlocuit cu dispoziții noi atât în anul 2003 (H.G. nr. 499/2003), cât și ulterior, în 2008 (H.G. nr. 547/2008).

Ca atare, chiar dacă aceste chestiuni își vor găsi dezlegarea în cadrul analizei recursului pârâtei, este necesar a se preciza, pe de o parte, că indiferent de temeiul juridic de analiză a cererii reclamanților (Legea nr. 64/1991 sau dreptul comun, conform celor menționate în cererea completatoare), esența acestui litigiu derivă din instituția răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părți nu există raporturi contractuale.

Pe de altă parte, ori de câte ori se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale în legătură cu o încălcare ce are un caracter continuu (deci, care nu decurge dintr-o faptă ilicită cu efect uno ictu, susceptibilă, în principiu, de un prejudiciu unic), în mod necesar (dată fiind și producerea faptelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1.10.2011) trebuie verificată actualitatea dreptului material la acțiune, anume neîmplinirea termenului de prescripție extinctivă, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

S-a reținut că pentru motivele ce vor fi arătate în evaluarea criticilor din recursul pârâtei, din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), dar și ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că cererea reclamanților nu putea fi admisă pentru o perioadă mai mare de 3 ani, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată (25.05.2006-25.05.2009), dar și cu condiția ca durată legală de protecție a brevetului de invenție să nu se fi împlinit, astfel încât aplicarea lui de către pârâtă să antreneze în mod legal beneficii în favoarea acestora; aplicând aceste norme și reguli la speță, rezultă că perioada pentru care pârâta va putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanților este perioada 25.05.2006-11.05.2007 - data împlinirii celor 20 de ani ca durată legală a protecției (data depozitului național reglementar fiind 11.05.1987).

În consecință, din perspectiva legii aplicabile (dispoziții de drept material, dar și de organizare a aplicării legii - Regulament de aplicare) interesează forma Legii nr. 64/1991, precum și a Regulamentului în vigoare în perioada menționată - 25.05.2006-11.05.2007.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) și la cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991, în numerotarea textelor corespunzătoare formei în vigoare a legii în intervalului menționat, norme corespunzătoare în conținut celor la care s-a raportat instanța de apel, într-o altă formă a legii, ulterioară însă.

În ce privește dispozițiile incidente în cauză din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, acestea erau cele cuprinse în H.G. nr. 499/2003 (Regula nr. 79), iar nu cele ale H.G. nr. 152/1992 (Regula 53) și, cu atât mai puțin, cele prevăzute de H.G. nr. 547/2008 (Regula 91).

Revenind la motivele de recurs ale recurenților reclamanți, Înalta Curte a constatat că instanța de apel în mod legal nu a acordat alte drepturi bănești acestora și a considerat în mod riguros că pretențiile inițiale și cele din cererea completatoare nu pot fi cumulate (apreciere ce exclude acordarea dobânzilor legale aferente, accesorii ale sumelor cu care vor fi despăgubiți în condițiile permise de lege).

Astfel cum s-a dezlegat încă din primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 114/2010 a Curții de Apel Oradea, în temeiul art. 71, art. 66 și art. 32 din legea nouă privind brevetele de invenție (Legea nr. 64/1991), s-a statuat că durata de protecție a brevetului emis sub imperiul Legii nr. 62/1974, este de 20 de ani, astfel încât titlul în discuție beneficia de protecție legală până la data de 11.05.2007.

Cu toate ca prin sentința civilă nr. 145/C/2010 a Tribunalul Bihor, cererea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată pentru considerentul că intervenise decăderea titularului de brevet (pârâta) din drepturile conferite de brevet ca efect al neachitării anuităților, în aplicarea dispozițiilor, art. 43 din Legea nr. 64/1991, astfel încât aceasta nu mai putea fi obligată la despăgubiri în favoarea reclamanților, această soluție a fost infirmată de instanța de control judiciar.

În decizia instanței de apel, fapta pârâtei de a nu achita taxele anuale pentru menținerea în vigoare a brevetului, cumulată cu omisiunea aceleiași pârâte de a-i înștiința pe inventatori despre intenția de a renunța la brevet, astfel încât aceștia să fie în măsură să își exercite opțiunea prevăzută de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (de a deveni titulari ai brevetului), a fost calificată drept un abuz de drept.

Ca efect al acestei calificări, instanța de apel a considerat că titularul de brevet are obligația de a achita inventatorilor drepturile de autor cuvenite, atât în situația în care se bucură de dreptul de exploatare exclusivă a invenției ca urmare a plății taxei de menținere în vigoare a acesteia, cât și în situația în care a pierdut acest drept, prin neplata taxei respective (situația din speță).

În consecință, din perspectiva recurenților reclamanți, instanța de apel nu a dat eficiență decăderii din drepturile conferite de brevet, sancționând abuzul de drept al acesteia, astfel încât a dispus obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, potrivit celor prevăzute de art. 70 alin. (3) rap. la art. 62 alin. (1) și cele ale art. 37 din Legea nr. 64/1991 (din forma legii în vigoare la data faptelor); limitarea pretențiilor admise ale reclamanților din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi cenzurată de această instanță în recursul acestora, ci va forma obiect de analiză în recursul pârâtei, având în vedere criticile acesteia cu privire la acest aspect; în plus, recurenții reclamanți au formulat motive de recurs pentru ceea ce nu li s-a acordat - daune interese (cererea din 6.06.2011), iar nu în legătură cu partea din decizie care le este favorabilă (ceea ce li s-a acordat) - despăgubiri.

Înalta Curte a constatat că prin motivele de recurs (ca și potrivit susținerilor acestora din fața instanțelor, de fond), recurenții au pretins că despăgubirile ce le-au fost acordate pentru perioada de exploatare a invenției în care nu au fost recompensați potrivit legii reprezintă drepturi de altă natură decât daunele-interese pe care le-au solicitat a le fi acordate în mod cumulat cu acestea, susțineri care, însă, au fost înlăturate ca nefondate.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 70 alin. (3), art. 62 și ale art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 64/1991 rezultă că aceștia, în calitate de autori ai unei invenții brevetate și aplicate, însă nerecompensate, au vocația la obținerea unor drepturi bănești decurgând din această calitate, drepturi care ar fi trebuit stabilite prin negociere cu pârâta; această negociere nu a avut loc, iar pârâta a aplicat invenția în mod neîntrerupt fără a le achita drepturile bănești cuvenite; în aceste condiții, recurenții au obținut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri într-un alt litigiu privind o perioadă anterioară: 1987-1998 (finalizat prin Decizia civilă nr. 49 din 26.04.2000 a Curții de Apel Brașov); această obligație, de asemenea, a fost stabilită prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în absența încheierii între părți a unui contract.

Or, conform acestui mecanism de antrenare a răspunderii civile delictuale (decurgând din conduita ilicită a pârâtei de a refuza încheierea contractului în condițiile în care și în continuare a aplicat invenția și, în plus, în cauza de față, a încercat a se sustrage de la achitarea drepturilor cuvenite inventatorilor prin crearea condițiilor de atragere a sancțiunii decăderii din dreptul asupra brevetului - neplata anuităților), recurenții reclamanți nu au vocația nici în cauza de față la a obține alte despăgubiri (echivalentul drepturilor patrimoniale ce li s-ar fi cuvenit în calitate de inventatori în baza unui contract) decât cele datorate în condiții similare celor din litigiul anterior.

Pe de altă parte, sumele pretinse în prezenta cauză, prin angajarea răspunderii civile delictuale, nu pot primi altă calificare juridică decât aceea de despăgubiri (repararea prejudiciului pentru săvârșirea unei fapte licite); această noțiune este echivalentă celei de daune-interese atunci când obiectul obligației a cărei executare silită în natură se pretinde, în contextul unei răspunderi contractuale, constă chiar în plata unei sume de bani (obligație de a da) ori atunci când obiectul unei alte obligații contractuale de a da nu ar putea fi executată silit în natură (prin antrenarea răspunderii contractuale), ci doar în echivalent, așadar, prin obținerea de daune interese.

Totodată, pornind de la modalitatea de argumentare (dincolo de depășirea limitelor mandatului acordat de instanță experților care nu au fost învestiți cu aceste evaluări), Înalta Curte a apreciat că recurenții pretind o dublă reparație și, implicit, invocă o dublă sancțiune pentru aceeași faptă.

Astfel, răspunderea civilă delictuală a pârâtei a fost angajată în cauză prin sancționarea conduitei sale abuzive de o manieră vătămătoare pentru reclamanți, întrucât aceasta, procedând la neachitarea anuităților pentru brevet a avut drept scop sustragerea de la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, invocând încetarea calității sale de titular de brevet; pentru acest motiv, instanța de apel în primul ciclu procesual a considerat că încetarea obligațiilor sale de a-i dezdăuna pe reclamanți nu poate fi reținută.

Or, nu s-ar putea reține concomitent că pârâta a rămas ținută în continuare de obligațiile sale față de reclamanți prin înlăturarea sancțiunii decăderii în raport cu aceștia, dar și că recurenții reclamanți ar fi devenit ei înșiși titulari de brevet astfel încât să poate încheia cu terții acte de cesiune sau de licență pentru brevet (deci, acte de exploatare exclusivă a brevetului corespunzătoare calității de titulari de brevet), potrivit celor prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, întrucât cele două efecte nu pot coexista, excluzându-se reciproc; în ce-a de-a doua situație, în mod necesar, premisa ar fi fost aceea de a se da efecte sancțiunii decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet, iar reclamanții să fie considerați titulari de brevet, prin însușirea legală a acestei calități, în condițiile legii.

În plus, de vreme ce există temei în legea specială pe baza căruia pretențiile deduse judecății pot și trebuie să fie soluționate (răspunderea civilă delictuală fiind antrenată ca efect al încălcării dispozițiilor legii speciale de către pârâtă), dat fiind și principiul specialia generalibus derogant, Înalta Curte a constatat că nu poate fi reținută în cauză incidența unor alte temeiuri din dreptul comun - art. 1073 și urm. C. civ. de la 1865, nici în mod individual și nici împreună cu cele din legea specială care reglementează aceleași aspecte.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanța de apel în mod legal a statuat în sensul imposibilității cumulării celor două pretenții.

Pe de altă parte, au fost înlăturate și celelalte susțineri ale recurenților reclamanți ca lipsite de interes, întrucât omisiunea pârâtei de a întocmi fișele postcalcul pentru stabilirea efectelor economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau pentru determinarea aportului economic al invenției (conform criteriilor prevăzute de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 64/1991), în mod just a fost sancționată din punct de vedere procesual de către instanțele de fond în sensul de a se recurge la valorificarea concluziilor expertizei contabile efectuate în litigiul anterior.

S-a apreciat că recurenții reclamanți ar fi avut interes în susținerea unor astfel de critici în măsura în care soluția adoptată în cauză ar fi fost aceea de respingere a cererii lor, din cauza imposibilității administrării unor probe pertinente, concludente și utile cu privire la verificarea eficienței economice decurgând din aplicarea brevetului, datorată lipsei unui instrument adecvat de stabilire a acesteia (fișele postcalcul) ori a unor evidențe contabile echivalente și de natură a oferi informații utile din perspectiva eficienței economice înregistrate ca efect al aplicării invenției.

Au fost înlăturate și criticile dezvoltate de recurenți pe temeiul art. 304 pct. 7 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.: neanalizarea de instanța de apel a tuturor argumentelor pe care le-au invocat în susținerea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/C/1996, prin care au fost acordate despăgubiri reclamantului G. în baza cererii de chemare în judecată a pârâtei S.C. H. S.A. - Colibași, pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Pe lângă faptul că o motivare corespunzătoare exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu presupune ca instanța să răspundă fiecărui argument invocat de către părți cu privire la unele aspecte de fapt sau de drept ale pricinii ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, Înalta Curte a constatat că în mod legal instanța de apel nu a luat în considerare cele statuate prin acea hotărâre judecătorească, întrucât față de părțile din prezenta pricină, nu operează puterea lucrului judecat ori autoritatea de lucru judecat ce au ca premisă tripla identitate de părți, obiect și cauză; cel mult, acea hotărârea reprezintă un argument de practică judiciară, ce nu poate avea decât o valențe orientative pentru instanța învestită în cauza de față, iar în prezentul recurs nu poate avea valoarea unei critici de nelegalitate.

În ceea ce privește recursul pârâtei, Înalta Curte a apreciat nu pot fi primite criticile privind neanalizarea de către instanța de apel a unora dintre chestiunile litigioase, întrucât, într-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 C. civ. de la 1865, ale art. 166 C. proc. civ., dar și a efectelor hotărârilor judecătorești, instanța de apel a delimitat aspectele deja dezlegate în ciclul procesual anterior de cele asupra cărora era ținută a se pronunța în rejudecare și, în plus, chestiunile pe care îi era permis a le mai analiza.

Efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești (obligativitatea) este un efect distinct de cel al autorității de lucru judecat, astfel că, independent de forma modificată a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 (incidență în procesele pornite după 26.11.2010), nu poate fi negată obligativitatea pentru instanța de rejudecare a dezlegărilor date de instanța de control judiciar (instanța de apel).

O interpretare contrară ar lipsi de efect însăși rațiunea exercitării căilor de atac, întrucât ar însemna să se admită că anumite chestiuni de fapt sau de drept ce au fost deja dezlegate (sau care, neatacate fiind, sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat, prin faptul imposibilității declanșării în mod legal a unui control judiciar din cauza împlinirii termenelor de exercitare a căilor de atac, cu efect extinctiv pentru aceste drepturi procesuale ale părților) să poată fi reluate în dezbatere în mod nelimitat (în timp și numeric) fie de către părți, fie de către instanța de rejudecare sau învestită cu soluționarea unei căi de atac; pe de altă parte, în aceste condiții, securitatea raporturilor juridice ar fi doar iluzorie.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanța de apel, cu deplina respectare a dispozițiilor legale și a principiilor menționate, a reținut că sunt intrate sub autoritatea de lucru judecat cele statuate de instanța de control judiciar cu privire la durata de valabilitate a brevetului de invenție de 20 de ani (iar nu de 15 ani, în sensul celor susținute de pârâtă), la efectul neplății anuităților de către recurenta pârâtă pentru menținerea în vigoare a brevetului (conform celor deja arătate în recursul reclamanților), dar și cu referire la neincidența în cauză a dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008.

Astfel, sentința civilă nr. 145/C din 21.05.2010 a Tribunalului Bihor prin care s-a reținut că reclamantul nu îndeplinește condițiile art. 4 din O.U.G. nr. 100/2005, modificată și completată prin Legea nr. 214/2008 (invocată inițial ca temei juridic al cererii), nu a fost at